Despre clauzele abuzive din contractele de credit bancar. Invatamintele istoriei

29 martie 2011 | JURIDICE.ro, Gheorghe PIPEREA

Problema savarsirii abuzurilor de catre creditor (care, in definitiv, inseamna profitarea de starea de nevoie in care se afla cocontractantul [1]) prin impunerea conditiilor de acordare si de returnare a sumei imprumutate, precum si prin punerea in executare a titlului executoriu obtinut de creditor are o istorie destul de interesanta cu o deosebita relevanta:

Consecintele drastice si inechitabile ale abuzurilor creditorilor fata de debitori, manifestate cu precadere in perioadele de criza economica, sunt cunoscute inca din timpuri foarte indepartate [2].

In pofida presiunilor la care erau supusi din partea creditorilor, legiuitorii erau nevoiti sa intervina adeseori prin acte normative, in incercarea de a usura situatia grea a datornicilor, datorita efectelor dezastruoase create asupra lor de imposibilitatea de a-si executa obligatiile contractate in conditii foarte grele sau devenite prea oneroase pentru ei.

Primul pas in acest sens a fost facut in secolul al VI-lea chiar de marele legiuitor atenian Solon, care a procedat la eliberarea debitorilor de plata datoriilor lor [3]; la putin timp dupa aceea, regele Spartei, Agis, i-a eliberat pe datornicii inchisi si a distrus actele constatatoare ale imprumuturilor, fapte sanctionate prompt cu uciderea lui de catre creditorii inversunati.

Insa cea mai semnificativa istorie a acestor abuzuri provine din Roma antica, unde cei mai straluciti conducatori procedau la stergerea datoriilor, din motive pe care Th. Mommsen le-a evocat deosebit de plastic: ”cea mai mare libertate in acordarea creditului si cea mai aspra procedura in executie”; aceasta situatie a condus, printre altele, si la aparitia inchisorilor private ale patricienilor, unde datornicii erau tinuti la cheremul acestora si vanduti ulterior ca sclavi trans Tiberim.

In favoarea datornicilor oprimati au fost nevoiti sa intervina de-a lungul timpului, pe rand, tribunii C. Licinius si L. Sextius, precum si L. Sulla, Q. Pompeius, Caesar, M. Caelius Rufus,Tiberius, Commodus, Gallienus etc.

Nu este lipsit de relevanta faptul ca, in contextul creat de sanctiunile deosebit de severe ce interveneau in caz de neplata a datoriei, incercand sa atraga de partea sa plebea, revolutionarul Catilina propunea stergerea datoriilor in contradictoriu cu legendarul orator Cicero.

Incapabil sa se disocieze de clasa sociala din care provenea, Cicero a luat apararea patricienilor, formuland rechizitoriul lui Catilina in care afirma ca ”Republica nu se poate sprijini pe nimic altceva decat pe incredere, care nu poate dainui daca datornicii nu-si platesc datoriile” [4].

Insa, cel mai radical demers a fost intreprins de Iustinian, care a intervenit in favoarea debitorilor din Italia si Sicilia, prin novela intitulata Lex quae data este pro debitoribus in Italia et Sicilia, oferindu-le acestora posibilitati reale de a se elibera de plata datoriilor costisitoare pe care le contractasera in conditii deosebit de grele, atat pentru ei, cat si pentru stat.

Astfel, novela amintita supunea toate datoriile contractate unui moratoriu de cinci ani fara dobanda, iar dupa expirarea acestui termen datornicii puteau oferi creditorilor fie jumatate din capitalul datorat, fie jumatate din averea lor, combinandu-se astfel reducerea creantelor cu abandonul.

In afara de abuzurile creditorilor, un alt element comun al acestor episoade consta pe de o parte in conflictul mereu renascand dintre creditori si datornicii urmariti pana la nimicire in bunurile si persoanele lor si, pe de alta parte, in efortul legiuitorului de a restabili echilibrul si de a impiedica alcatuirea unui proletariat prea numeros si prea deznadajduit [5].

Si istoricul legiuirilor romanesti este relevant in acest domeniu:

In Cartea Romaneasca de invatatura, Indreptarea legii (1652), pedeapsa neplatii datoriilor (insolvabilitatea) era foarte grava avand uneori drept consecinta condamnarea la moarte prin spanzurare.

In Manualul de legi al lui Mihail Fotino (1765) nu se socoteste ca o incetare de plati neplata datoriei „facuta din bunul cuget si buna-credinta”.

In aceasta epoca, dispare complet constrangerea corporala. Mai mult, se prevede ca debitorii lipsiti de avere – insolvabilii – nu sunt siliti a servi pe creditorii lor pentru a se libera de datorie prin munca.

Celor bogati li se dau moratorii pe termen de 4 luni sau chiar mai mult, pentru orice motiv invocat. Celor saraci li se da termen „putin” sau deloc.

In Pandectele lui Toma Carra (1806), Indemanoasa Adunare si in Hrisoavele lui Alexandru Constantin Moruzi (1798) se interzice achitarea datoriei prin munca, prin inchirierea catre altul sau prin luarea copiilor insolvabilului ca robi ai creditorului.

Se constata ca regimul juridic aplicabil insolvabililor era mai bland decat al predecesorilor sai, dat fiind ca Moruzi a usurat mereu „situatia mizerabila” a debitorilor insolvabili, destul de multi in timpul domniei sale, cand tara era „secatuita de altfel de domni fanarioti care ii precedasera”. Se poate spune ca „a civilizat” procedura de executare silita pentru neplata datoriilor, care la data venirii lui la domnie, se rezuma doar la constrangerea corporala.

Pravilniceasca Condica Ipsilanti (1780) este prima legiuire veche romana care, pe langa elemente de drept bizantin, cuprinde si norme luate din obiceiul pamantului. In ceea ce priveste consecintele insolvabilitatii, se observa existenta unui fel de infamie ce-l lovea pe insolvabil.

In Codul Andronache Donici (1814) debitorul insolvent „cel ce nu are nici un chip ca sa plateasca datoria sa, nici chezas nu-si gaseste”, poate fi tinut in inchisoare maximum 30 zile. In acest caz, trebuie ca in prealabil aplicarii pedepsei inchisorii sa i se acorde „indelungata vadea”. Mai mult decat atat, se prevede ca „daca vreun creditor va voi a-si face singur dreptate si va supara familia debitorului si va face in casa lui sfada”, atunci el isi va pierde creanta sa.

Codul Calimah (1817) reglementeaza „mofluzlacul”, adica falimentul sau deconfitura, deoarece in acea perioada nu se facea deosebire intre profesiunea insolvabililor, se denumea „randuiala concursului creditorilor” si era definita ca „acea de legi regula dupa care are a se urma in pricini de falimente sau bancrute”.

Procedura propriu-zisa a acestei cai de executare silita se numea „tratarea concursului creditorilor” fiind definita ca „urmarea judecatoreasca dupa care creditorii unui falit se cheama la un loc, prin edict, spre limpezirea si dovedirea pretentiilor lor, ca dupa aceasta sa poata imparti aflata avere a falitului intre dansii dupa analogia clasificatiei”. Actul falimentului se numea „masa cridala” sau a concursului.

Publicarea edictului de deschidere a procedurii are ca efecte: lovirea debitorului de o anumita incapacitate (pierde dreptul de a-si administra averea – atat cea prezenta cat si cea viitoare); in toate pricinile in care el se infatisa ca „jaluitor”, trebuie ca in locul lui sa se prezinte curatorul pricinilor masei; pierde capacitatea de a primi; creditorii devin automat proprietarii averii debitorului.

In Legiuirea Caragea (1818) cel ce se imprumuta cu termen este obligat a plati la scadenta („la soroc”). Insa cel ce se imprumuta fara termen („fara a se pune sorocul”) este dator a plati la cerere.

Daca un debitor, dupa moratoriul de 4 luni ce i s-a acordat mai cere un soroc atunci creditori ii pot acorda aceasta pasuire cand „deopotriva sunt la numar”. In cazul in care sunt creditori care accepta acordarea unui nou moratoriu si creditori care refuza acest moratoriu, va decide majoritatea capitalului creditor. Iar daca vor fi la egalitate creditorii care accepta cu cei care refuza acordarea unui nou moratoriu („partile deopotriva si capetele”) atunci pentru „iubire de oameni” biruieste voia celor ce-i dau soroc.

Iata de ce, in privinta abuzurilor creditorilor, cunoasterea istoriei ne ofera destule avertismente, iar in prezent, la aprecierea protectiei debitorilor, atat legiuitorul cat si instantele de judecata, ar trebui sa urmeze cu mai mult discernamant invatamintele istoriei.

[1] Francisc Deak, Corneliu Barsan, Gheorghe Beleiu si colectivul, Institutii de drept civil. Curs selectiv pentru licenta 1999-2000, Edit Press Mihaela, Bucuresti, 1999, pag. 33: ”in situatia in care o parte profita de starea de nevoie ori de nestiinta sau ignoranta in care se gasea cealalta parte in momentul incheierii actului, …, acesta este lovit de nulitate absoluta pentru cauza imorala. ”

[2] Pentru o prezentare impresionanta a reglementarii datoriilor private in antichitate a se vedea Gheorghe I. Bratianu, Studii bizantine de istorie economica si sociala, Polirom, Iasi, 2003, pag. 63-72.

[3] Gheorghe I. Bratianu, op. cit., pag. 65: ”Solon insusi a ridicat pietrele de hotar asezate de creditori pe pamanturile ipotecate si a desfiintat sclavia datornicului…, masura de constrangere care ii obligase pe multi cetateni sa caute libertatea dincolo de granite.”

[4] De mentionat ca, totusi, Cicero era de acord cu usurarea situatiei datornicilor, dar nu prin solutia radicala a stergerii datoriilor, deoarece: ”Radicalismul acestei idei nu aduce decat o usurare trecatoare, dar ucide creditul…”, citat in Gheorghe I. Bratianu, op. cit., pag. 69.

[5] Gheorghe I. Bratianu, op. cit., pag. 65.

prof. univ. dr. Gheorghe PIPEREA

Evenimente programate