Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Despre compatibilitatea dintre recunoasterea vinovatiei si diferitele cazuri de achitare
11.05.2011 | JURIDICE.ro, Florin RADU

1. Asa cum cunoastem deja, prin Legea nr. 202/2010, privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor [1],  a fost introdus in Codul de procedura penala o noua institutie pentru sistemul de drept romanesc – judecata in cazul recunoasterii vinovatiei (art. 3201). A fost institutita, astfel, o noua cauza (generala, conditionala si apartinand dreptului material, substantial) de atenuare a raspunderii penale.

In esenta, aceasta norma juridica prevede faptul ca, daca inculpatul isi recunoaste faptele savarsite, judecata se va face fara administrarea altor probe, cu exceptia inscrisurilor, iar limitele speciale ale infractiunii comise se reduc cu o treime (in cazul inchisorii) si cu o patrime (in cazul amenzii penale).

Daca aceste conditii sunt indeplinite, instanta “va pronunta condamnarea inculpatului”, conform cu noile limite speciale de pedeapsa, diminuate.

2. Pe langa multele probleme pe care le ridica acest text legal, cea a carei analiza ne-o propunem aici este aceea de a afla daca solicitarea inculpatului de a i se aplica art. 3201 C. pr. pen. poate fi urmata, cu succes, de cererea acestuia de a fi achitat sau chiar daca instanta poate dispune achitarea, daca constata ca aceasta solutie se impune.

Pornim in demersul nostru prin clarificarea sintagmei “va pronunta condamnarea”. In doctrina s-a exprimat opinia [2] ca – desi e greu de crezut ca legiuitorul a inteles sa oblige instanta sa condamne pe inculpat in toate cazurile – totusi, fata de claritatea si fermitatea textului, nu exista loc de alta interpretare. De asemenea, in practica judiciara penala, s-au exprimat opinii (nepublicate si nematerializate in hotarari judecatoresti) in sensul ca, daca inculpatul intelege sa se prevaleze de art. 3201 , instanta va fi obligata, de plano, sa il condamne. Drept urmare, aparatorii incupatilor s-au reorientat rapid, in sensul de a nu ii mai sfatui intotdeauna pe acestia sa se folosesca de textul legal in discutie.

Nu agreem acest punct de vedere. Desi art. 3201 al. 7 pare a nu lasa loc de interpretare, apreciem cu convingere ca el nu poate fi aplicat intotdeauna ad litteram, intrucat s-ar incalca numeroase alte principii si reguli de drept. Avem in vedere cel putin urmatoarele: independenta magistratilor, dreptul acuzatului la un proces echitabil; prezumtia de nevinovatie; principiile procesului penal [3].

Obligarea instantei sa condamne vine in contradictie si cu intentia initiala a legiuitorului – de a reglementa o cauza de atenuare a raspundeii. “Obligand” instanta sa condamne, se ajunge, practic, la anihilarea beneficiului acordat inculpatului, prin reducerea limitelor special cu o treime. A reduce limitele speciale, dar a condamna ulterior inseamna, practic, un tratament penal potential mai greu decat a nu reduce acele limite, dar a acorda, in schimb, posibilitatea inculpatului sa fie achitat.

Merita discutat, pe scurt, in ce masura acest text este concordant cu jurisprudenta C.E.D.O. In cazuri oarecum similare (sub aspectul instituirii unor limitari ale drepturilor procesuale ale inculpatului), curtea de la Strasbourg a stabilit ca statele au o oarecare marja in a institui diverse astfel de limitari, insa neaparat trebuie sa consacre, in contraprestatie, anumite garantii, menite sa asigure respectarea, finalmente, a drepturilor acuzatului in procesul penal.

De exemplu, intr-o hotarare [4], Curtea a constatat ca legislatia nationala (par. 45 § 2 din Codul de procedură penală al Austriei) interzicea inculpatului sa studieze dosarul in timpul urmaririi penale, insa, ca o compensatie, i se permitea aparatorului inculpatului sa faca acest lucru si sa obtina copii de pe actele dosarului. Instanta europeana a concluzionat ca, desi inculpatului i se aduceau anumite limitari drepturilor sale, acestea sunt anihilate prin garantia unei contraponderi, in final incupatul avand posibilitatea de a cunoaste continutul dosarului, chiar daca nu l-a perceput cu propriile simturi vizuale.

Si in alte cauze (foarte multe la numar, de altfel) s-a decis in mod asemanator, in sensul ca orice restrangere a unui drept trebuie compensata printr-un alt mecanism legal, judiciar ori chiar administrativ: restrangerea dreptului de a angaja un avocat doar la chestiuni de drept, urmand ca acuzatul sa poata, insa, sa se apere personal in ce priveste problemele de fapt ale spetei, precum si posibilitatea organului judiciar de a limita martorii apararii, daca criteriile avute in vedere sunt aceleasi si pentru cei ai acuzarii, respectandu-se, astfel, principiul egalitati armelor [5]; limitarea corespondentei unui detinut cu tertii, daca scopul acestei masuri este asigurarea ordinii si disciplinei in penitenciar, iar detinutul avea acces, chiar daca limitat, la corespondenta [6]; acceptarea unor cuvinte mai dure la adresa unei persoane, daca acestea se dovedesc a fi judecati de valoare [7].

Se poate vorbi, in cazul nostru, de o asemenea contrapondere, ca in exemplele de mai sus? A instituit legiuitorul o garantie in favoarea inculpatului, pentru a contrabalansa obligarea instantei de a-l condamna? Apreciem ca raspunsul este negativ, fata de imperativitatea textului, dublata si de orientarea practicii si doctrinei, in acelasi sens, restrictiv, al interpretarii. Dimpotriva, textul legal are grave probleme de conformitate, atat cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului, cat si cu jurisprudenta instantei de la Strasbourg, ambele fiind obligatorii pentru instantele nationale.

3. Stabilind, asadar, ca alineatul 7 al art. 3201 prezinta carente de conventionalitate, constitutionalitate si punere in acord cu alte principii juridice de rang superior si unanim recunoscute ca atare, putem spune ca acest text legal nu este, automat, incompatibil cu eventuale solutii de achitare.

Astfel, mai intai, apreciem ca instantele care constata ele insele, fara a le fi solicitat expres, ca exista un caz de achitare, pot sa pronunte aceasta solutie, fiind absurd ca un magistrat sa considere ca se impune achitarea inculpatului, dar sa nu poata dispune aceasta solutie din cauza unei declaratii a acestuia. Lucrul la care il obliga legea pe judecator este sa se pronunte asupra laturii penale, nu insa si solutia concreta. Drept consecinta, instanta, prin hotararea ce o va pronunta, va respinge cererea inculpatului de aplicare a art. 3201 si va dispune achitarea, conform cu circumstantele cauzei.

In legatura cu dreptul inculpatului de a cere expres achitarea, dupa ce in prealabil ceruse sa i se aplice art. 3201 , in primul rand se impune sa analizam ce va face instanta in aceasta ipoteza. Daca va constata ca, intr-adevar, subzista cazul de achitare invocat de inculpat, va da valoare acestuia, respingand cererea initiala a inculpatului, privitoare la art. 3201.

Daca, insa, instanta constata ca nu poate dispune achitarea, nefiind intrunite conditiile pentru o asemenea solutie de nepedepsire, va avea in fata doua posibilitati: fie sa respinga cererea de achitare si sa valorifice solicitarea inculpatului de  a beneficia de reducerea limitelor speciale ale pedepsei, fie sa respinga cererea de a se tine cont de art. 3201, sa repuna cauza pe rol si sa paseasca la administrarea de probe, in conditiile dreptului comun.

Prima varianta ni se pare neviabila, cererea ulterioara, de achitare, revocand, anuland solicitarea initiala, cu privire la art. 3201. Cu alte cuvinte, apreciem ca declaratia inculpatului cu privire la recunoasterea faptei trebuie – ca sa produca efecte -sa fie si sa ramana pe tot parcursul procesului irevocabila (exceptie facand doar situatia in care instanta constata din oficiu ca subzista un caz de achitare si dispune aceasta solutie procesuala, in ciuda declaratiei de recunoastere a inculpatului – principiul aflarii adevarului avand prioritate intotdeauna, chiar in contra recunoasterii inculpatului).

Corecta este a doua optiune, respectiv, aceea ca instanta sa repuna cauza pe rol si sa acorde posibilitatea de administrare a probelor, urmand, desigur, ca inculpatul sa nu mai beneficieze de dispozitiile favorabile ale art. 3201. Ar mai fi de discutat aici daca instanta va putea sa reia in mod direct cercetarea judecatoreasca in momentul in care i se solicita achitarea, fara, deci, a mai “ramane in pronuntare” si a repune, apoi, cauza pe rol. Apreciem ca raspunsul este negativ, instanta antepronuntandu-se asupra posibilitatii de a dispune achitarea, daca ar proceda in acest fel.

Fata de cele aratate mai sus, cu nuantarile si exceptiile acolo aratate, apreciem ca valorizarea declaratiei de recunoastere este incompatibila cu cazurile de achitare prevazute de art. 10 lit. a), b), c), d), e) C. pr. pen. Intr-adevar, ar fi de neconceput ca – dupa recunoasterea faptei si constatarea instantei ca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege pentru a se raspunde penal – sa se dispuna o solutie care presupune ca fapta nu exista, nu este prevazuta de legea penala, nu intruneste toate elementele constitutive ori, in fine, exista o cauza care inlatura caracterul penal al faptei. In alte cuvinte, aplicarea art. 3201 al. 7 si solutiile de achitare se exclud reciproc.

4. O situatie aparte o reprezinta cazul de achitare bazat pe considerarea lipsei pericolului social al faptei (art. 11 pct. 2 lit. a), rap. la art. 10 al. 1 lit. b1 ) C. pr. pen., cu aplicarea art. 181 si 91 C. pen.).

Retinerea acestui caz presupune pe de o parte, ca fapta penala este savarsita si  dovedita, subzistand in toate elementele sale constitutive, iar pe de alta parte, ca sunt intrunite si conditiile raspunderii penale a inculpatului. Din aceasta complexa paleta de conditii si elemente care sunt apte sa conduca la condamnarea unei persoane, lipseste doar un element general al infractiunii – pericolul social.

In acelasi timp, atunci cand intelege sa beneficieze de dispozitiile art. 3201, inculpatul recunoaste savarsirea faptei, incadrarea juridica [8] si, implicit, existenta elementelor constitutive ale infractiunii.

Exista, asadar, identitate (si nu o contradictie, ca in cazurile de mai sus) intre ceea ce caracterizeaza institutia recunoasterii vinovatiei si elementele specifice acestei solutii de achitare. Iata de ce apreciem ca instanta poate dispune achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a) si 10 al. 1 lit. b1), fara a respinge solicitarea inculpatului de a beneficia de art. 3201. Mai mult decat atat, reducerea limitelor pedepsei cu o treime poate constitui un motiv in plus pentru ca instanta sa considere ca fapta este lipsita de pericol social.

5. In egala masura, daca instanta de judecata va constata ca este in prezenta vreunui caz de incetare a procesului penal (art. 10 lit. f-j), va da o asemenea solutie, in pofida recunosterii facute de catre inculpat.

Fata de formularea art. 3201 al. 1 (“Pana la inceperea cercetarii judecatoresti, inculpatul poate declara… ca recunoaste savarsirea faptelor retinute in actul de sesizare a instantei…”), rezulta ca, in faza de urmarire penala, chiar daca procurorul constata existenta cererii inculpatului de a beneficia de aceste dispozitii, este obligat sa sesizeze instanta, daca, desigur, nu constata el insusi ca se impune neinceperea ori scoaterea de sub urmarire penala.

6. In Noul cod de procedura penala [9], la art. 478-488   regasim o institutie juridica asemanatoare cu judecata in cazul recunoasterii vinovatiei. Poarta denumirea de “acord de recunoastere a vinovatiei” si presupune un acord scris intre inculpat si organul de urmarire penala, urmat de sesizarea, de catre cel din urma, a instantei de judecata competente, pentru solutionarea cauzei. Si in acest caz, in textul art. 485 al. 1 lit. a), legiuitorul a decis sa arate ca instanta admite acordul si “dispune condamnarea inculpatului”.

Chiar daca in noua reglementare nu mai regasim institutia “lipsei pericolului social” si solutia de achitare bazata pe aceasta, Noul cod de procedura penala ne ofera o alta posibilitate data instantei, de a nu aplica nici o pedeapsa inculpatului: renuntarea la aplicarea pedepsei. Potrivit acestei reglementari, in anumite cazuri si conditii, instant de judecata poate sa  nu aplice incupatului nicio pedeapsa, ci doar un avertisment.

Pentru identitate de ratiune, apreciem ca inoportuna si dispozitia obligatorie de condamnare din Noul cod de procedura penala si consideram ca instantele vor putea, sub imperiul noii reglementari procesual – penale, sa renunte la aplicarea pedepsei, dupa ce – in prealabil – inculpatul a semnat acordul de recunoastere a vinovatiei.

7. In concluzie, nu agreem rigiditatea in analizarea acestui text legal (3201), ci dimpotriva, opinam pentru o aplicare “elastica” a acestuia, organelor judiciare fiindu-le recomandat sa verifice circumstantele cauzei, pentru a pronunta o solutie temeinca si legala, in concordanta nu doar cu sensul literal al articolului analizat, ci si cu alte texte legale, principii, reguli.


[1] Publicata in “Monitorul Oficial”, partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010[2] A se vedea C. Ghigheci, “Judecata in cazul recunosterii vinovatiei”, publicat in Revista de note si studii juridice (www.juridice.ro).[3] Desigur, nu insistam aici asupra acestor principii, reguli si texte legale; pentru detalii, a se vedea: art. 124 al. 3 din Constitutia Romaniei (republicata in “Monitorul Oficial”, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003; art. 2 al. 3 din Legea nr. 3030/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor (republicata in “Monitorul Oficial”, partea I, nr. 826 din 26 septembrie 2005, cu modificari si completari ulterioare); R. Chirita, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, comentarii si explicatii, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2007, p. 233 – 440; O. Predescu, M. Udroiu, Conventia Europeana a drepturilor omului si dreptul procesual penal roman, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2009, p. 258 – 489; V. Puscasu, Prezumtia de nevinovatie, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2010; F. Streteanu, Tratat de drept penal, partea generala, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2008, p. 35 – 98.

[4] A se vedea C.E.D.O., cauza cauza Kamasinski c/ Austria, nr. 9783/82, par. 87 – 88; in acelasi sens, cauza Dowsset c/ Marea Britanie, nr. 39482/98, par. 35 – 52, ambele publicate la www.echr.coe.int.

[5] Idem, cauza Engel s.a. c/ Olanda, nr. 5100/71; 5101/71; 5102/71; 5354/72; 5370/72, par. 91, publicata la www.echr.coe.int.

[6] Idem, cauza A.B. c/ Olanda, nr. 37328/97, par. 89 – 94, publicata la www.echr.coe.int.

[7] Idem, cauza Sokolowski c/ Polonia, nr. 75955/01, par. 41 – 52, publicata la www.echr.coe.int.

[8] In doctrina, s-a exprimat o opinie, in sensul ca inculpatul se poate folosi de art. 3201, dar poate cere, in acelasi timp, si schimbarea incadrarii juridice a faptei (a se vedea M. Udroiu,  Explicatii preliminare ale Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea solutionării proceselor în domeniul penal, publicat la www.inm-lex.ro); avand opinia opusa, consideram ca inculpatul trebuie sa recunoasca si incadrarea juridica a faptei, atunci cand intelege sa se foloseasca de art. 3201.

[9] Adoptat prin Legea nr. 135/2010, publicata in “Monitorul Oficial”, partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, urmand sa intre in vigoare, conform art. 603, la o data care va fi stabilita in legea pentru punerea lui in aplicare


Florin  RADU
Avocat, Baroul Hunedoara


Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Despre compatibilitatea dintre recunoasterea vinovatiei si diferitele cazuri de achitare”

  1. luckystar spune:

    Teoria compatibilitatii art. 320/1 cu achitarea pe 18/1 este sustinuta si intr-un articol publicat in revista Dreptul, nr. 5/2011, pag. 140 – 141.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.