Secţiuni » Jurisprudenţă » CEDO
Jurisprudenţă CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului)
CărţiProfesionişti
8 comentarii

O adnotare la hotararea Marii Camere in cauza Lautsi vs. Italia
05.05.2011 | JURIDICE.ro, Lucian BOJIN

Secţiuni: CEDO, RNSJ
JURIDICE - In Law We Trust

Recenta hotărîre a Marii Camere a CEDO în cauza Lautsi vs. Italia (Decizia din 18 martie 2011) a făcut deja obiectul a numeroase comentarii. O prezentare rezumată foarte bună a susţinerilor părţilor şi ale Curţii a fost găzduită chiar pe Juridice.ro. Nu am intenţia să reiau o astfel de prezentare şi nici să comentez pe larg argumentele juridice ale cazului.

Intervenţia mea se limitează doar la a remarca că există o faţetă a „libertăţii de gîndire, conştiinţă şi religie” în contextul relaţiilor sociale care nu a fost tratată de Marea Cameră în cadrul examinării pe care aceasta o face conţinutului acestui drept şi circumstanţelor concrete ale cauzei cu privire la care s-a pretins că ar fi determinat o încălcare a acestui drept.

Prin decizia luată, Curtea Europeană afirmă, practic, că în materia prezenţei simbolurilor religioase în şcoli publice, singura obligaţie concretă a statelor (faţă de standardele Convenţiei) este ca acestea să nu realizeze o formă de îndoctrinare religioasă. A se vedea, în acest sens, paragrafele 62 şi 69-71 din decizie, în care Curtea recunoaşte marja de apreciere pe care o au statele în a reglementa o chestiune cum este cea discutată, dar îşi reţine competenţa de a verifica dacă acţiunea statelor în acest domeniu conduce sau nu la o formă de îndoctrinare (pe care Curtea o consideră incompatibilă cu art. 2 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, luînd în considerare şi art. 9 CEDO). Instanţa europeană consacră, aşadar, în primul rînd, o obligaţie negativă a statului, aceea de a nu realiza îndoctrinarea religioasă prin învăţămîntul public. Însă, Curtea admite şi existenţa unei obligaţii pozitive în aceeaşi direcţie (vezi paragraful 61), obligaţia de a lua măsuri pentru opri ca anumite practici din învăţămîntul public să ducă la îndoctrinarea religioasă. Astfel de măsuri ar trebui luate împotriva unor persoane, grupuri sau categorii profesionale (profesori, elevi, etc.) care ar acţiona în sensul prohibit de Convenţie utilizînd instrumentele învăţămîntului public.

Se ştie că obligaţiile pozitive ale statului în materia drepturilor fundamentale sunt de două feluri. Pe de o parte sunt obligaţiile pozitive de tipul acordării unei prestaţii către titularul dreptului, cum ar fi de exemplu dreptul la ocrotirea sănătăţii sau chiar dreptul de a asigura învăţămîntul gratuit. Pe de altă parte, tot obligaţii pozitive sînt şi acelea de a interveni împotriva persoanelor care nu respectă dreptul altei persoane (de exemplu, de a apăra o persoană împotriva căreia se săvîrşeşte o agresiune, de a proteja libertatea de exprimare împotriva ameninţărilor din partea terţilor, etc.). Obligaţia aceasta din urmă a statului se aplică în aşa-numitele „relaţii triunghiulare”, adică relaţii între victima violării (persoană particulară), autorul violării (persoană particulară) şi statul, ca garant al protecţiei drepturilor. Aplicarea drepturilor omului în astfel de situaţii poartă numele de efect direct orizontal, spre a o deosebi de aplicarea în relaţia directă stat-particular (care se numeşte efect direct vertical).

Impresia mea este că decizia Marii Camere în afacerea Lautsi nu a luat în calcul efectul în astfel de relaţii triunghiulare a postării crucifixelor în şcolile publice italiene. Curtea afirmă că statul nu trebuie să „îndoctrineze”, ceea ce înseamnă că în relaţia directă stat-individ, cel dintîi respectă libertatea de convingere a celui de-al doilea. Iar postarea crucifixelor nu ar avea în sine un efect atît de relevant asupra individului dintr-o minoritate religioasă (sau agnostic), încît să reprezinte o violare a Convenţiei în această relaţie directă. Înţeleg argumentul, deşi asta nu înseamnă neapărat că îl şi aprob. Curtea nu discută însă care ar putea fi efectul aceloraşi circumstanţe asupra celorlalţi membri ai comunităţii şcolare. Rămînînd în sfera ipotezelor, putem presupune că acei colegi care împărtăşesc religia majoritară ale cărei însemne sînt postate pe perete se vor simţi legitimaţi să manifeste atitudini de superioritate sau depreciative faţă de elevul din confesiunea minoritară sau agnostic. Aceste atitudini ar putea determina reacţii ale sale care să îl îndepărteze de confesiunea sa sau cea în care părinţii intenţionează să îl educe. În acest fel, ar putea avea loc o violare (fie şi indirectă) a dreptului recunoscut de art. 2 din Protocol, raportat la art. 9 CEDO.

Nu intenţionez să susţin că o violare sub această formă a avut loc cu siguranţă în cazul concret reclamat de Lautsi la CEDO. Însă îmi pare straniu că Marea Cameră, care a alocat totuşi cîteva paragrafe consistente analizei potenţialei violări a celor două drepturi conjugate (dreptul la educaţie şi libertatea de convingere), nu a înţeles să se oprească nici măcar în treacăt asupra acestei ipoteze. E adevărat că dreptul la educaţie (art. 2 din Protocol), care a constituit baza principală a analizei reclamaţiei, se grefează cu precădere pe un raport juridic de tip bilateral: statul prestează activitatea de educaţie către titularul dreptului individul. Dar Curtea nu a exclus explicit ipoteza că acest drept ar putea impune şi intervenţia statului ca garant al său şi nu doar ca furnizor al său. Dimpotrivă, în paragraful 61, făcînd apel la jurisprudenţa sa mai veche, instanţa de la Strasbourg arată că sintagma „va respecta dreptul” din art. 2 al Protocolului adiţional impune nu doar obligaţii negative, ci şi pozitive din partea statului. Or, Marea Cameră nu a înţeles să facă vreo precizare potrivit căreia aceste obligaţii pozitive ar fi doar cele din prima categorie (efect direct vertical) şi nu şi cele din a doua categorie (efect direct orizontal). În plus, dacă ar fi considerat că art. 2 din Protocol nu este apt să acopere decît relaţii de tip bilateral stat-individ, atunci nimic nu ar fi împiedicat Curtea să adopte o grilă de analiză inversată: violarea articolului 9 CEDO (libertatea de convingere) în corelare cu violarea art. 2 din Protocol (dreptul la educaţie). Aşa cum, în verificarea făcută, Curtea a înţeles să nu-şi limiteze perspectiva de analiză la art. 2 ci să îl considere doar ca sprijin principal, corelîndu-l cu art. 9 din Convenţie (vezi paragraful 60), putea să procedeze şi invers: să cerceteze violarea posibilă a articolului 9 la care să contribuie şi un anumit grad de neconformare cu obligaţia de la art. 2 din Protocol. Nimeni nu ar susţine că articolul 9 nu are efect orizontal, ci doar vertical.

Impresia mea că Marea Cameră şi-a limitat analiza la un raport bilateral între stat şi pretinsa victimă a violării pare confirmată şi de faptul că, atunci cînd a luat în discuţie poziţiile actorilor implicaţi, ea s-a referit, pe de o parte, la stat (afirmînd că intră în marja de apreciere a acestuia felul în care decide să reconcilieze exerciţiul funcţiilor sale în procesul de educaţie) şi, pe de altă parte, la reclamant (afirmînd că percepţia subiectivă a acestuia nu este suficientă pentru a stabili violarea art. 2). Nici o referire la potenţiali alţi actori şi eventualul efect asupra lor al faptului reclamat. În întreg paragraful 66, singurul care discută concret despre efectul postării crucifixelor asupra elevilor, Curtea nu dă nici un semn că s-ar preocupa nu doar de efectul asupra individului care aparţine unei minorităţi religioase (elev sau părinte), ci şi de efectul acestora asupra celorlalţi membri ai comunităţii şcolare, care aparţin confesiunii majoritare.

Opinia comentatorilor pare a fi că mai degrabă decizia Marii Camere nu a tranşat definitiv subiectul însemnelor religoase în şcoli publice şi că a lăsat destule porţi întredeschise pentru o eventuală „schimbare de direcţie” pe viitor. Aspectul menţionat în acest articol pare a fi una dintre aceste porţi, deşi se prea poate ca instanţa să nici nu fi sesizat că ea era deschisă de la bun început.

Lucian BOJIN
lector, Universitatea de Vest Timişoara
avocat, Valentin & Asociatii SCA

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

8 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti