Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Despre conventiile matrimoniale
29.06.2011 | JURIDICE.ro, Iustina NICULESCU

Secţiuni: Drept civil, RNSJ
JURIDICE - In Law We Trust

Adevărata mea glorie nu constă în a fi câştigat 40 de bătălii; Waterloo va şterge amintirea atâtor biruinţe. Ceea ce va trăi veşnic, este CODUL MEU CIVIL.
Napoleon Bonaparte

1. Istoricul Codului civil

Codul civil al lui Napoleon Bonaparte reprezintă una dintre cele mai elogioase şi importante lucrări de natură juridică, istorică şi politică. Influenţa şi recunoaşterea dreptului francez ca element de referinţă în noua tactică şi tehnică legislativă s-a realizat după adoptarea Codului civil francez de la 1864.

Datorită evoluţiilor istorice, Codul civil roman nu s-a aplicat în toate teritoriile româneşti de la adoptare. Regimul dotal, aşa cum a fost prezentat mai sus, a fost reglementat de Codul civil cu începere de la 01 decembrie 1865 doar în Vechiul Regat al României. Regimul separatist de drept comun a caracterizat dreptul Vechiului Regat de la această dată şi până la 01 februarie 1954, când s-a strangulat libertatea regimurilor matrimoniale, prin punerea în aplicare a actualul Cod al familiei.

Aplicarea Codului civil s-a făcut de la date diferite pentru celelalte teritorii româneşti, însă dispoziţiile Codului civil cu privire la căsătorie şi regimurile matrimoniale, au fost abrogate la data de 01 februarie 1954.

Astfel, în Basarabia s-a extins parţial legislaţia romana prin legea nr. 36 din 04 aprilie 1928. Anterior extinderii, situaţia dreptului local era deosebit de complexă, aplicându-se în principal cutuma românească şi legea ţaristă (în special după 1825), căreia îi era propriu un regim de separaţie patrimonială absolută dintre soţi.

În Bucovina, prin Legea nr. 478 din 01 octombrie 1938, s-au înlocuit dispoziţiile legilor austriece în materie cu legislaţia civilă din Vechiul Regat. Extinderea legislaţiei româneşti a fost mult mai drastică decât în Basarabia, deoarece în Bucovina nu s-au păstrat dintre legiurile locale decât dispoziţiile în materie de carte funciară.

În concluzie, până la aplicarea Codului familiei, în România se puteau depista mai multe sisteme matrimoniale, care erau ghidate juridic de Codul civil sau de legile locale încă în vigoare. Acestei situaţii normative i s-a pus capăt prin adoptarea Codului familiei.

Regimul juridic uniform, în materie de regimuri matrimoniale, a fost aplicat deci- cu începere din 01 februarie 1954, când prin Codul familiei s-a instituit un singur regim matrimonial legal. Regimul este obligatoriu pe întregul teritoriu al României. El e fără alternativă şi imperativ, constând într-o comunitate matrimonială restrânsă. Ideea se poate desprinde din art. 3 şi 4 ale Decretului 32/19544, care a reglementat expres că, după 01 februarie 1954, toate raporturile patrimoniale şi extrapatrimoniale dintre soţi vor fi guvernate de dispoziţiile Codului familiei, neluându-se în considerare posibilitatea supravieţuirii legii vechi, care să cârmuiască şi pe viitor situaţiile voluntare (convenţii matrimoniale) născute sub imperiul ei. De aceea, din punct de vedere practic, art. 3 şi 4 din Decretul nr.  32/1954 fac inutil recursul la dreptul aplicabil anterior în materie de regimuri matrimoniale, acest recurs având doar o valenţă pur istorică.

După multe încercări de transformare a peisajului juridic românesc şi de modificare a Codului Civil roman, un cod ce s-a considerat a fi depăşit de realităţile juridice ale secolului XXI, în anul 2009 a fost elaborate Legea nr. 287/2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 511 din 24.07.2009 şi care prevede ca termen de intrare în vigoare data de 1 octombrie 2011.

2. Regimul matrimonial dotal

2.1. Noţiune

Regimul dotal a fost singurul regim matrimonial căruia Codul civil a înţeles să-i dea o formă normativă rotundă, chiar dacă nu exhaustivă. Din punct de vedere practic, dota era şi cea mai răspândită convenţie matrimonială în epocă, continuându-se astfel, nu numai legislativ, ci şi practic, o tradiţie juridică ce se pierde în veacuri.

Dota a fost folosită de legiuitor, doctrină şi practica judiciară, în diferite sensuri. „Obiceiul de a constitui o dotă fetelor sau văduvelor care se căsătoresc, este vechiu cât lumea[1]” regimul dotal fiind cel care oferă trainice garanţii femeii pentru păstrarea avutului său, bunurile aflate sub regimul dotal fiind inalienabile[2].

Astfel, prin „dotă” se desemnau realităţi distincte, dar foarte strâns legate. Dota desemna regimul matrimonial în ansamblul său, ca sistem normativ aplicabil raporturilor patrimoniale dintre soţi. Prin „dota” se înţelegea  apoi, contractul matrimonial prin care se instituia regimul concret aplicabil între bărbatul şi femeia căsătoriţi. După cum, acelaşi cuvânt semnifica bunul sau bunurile, care constituiau suportul patrimonial al regimului matrimonial omonim.

Ca regim matrimonial, dota se concretiza într-unul separatist de sorginte convenţională, prin care anumite bunuri erau oferite în administrarea bărbatului, cu scopul ca acesta să suporte sarcinile căsătoriei.

Potrivit dispoziţiilor art. 1233 C. civ.: „Dota este averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susţină sarcinile căsătoriei”, fiind considerată ca aportul material şi necondiţionat al femeii în vederea întemeierii unei familii. În termeni populari, s-a perpetuat de-a lungul timpului noţiunea de „zestre”, ca fiind ansamblul bunurilor materiale mobile sau imobile ce femeia primea de la părinţi cu ocazia încheierii unei căsătorii.

Deşi regimul dotal a fost abrogat prin Decretul nr. 32/31.01.1954, în conştiinţa fiecărui părinte a rămas bine înrădăcinată instituţia zestrei, în vederea întemeierii unei noi familii. Familia fiind nucleul de dezvoltare al societăţii a fost ocrotită şi pe cale legală în vederea formării şi dezvoltării sale, astfel că nu întâmplător legea a prevăzut instituirea regimului dotal. Existenţa dotei în legislaţia românească, în perioada 1865 -1954, aproximativ un secol, a format  o deprindere în mintea oricărui părinte de a-şi înzestra fiica cu prilejul încheierii căsătoriei.

Ca şi instituţie şi aplicaţie juridică dota a fost prevăzută pentru prima dată în „Vechiul Testament, care ne arată că intendentul lui Avram a plecat, încărcat de daruri, ca să ceară mâna Rebecăi pentru Isac, şi că ajungând în locul unde se găsia mireasa, după ce el a făcut daruri însemnate (haine, vase de aur şi de argint), atât ei cât şi rudelor sale” i s-a zis: „Iată pe Rebeca, iea-o şi pleacă cu dânsa”[3], fapt ce ne demonstrează că acest obicei, ulterior legiferat, venea în ajutorul bărbatului pentru a-l ajuta cu sarcinile căsătoriei. În cultura şi tradiţia multor popoare, în special în lumea arabă, bărbaţii erau şi sunt cei care înzestrează femeia pe care o aleg de soţie, ca o garanţie a solvabilităţii şi puterii sale de a susţine sarcinile şi îndatoririle unei căsătorii, aducerea vreunui bun în chip de dotă de către viitoarea soţie fiind o jignire pentru aceştia.

Opiniile exprimate în acea perioadă erau în sensul că dota, în fond, era un regim matrimonial de tip aristocrat, accesibil doar celor care deţin averi sau că era un regim separatist, care nu creea o minimă solidaritate între soţi.

În nici un caz, însă, regimul dotal nu era şi nu este de criticat pentru inegalitatea juridică dintre femeie şi bărbat. Puterea maritală a bărbatului şi incapacitatea femeii căsătorite nu erau efectul sau apanajul dotei, ci principii generale, care guvernau în epoca orice regim matrimonial. Majoritatea autorilor români considerau că regimul dotal corespunde însă necesităţilor practice, că el asigura un cadru adecvat dezvoltării patrimoniale a familiei, cu atât mai mult cu cât societatea se afla sub protecţia, dezvoltare şi ordinul binecunoscutului pater familias, care astăzi, în societatea secolului XXI şi-a pierdut şi din putere şi din rezonanţă.

De esenţa regimului dotal este ca el se prezintă ca un regim separatist, cu efectul divizării bunurilor femeii în două mase distincte: bunuri dotale şi parafernale (art. 1283 C.civ.).

Nici constituirea dotei, nici puterile bărbăteşti maritale asupra dotei, nu sunt de esenţa, ci doar de natura dotei sau mai exact, de natura funcţionării regimului. Pentru dreptul român din epoca, atât de înrădăcinată a fost această idee, încât regimul dotal era considerat dreptul comun al separaţiei dintre soţi, aspect întărit şi de faptul că legea nu a reglementat expres separaţia. Însă argumentele tehnice nu au lipsit tocmai pentru a considera dota un regim de separaţie, aşa cum reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 1223 C. civ.: „Legea guvernează asociaţiunea conjugală în privinţa averilor […], dacă părţile n-au făcut convenţiuni speciale”; asociaţiunea conjugală reprezentând însăşi bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei aşa cum reiese din cuprinsul prevederilor art. 30 C. fam., asociaţiunea conjugală fiind atunci ca şi acum regulă în materia proprietăţii devălmaşe specifice soţilor, în timp ce dota reprezenta excepţia.

De subliniat este caracterul voluntar şi natural al constituirii dotei, legea nu a prevăzut obligativitatea acesteia, întrucât ar fi produs grave încălcări ale principiului proprietăţii private şi ar fi afectat circuitul civil al bunurilor: „Constituirea dotei nu poate fi niciodată fi privită ca o obligaţie civilă, nici chiar în privinţa părinţilor soţilor[4]”.

Dota trebuie stipulată expres, în caz contrar bunurile care se dau femeii sunt considerate bunuri parafernale sau extradotale, asupra cărora aceasta are deplină folosinţă şi dispoziţie.

Dintr-o interpretare pragmatică, dota constituia o stipulaţie pentru altul, care în condiţiile prevăzute la momentul respectiv de Codul civil, îl reprezenta o entitate şi anume, familia. Regimul juridic deroga atât de mult de la dreptul comun al proprietăţii, încât a fost limpede că regimul dotal să nu poată fi extins la orice bun al femeii, doar prin simplul fapt că aceasta este măritată sub regimul dotal.

2.2. Constituirea dotei

Potrivit dispoziţiilor art. 1234 C. civ., dota poate fi constituită de femeia însăşi, alin. 1 „Este dotal tot ceea ce femeia îşi constituie drept dotă”, de părinţii acesteia, de viitorul ei soţ, precum şi de un terţ: „Este de asemenea dotal, în lipsă de declarare contrarie, tot ceea ce se dă femeii, în contractul său de căsătorie, sau de un al treilea sau de viitorul ei bărbat”. Femeia avea interesul de a constitui o dota, care era dată în administrarea viitorului său bărbat, pentru a se degreva de sarcinile căsătoriei. Cu cât bunurile dotale erau mai importante şi veniturile acesteia ajungeau acoperirii cheltuielilor vieţii de familie, cu atât implicarea femeii în raporturile patrimoniale casnice era mai redusă.

Reversul era că, dacă femeia nu dispunea şi de bunuri extradotale importante, constituirea dotei o făcea dependenta patrimonial de bărbat. Prin urmare, femeia urmărea obţinerea unui echilibru cât mai profitabil ei între dependenţa şi autonomie financiară, prin păstrarea unui raport convenabil dintre bunurile sale dotale şi extradotale.

Bunurile care constituiau dota puteau fi mobile sau/şi imobile, creanţe sau prestaţii periodice în natură, bunuri fungibile şi consumptibile, drepturi prezente sau viitoare, bunuri luate ut universali sau ut singuli, drepturi exclusive sau fracţiuni de drept, etc. Regula era că orice bun sau drept aflat în circuitul civil putea fi adus ca dotă. Astfel, bunurile imobile erau indisponibilizate, ca urmare a faptului că ele erau aduse ca dotă (art. 1248 C.civ.); mobilele puteau trece din proprietatea femeii în aceea a bărbatului său (art. 1245, 1246 C.civ.), etc.

Prin bunuri prezente înţelegem bunurile pe care femeia le avea la data semnării convenţiei dotale, adică înainte de căsătorie. Dacă se constituia o dota din toate bunurile prezente, paraferna femeii cuprindea bunurile pe care aceasta le obţinea în cursul căsătoriei, adică toate bunurile ei viitoare. Dacă în schimb, se aduceau dota numai unele bunuri prezente, paraferna femeii se compunea din toate bunurile ei viitoare, precum şi din bunurile prezente nedeclarate expres ca dotă. De la aceste reguli erau şi unele excepţii. Astfel, puteau fi dotale bunurile viitoare în temeiul unei clauze de întrebuinţare sau reîntrebuinţare, ca efect al subrogaţiei reale, precum şi bunurile viitoare a căror cauză de dobândire a fost anterioară căsătoriei (uzucapiunea începută înaintea celebrării căsătoriei, dar câştigată în cursul acesteia). Ceea ce este de notat este regimul special al subrogaţiei reale care nu opera automat în beneficiul dotalitatii, ci avea un caracter limitat şi excepţional.

Practic, dota era constituită foarte frecvent de părinţii femeii şi mai rar de viitorul soţ. În plus, nimic nu oprea ca o altă persoană (rudă sau nu) să contribuie cu o dota la patrimoniul viitoarei mirese. Indiferent de legăturile de rudenie sau nu, aceşti constitutori de dota erau consideraţi terţi, inclusiv bărbatul. Iar regimul juridic al dotei era identic cu cel al dotei constituite de către femeie. Continuând atât tradiţia dreptului vechi, cât şi un impuls firesc, părinţii erau, în regulă generală, cei care constituiau dota pentru fiica lor. Spre deosebire însă de acest sistem vechi, Codul civil –după modelul francez, nu a mai considerat dotarea ca o obligaţie juridică. De aceea majoritatea doctrinei (române şi franceze) a văzut în obligaţia de înzestrare a femeii cel mult o obligaţie naturală. În acest caz, dota era era juridic compusă dintr-un act complex: exista o donaţie făcută (de către terţi) în vederea căsătoriei, care avea titlu de dotă şi era cuprinsă în convenţia matrimonială, apoi venea manifestarea de voinţă a viitorilor soţi (convenţia matrimonială dotală propriu-zisă) prin care se accepta donaţia (de către femeie) şi sarcinile administrării ei (de către bărbat). Foarte rar era cazul de constituire a dotei de către bărbat. Acesta nu avea nici un interes juridic să-şi indisponibilizeze bunurile imobile prin aducere lor ca dotă. Apoi, în calitate de cap al familiei, oricum avea obligaţia de a suporta şi sarcinile căsătoriei, lucru care se putea foarte bine realiza din exploatarea bunurilor proprii. Dacă totuşi bărbatul constituia dota, bunurile treceau în proprietatea femeii, iar el nu păstra decât administrarea lor (art. 1242 C.civ.). Din punct de vedere al naturii sale juridice, dota constituia tot o donaţie încheiată în vederea căsătoriei şi trebuia cuprinsă în contractul matrimonial dotal. Odată constituită dota, ea trebuia plătită, iar plata se făcea, ca  regulă generală, după dreptul comun. Plata dotei presupunea în toate cazurile ca bunurile dotale să fie remise bărbatului, pentru ca acesta să poată exercita asupra ei actele de administrare specifice. Dacă dota era constituită de către un tert, plata dotei presupunea şi transferul proprietăţii dotale către femeie. Pentru a apăra femeia de probă anevoioasă a plăţii dotei, legea instituia o prezumţie de primire a dotei de către bărbat (art. 1277 C.civ).

Tot derogator de la dreptul comun, se poate aminti că dota constituită în capital producea de drept dobânzi din ziua căsătoriei (art. 1241 C.civ.), iar nu din ziua cererii lor în judecată (art. 1088 C.civ.). Tot aici mai trebuie reamintit că cel care constituia dota era ţinut să garanteze pentru existenţa ei, dar şi pentru calitatea bunurilor dotale (art. 1240 C.civ.).

Femeia putea să aducă dotă bunurile sale viitoare, dispoziţiile art. 1235 C. civ. prevăd faptul că dota constituită în termeni generali, nu cuprinde averea sa viitoare, întrucât nefiind determinate sau determinabile bunurile care ar urma să se constituie în favoarea femeii nu ar putea forma obiectul regimului dotal; legiuitorul având grijă prin aceste menţiuni şi de o eventuală confuziune între bunurile dotale şi  bunurile dobândite de către soţi, considerate bunuri comune, confuziune care nu ar ajuta şi nu ar spori scopul regimului dotal.

În acest caz, toate bunurile pe care le avea femeia până la momentul celebrării căsătoriei erau bunuri extradotale, iar cele dobândite după această clipă aveau un regim dotal. Cu toate acestea, jurisprudenţa vremii a interpretat restrictiv noţiunea de bunuri viitoare dotale ale femeii. Se admitea să se constituie ca dota, doar bunurile dobândite de femeie cu titlu gratuit, cele achiziţionate oneros rămâneau bunuri extradotale. Prin urmare,  imobilele dobândite de femeie cu bani dotali nu erau considerate a fi dotale. Trebuie să vedem aici spiritul regimului separatist, dar şi aplicarea regulii după care dota se constituie prin declaraţie expresă de voinţă a femeii (art. 1234 C.civ.). În plus, în caz de dubiu, bunul trebuia considerat parafernal. Din acest motiv, spre deosebire de doctrină şi practica franceze ale timpului, la noi bunurile dobândite de femeie în timpul căsătoriei erau proprii, după cum proprii erau considerate şi veniturile obţinute din munca sa salariată.

Bunurile viitoare ale femeii puteau fi, în fond, doar eventuale. Evident că acest aspect a reprezentat mai mult o excepţie, deoarece regimul dotal nu poate să funcţioneze efectiv ca dotal în lipsa averii omonime. Ceea ce interesează aici, este faptul că „dota fără dotă” e un argument atât pentru cele puse deja în discuţie, cât şi pentru susţinerea că regimul matrimonial legal al vremii era de tip separatist.

În cazul dotei fără suport patrimonial, soţii erau în fond căsătoriţi sub regim de separaţie.  În al treilea rând, regimul dotal nu avea, prin mecanismele sale, vocaţia de a crea o masă de bunuri comune soţilor, în ciuda unor expresii de genul că „dota este un bun de familie”, exprimări care ar putea duce astăzi în eroare, dar pe vremuri nu erau decât simple figuri de stil.

Regimul separatist instituit de dotă este oglindit şi de mecanismele gestiunii bunurilor dotale. De natura acestui regim era că bunurile aduse ca dotă să treacă în folosinţa şi administrarea bărbatului; ca regulă generală –de lege lata, femeia nu avea un drept propriu sau concurent de gerare a dotei, administrarea averii dotale revenea în exclusivitate soţului potrivit dispoziţiilor art. 1242 C. civ., cu excepţia situaţiei în care pierderii dotei prevăzute de art. 1256 C. civ.

2.3. Dota – formă a donaţiei

Dota ca şi convenţie matrimonială avea un caracter mixt, fiind gratuită faţă de femeie şi oneroasă faţă de bărbat, fapt reflectat şi în practica judiciară a vremii, în special în practica franceză.

Una dintre cele mai controversate chestiuni în epoca aplicării regimului dotal, a fost aceea a caracterizării juridice a dotei[5].

Îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ. şi reglementată în Codul civil, dota era un contract civil. Astfel, din analiza caracteristicilor şi clasificărilor actelor juridice [6], dota avea următoarele caractere juridice: era un contract intuitu personae – încheiat în considerarea femeii ce urmează a încheia o căsătorie, cu executare imediată – executare care începe din momentul celebrării căsătoriei, numit – reglementat în Codul civil roman în perioada 1865 – 1954, oneros, solemn.

Mai multe opinii au fost formulate, numitorul fiind acela de a determina dacă dota este un act oneros sau o liberalitate. Jurisprudenţa franceză a timpului a considerat dota ca fiind un contract oneros în toate cazurile, pentru că: 1) bărbatul se foloseşte de bunurile dotale; 2) constituirea dotei era garantată pentru evicţiune ca la vindere (art. 1240 C.civ.) şi 3) constituirea dotei poate fi privită ca executarea unei obligaţii naturale atunci când înzestratorii sunt părinţii femeii.

Dota era o donaţie pentru femeie, indiferent cine era constitutorul ei. Dar o donaţie care deroga în anumite elemente de la dreptul comun, fiind considerată excepţională şi privilegiată. Astfel, ea nu era revocabilă pentru ingratitudine (art. 835 C.civ.), dobânzile dotei curgeau de drept de la celebrarea căsătoriei (art. 1241 C.civ.), după cum donaţia dotală dădea recurs în garanţie pentru evicţiune sau vicii ascunse ca la vindere (art. 1240 C.civ.). Pentru bărbat, actul dotal era considerat unul oneros, datorită drepturilor şi obligaţiilor pe care le avea acesta în calitate de administrator al dotei, precum şi a obligaţiei de restituire a acesteia la disoluţia regimului matrimonial.

În plus, dota rămânea în proprietatea femeii, bărbatul neavând vreun drept real, ca în dreptul roman, asupra dotei, ci doar un drept de administrare şi folosinţă în vederea susţinerii familiei.

2.4. Forma contractului de dotă

Contractul de dotă se constituia sub forma ad validitatem a încheierii sale în formă autentică, formă ce era îndeplinită potrivit formelor stabilite de codicele de procedură, „prin tribunal mai înainte de celebrarea căsătoriei, […], sub formă de pedeapsă de nulitate.

Dispoziţiile art. 1228 C. civ. se referă atât la momentul încheierii contractului de dotă, încheierea acestuia fiind stabilită prin dispoziţie imperativă înainte de încheierea căsătoriei şi cea de-a doua dispoziţie prevede ca încheierea acestui contract să fie dedusă unei instanţe de judecată, sub sancţiunea nulităţii, care este nulitatea absolută, în caz contrar legiuitorul s-ar fi exprimat „sub pedeapsă anulării”.

„Oricare ar fi constitutorul ei, constituirea dotei este un contract solemn[7], prin care unele bunuri sunt, în timpul căsătoriei, date bărbatului în administraţie şi folosinţă”. Constituirea dotei în formă autentică după încheierea căsătoriei era un act nul, însă valabil ca şi creanţă ordinară ce consta în predarea de către constitutor şi primirea de către soţ, sancţiunea fiind restituirea acesteia de către soţ constitutorului. Articolul 1229 C. civ. reiterează principiul simetriei actelor juridice potrivit cu care „schimbările ce s-ar face la acele convenţiuni, mai înainte de celebrarea căsătoriei, sunt supuse aceloraşi formalităţi, ca şi convenţiunile matrimoniale”, schimbări ce nu pot interveni decât cu acceptul viitorilor soţi.

2.5. Imuabilitatea dotei

Potrivit dispoziţiilor art. 1236 C. civ. „Dota nu poate fi constituită nici adăogită în timpul căsătoriei”, astfel că o dată stabilit regimul dotal şi bunurile care îl constituie nu se mai pot face modificări. Reglementarea nu trebuie să surprindă prea tare, deoarece ea urmărea să întărească imutabilitatea regimului matrimonial, prin aceea ca întinderea averii dotale nu putea fi modificată în timpul căsătoriei.

Achiziţionarea unui bun mobil sau imobil cu bani ce provenea din vânzarea unui bun dotal sau din dotă, nu presupunea ca bunul se transforma în bun dotal, ci se naştea doar un drept de creanţă în favoarea soţiei pentru contravaloarea dotală folosită. Articolul 1247 C. civ. prevedea : „Nemişcătorul, câştigat în timpul căsătoriei prin bani dotali, nu devine dotal dacă nu s-a stipulat în contractul de căsătorie o asemenea întrebuinţare a banilor dotali”. Nici remiterea de datorie sau novaţia prin schimbare de obiect nu presupunea transformarea în bun dotal a “imobilului ce s-ar da spre plata dotei care a fost constituită în bani”.

Însă regula fixităţii materiale a dotei nu era atât de rigidă. Atât legea, cât şi soţii puteau deroga de la ea. Astfel, art. 1254 C.civ. permitea, în anumite condiţii, schimbul imobilului dotal, cu efectul ca noul imobil dobândit sau cumpărat din sulta avea regim de bun dotal. La fel, dacă se permitea vinderea imobilului dotal (art. 1252 şi 1253 alin. 1 C.civ.), imobilul cumpărat din banii anterior obţinuţi putea fi considerat tot dotal (art. 1253 alin. 3 C.civ.). Libertatea convenţiilor matrimoniale permitea cuprinderea şi a unei clauze de întrebuinţare sau reîntrebuinţare a banilor sau bunurilor dotale, cu efectul că ceea ce se dobândea în locul acestora devenea un bun tot dotal.

2.6. Funcţionarea regimului matrimonial dotal

Ca regim de separaţie, dota s-a caracterizat prin aceea că femeia păstra proprietatea dotei, ca şi a bunurilor sale parafernale, dar administrarea dotei era de lege lata de resortul bărbatului (art. 1242 C.civ.).

Administrarea masculină a dotei nu era decât un reflex al puterii maritale a bărbatului şi o aplicare particulară a incapacităţii speciale a femeii măritate. Femeia păstra, în limitele capacităţii sale, doar administrarea bunurilor extradotale. Bărbatul avea drepturile şi obligaţiile administratorului bunurilor altuia, calitate în care, legea l-a asimilat cu un uzufructuar (art. 1243 C.civ.). Identificarea între cele două instituţii nu a fost însă absolută, ci de principiu, a doua  constituind modelul primei. Astfel, bărbatul, spre deosebire de un uzufructuar ordinar, nu era ţinut să dea cauţiune (art. 1244 C.civ.), după cum era obligat la restituirea fructelor către proprietarul dotei (femeia sa) în anumite condiţii (art. 1280 C.civ.).

Bărbatul putea făcea acte de conservare, dar şi de administrare propriu-zise cu bunurilor dotale, cum ar fi: să închirieze sau arendeze fondurile dotale, să perceapă veniturile sau capitalurile dotei, să facă acte de folosinţă obişnuită, să înstrăineze bunurile mobile, care erau destinate acestui fapt (fructe, bunuri perisabile sau consumptibile, etc.). Toate aceste acte, bărbatul le putea săvârşi singur, fără a avea nevoie de consimţământul femeii.

Statutul de administrator al bărbatului era însă unul privilegiat, datorită faptului că el nu numai că administra dota, dar el avea şi toate acţiunile dotale, pe care le exercita, de asemenea, singur. Astfel, bărbatul exercita toate acţiunile în justiţie relative la dotă: acţiuni mobiliare şi imobiliare, personale sau reale, posesorii sau petitorii.

Jurisprudenţa timpului considera că în aceste acţiuni bărbatul figurează atât în nume propriu, cât şi în calitate de reprezentant al femeii sale [8]. Oricum, el nu avea nevoie de consimţământul ei, după cum hotărârile judecătoreşti îi erau şi femeii opozabile. Dar existau şi acte pe care bărbatul nu le putea face singur, el având nevoie de consimţământul femeii. Astfel, bărbatul nu putea face acte de dispoziţie asupra bunurilor dotale mobiliare, care rămâneau în proprietatea femeii, după cum nu putea consimţi singur la exproprierea bunului dotal sau la exercitarea dreptului de opţiune succesorală în locul femeii. Bărbatului nu îi era, de asemenea, îngăduit să încheie singur acte de partaj relativ la bunurile dotale. Actele care erau interzise de plano bărbatului erau imposibilitatea alienării imobilului dotal în timpul căsătoriei, potrivit dispoziţiilor art. 1248 C. civ.

2.7. Încetarea regimului dotal

Deşi constituită în favoarea sa, dar inaccesibilă decât ex contractu, dota conferea soţiei posibilitatea încetării regimului dotal, care potrivit art. 1256 C. civ. „în caz de pierdere sau frauduloasă gestionare a averii dotale de către soţ”, femeia avea la îndemână un mijloc juridic deosebit de eficient pentru a sancţiona nepriceputa administrare sau frauduloasa gerare a bunurilor dotale şi anume separaţia de patrimonii.

Separaţia de patrimonii punea capăt regimului matrimonial dotal, înlocuindu-l cu unul de pură separaţie între soţi.

De esenţa separaţiei de patrimonii în cadrul regimului dotal, era faptul că soţii nu trebuiau să divorţeze pentru că bunurile dotale să se întoarcă în patrimoniul femeii. Astfel, dispoziţiile art. 1256 C. civ. prevăd posibilitatea femeii de a solicita reîntoarcerea spre exclusiva să administrare a averii dotale, fără a se ajunge totodată şi la încheierea căsătoriei. Reglementarea care a subzistat ulterior până în prezent şi anume, partajul bunurilor în timpul căsătoriei, cu deosebirea esenţială ca dota nu era bun comun, a rămas în reglementarea Codului civil, temeiul potrivit cu care se poate cere împărţeala bunurilor în timpul căsătoriei., motiv ce a fost preluat şi reglementat potrivit art. 36 alin. 2: „Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte din ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărţite, precum şi cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.”

Efectul separaţiei de patrimonii, la nivelul averii dotale, era ca  dota se restituia femeii, înfrângându-se astfel şi principiul intangibilităţii ei.

În cazul dotei formate din bunuri mobiliare, care deveneau proprietatea bărbatului, acesta era ţinut ca debitor al preţului acestor mobile (art. 1245 C.civ.). Mai departe, bărbatul avea acţiunile dotale, dar mai ales un drept de administrare asupra dotei (art. 1242 C.civ.), fiind asimilat, în această calitate, cu un uzufructuar şi deţinând toate drepturile şi obligaţiile acestuia (art. 1243 C.civ.). În anumite condiţii, bărbatul avea dreptul de a reclama revocarea vinderilor imobilelor dotale, dar era ţinut şi de daune-interese, când vinderea s-a făcut şi cu concursul lui (art. 1255 C.civ.). Pentru a închide lista, bărbatul trebuia obligatoriu să suporte ipoteca legală a femeii măritate (art. 1281 C.civ.), după cum era esenţialmente obligat să restituie dota la încetarea regimului matrimonial dotal (art. 1256 şi 1271 C.civ.).

În consecinţă, toate drepturile pe care le avea bărbatul asupra averii dotale trebuiau exercitate în interesul familiei – cum se spune astăzi, adică în susţinerea cheltuielilor ei, iar nu în interes propriu sau străin.

Astfel, revocarea nu era decât o acţiune în nulitatea actului de înstrăinare a fondului dotal, care era inalienabil (art. 1248 C.civ.). Iar restituirea dotei sugerează amăgitor că bărbatul ar fi avut vreodată proprietatea acesteia, deoarece el nu putea să aibă decât cel mult o detenţie precară a proprietăţii imobiliare care aparţinea cu titlu de proprietate femeii sale.

În fond, restituirea dotei (1271-1280 C.civ.) nu era decât o altă manieră de a desemna lichidarea regimului dotal, iar ceea ce se restituia era de jure administrarea bunurilor sale, care în timpul căsătoriei a aparţinut bărbatului. În consecinţă, conform unor opinii exprimate în doctrină, nu se putea discuta despre caracter oneros al dotei pentru bărbat. În ceea ce priveşte dota privită ca avere, aceasta se putea concretiza în orice bun. Pentru existenţa juridică a dotei era indiferent dacă în discuţie era un bun de o valoare redusă, medie sau foarte mare.

Cazurile de încetare a dotei erau : 1) încetarea efectelor căsătoriei prin deces, divorţ sau nulitate (art. 1271 C.civ.); 2) declararea absenţei femeii măritate (art. 1271 C.civ.); 3) falimentul bărbatului (art. 790 C.com.); 4) pronunţarea separaţiei de patrimonii între soţi (art. 1271 C.civ.) şi 5) cu scopul dotării unui copil al soţilor.

Restituirea anticipată a dotei era nulă, deoarece ea deroga de la regula imutabilităţii şi fixităţii dotei. Din acest punct de vedere, s-a considerat că motivele de restituire a dotei sunt limitative. „Obligaţia de a restitui dota este firească. Când căsătoria se desface, bărbatul trebuie să restituie dota, fiindcă sarcinile căsătoriei, la a căror satisfacere era menită dota, încetează; iar absenţa are efecte analoage unei desfaceri.

Natura obligaţiei de a restitui dota era distinctă în funcţie de modalitatea în care a fost plătită dota. Astfel, obligaţia bărbatului era una de “a da » în condiţiile în care el era proprietarul bunului dotal. Dacă dota a constat în bunuri mobile consumptibile şi fungibile, care s-au consumat juridic sau material în cursul căsătoriei, bărbatul era ţinut să restituie femeii bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate, calitate şi valoare, în care le-a primit. Dacă dota mobiliară a fost formată din bunuri preţuite, iar preţuirea lor a valorat vindere (art. 1245 şi 1246 C.civ.), bărbatul devenind proprietarul lor era dator să întoarcă femeii preţul acestor bunuri.  Regula era că dota rămânea în proprietatea femeii, iar bărbatul doar o folosea şi administra, neavând un drept real asupra ei. În acest caz, obligaţia bărbatului de întoarcere a dotei era –ca natura juridică, una de “a face”, adică de a returna posesia (precară) bunurilor către femeie. În general, bărbatului nu i se recunoştea un drept de retenţie asupra bunurilor dotale pentru a forţa pe femeie să-şi achite eventualele datorii, după cum obligaţia de restituire nu putea fi compensată între bărbat şi femeie cu ocazia lichidării dotei. Din cele arătate rezulta că „restituirea” dotei era un termen care se putea justifica juridic doar în cazurile de excepţie (când bărbatul era proprietarul dotei). În celelalte cazuri, „restituirea” nu era decât o obligaţie de întoarcere a stăpânirii bunurilor dotale către femeie, aspect care era reflectat şi de faptul că acţiunea femeii în contra bărbatului pentru restituirea dotei era prescriptibilă extinctiv (art. 1273 şi 1890 C.civ.).

Executarea obligaţiei de restituire a dotei era garantată special pentru femeie. Astfel, aceasta avea o ipoteca legală, care purta asupra bunurilor bărbatului (art. 1281 C.civ.). În fond, ipoteca femeii măritate aşa cum era cunoscută în epoca, nu făcea decât să garanteze creanţa pe care femeia o avea în contra bărbatului, creanţa născută din lichidarea dotei şi restituirea ei. Spre deosebire de dreptul justinian, ipoteca nu era un privilegiu, ci doar o garanţie reală imobiliară, care intra în concurs ordinar cu alte garanţii, pe care bărbatul şi le-a constituit deja. Este de remarcat faptul că femeia nu putea renunţa la ipotecă, sub pedeapsa de nulitate; ea putea însă s-o reducă sau să-i cesioneze rangul.

Contrar dreptului francez, ipoteca femeii măritate era specializată potrivit dreptului comun, după cum era supusă inscripţiei ordinare (art. 1754-1758 C.civ.). Ipoteca maritală, dincolo de tradiţia ei istorico-juridică, trădează spiritul vremii. Ea constituia o garanţie esenţială pentru femeia dotată, dar în acelaşi timp era un accesoriu al imutabilităţii regimului, al fixităţii dotei şi al inalienabilităţii imobilelor dotale, care făceau ca regimul matrimonial dotal să frâneze mult celeritatea circuitului civil.

3. Contractul prenupţial – convenţia matrimonială

3.1. Apariţia contractelor prenupţiale

În istoria dreptului românesc, timp de aproape un secol (1865 – 1954), contractul prenupţial adesea folosit, cu precădere de familiile de sânge albastru, era cunoscut, atât din punct de vedere legislativ, cât şi în vorbirea curentă sub denumirea de dotă sau zestrea femeii ce urma să se căsătorească. Legiuitorul secolului XXI preocupat în primul rând de protejarea şi dezvoltarea familiei în societatea românească, precum şi îngrijorat de situaţia jurisprudenţială intervenită de-a lungul a mai bine de jumătate de secol, conştient de caracterul ocrotitor al normei legale care va superviza regimul matrimonial în viitor, a considerat absolut necesară legiferarea convenţiei matrimoniale, cunoscută deja în statele dezvoltate ale lumii, sub forma de contract prenupţial.

Preluat din reglementarea franceză, contractul premarital a fost însă considerat în 1945 de Marea Adunare Naţională, degradant şi imoral, considerându-se că acesta contravine bunelor moravuri. S-a stipulat astfel regimul juridic al bunurilor comune ale soţilor sau proprietatea în devălmăşie.

Dincolo de chestiunile pragmatice sau chiar meschine, contractul prenupţial prezintă cel puţin avantajul că salvează banii şi timpul celor doi. În cazul existenţei unui contract premarital, divorţul devine o formalitate, întrucât toate aspectele legate de despărţire pot fi prevăzute în cuprinsul acestuia. Contractul prenupţial a fost preluat de la francezi, odată cu asimilarea Codului lui Napoleon (1807) şi apoi s-a regăsit în Codul Calimah 1817, respectiv Codul civil din 1864 şi cel din 1924 până în 1954, când a fost abrogat prin Decretul nr. 32/1954, când a fost scos astfel în afara legii, pentru că se considera că este degradant şi imoral într-o societate care se dorea şi se credea a fi perfectă.

Principalul avantaj al unui contract prenupţial este că divorţul devine o formalitate şi bunurile comune se împart cum doresc foştii soţi.

În cadrul evoluţiei legislative au existat numeroase încercări de integrare a contractului prenupţial în legislaţia curentă, însă a fost de câteva ori respins atât proiectul, cât şi ideea.

Prin legea nr. 287/2009 privind Codul civil, a fost adoptată convenţia matrimonială, al cărei conţinut diferă funcţie de regimul matrimonial ales.

La data de 1 octombrie 2011 va intra în vigoare Noul Cod civil, proiectul de lege prevede că soţii pot alege între mai multe variante de împărţire a bunurilor comune (trei la număr).

În prezent, contractul prenupţial este cel mai bine reglementat în Statele Unite ale Americii. Contractul prenupţial cunoscut şi sub forma de contract premarital, abreviat în mod obişnuit prin folosirea termenului englezesc „prenupt”, este un contract care se încheie cu prioritate înainte de încheierea căsătoriei, o convenţie civilă sau orice alt tip de contract încheiat între două persoane care intenţionează să se căsătorească. Conţinutul unui contract prenupţial poate varia în mod nemărginit, având drept unic scop stabilirea modalităţii de împărţire a proprietăţilor şi a patrimoniului adus de fiecare soţ în caz de divorţ sau anulare a căsătoriei. În legislaţia Statelor Unite ale Americii, contractul prenupţial poate cuprinde şi dispoziţii cu privire la dreptul de retenţie al bunurilor în caz de adulter, precum şi la pierderea oricărui drept patrimonial urmare a încălcării anumitor clauze contractuale. Astăzi, în California acordurile prenupţiale sunt întocmite de către aproximativ 10% din oameni înainte de căsătorie. Revenind la reglementarea legislativă de la 1865, legiuitorul timpurilor noastre, al secolului XXI a reinstaurat în cadrul legislativ convenţia soţilor cu privire la modalitatea de partajare a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. În unele ţări precum Olanda, contractul prenupţial nu numai că acoperă situaţia divorţului, dar protejează în egală măsură proprietatea pe timpul căsătoriei chiar şi în caz de faliment al persoanei fizice. Multe ţări, inclusiv Canada, Franţa, Italia şi Germania au regimuri matrimoniale reglementate funcţie de anumite cauze sau de anumite contracte prenupţiale. Contractele post maritale sunt asemănătoare celor prenupţiale, cu excepţia faptului că ele sunt alese şi încheiate după încheierea căsătoriei. Reglementările legislative diferă de la un stat la altul, funcţie şi de sistemul de drept adoptat.

În Noul Cod civil reîntâlnim noţiunea de „convenţii matrimoniale”, ca variantă a contractelor prenupţiale. Aceste acorduri civile stabilesc modul de partajare în caz de divorţ a bunurilor dobândite după încheierea căsătoriei. Cei doi soţi pot cădea de acord ca doar unul dintre ei să primească în caz de divorţ imobilele dobândite pe parcursul căsătoriei sau ce procent din acestea să-i fie acordat fiecăruia. Mai mult, fiind un act civil liber consimţit de cei doi soţi, convenţia poate include bunurile avute de fiecare înaintea căsătoriei, care în actualul cod nu pot face obiectul partajului judiciar. În lipsa acestei „convenţii matrimoniale” se aplică actualele prevederi, conform cărora în caz de divorţ bunurile se împart în mod egal între cei doi soţi. Codul civil a mai instituit şi logodna, definită ca promisiune scrisă de căsătorie. Ruperea abuzivă a logodnei va putea conduce la acordarea de daune logodnicului prejudiciat.

Modelul introducerii logodnei în Codul civil este italian şi românesc. Juristul a explicat ca „noutăţile” descrise mai sus s-au regăsit şi în Codul civil promovat în 1940 de regele Carol al II-lea, act care a fost suspendat de Ion Antonescu, suspendare menţinută şi de regimurile ulterioare.

3.2. Convenţia matrimonială în Noul Cod civil

Convenţia matrimonială este pentru prima oară reglementată, sub această titulatură, în legislaţia civilă este un contract numit, cu titlu oneros, intuitu personae, cu executare imediată. Posibilitatea soţilor de a-şi alege regimul matrimonial a fost ceea ce se poate spune astăzi, la o jumătate de secol de la extincţia să juridică, este că regimul dotal a reflectat o epocă istorică apusă şi ea, şi oricum viitorii soţi aveau libertatea – pe care nu o mai au astăzi, să aleagă orice fel sau ţip de regim matrimonial pe care îl considerau cel mai adecvat lor. Pe de altă parte, cum deja am putut observa, nu exista regim matrimonial perfect, iar – cel puţin din acest motiv, ar trebui respectată libertatea de alegere a regimului matrimonial al viitorilor soţi, care îşi cunosc cel mai bine interesele.

Noul Cod civil stabileşte un nou tip de contract civil şi anume contractul încheiat în ceea ce priveşte alegerea regimului matrimonial de către viitori soţi. Potrivit dispoziţiilor art. 329 din Noul Cod civil, care consacră regulă în materia proprietăţii devălmaşe şi anume comunitatea legală, implicit este reglementată şi modalitatea de alegere a unui alt regim matrimonial, permis de lege dar care derogă de la această normă juridică, „alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale”.

Legiuitorul nu defineşte expresis verbis noţiunea de convenţie matrimonială, lăsând semnificaţia, cuprinsul, efectele şi încărcătura acesteia să derive din normele juridice adoptate. Cât priveşte definirea acestei noi instituţii, considerăm de lege lata ca aceasta să stabilească în mod clar termenul juridic nou apărut. Dacă vom lua ca şi definiţie generică definiţia data de către diversele state, în care este legiferat şi se aplică contractul prenupţial, atunci vom aplica definiţiile existente în plan juridic cu privire la convenţia matrimonială şi anume, că reprezintă modalitatea în care soţii înţeleg să-şi împartă bunurile în caz de desfacere a căsătoriei, cu precizarea că aceasta modalitate de împărţire se face înainte de încheierea căsătoriei, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 330 alin. 2 din Noul Cod civil. Deşi textul de lege face referire şi la “convenţia încheiată în timpul căsătoriei”, convenţie care produce “efecte de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei”, consideră, ca aceste ultime dispoziţii cuprinse în art. 320 alin. 3 din Noul Cod civil nu fac referire la o convenţie matrimonială, întrucât convenţia matrimonială este încheiată în consideraţia încheierii căsătoriei, ci o convenţie de administrare, conservare şi partajare a bunurilor, în eventualitatea desfacerii căsătoriei. Convenţia matrimonială nu este identică cu convenţia prevăzută de art. 320 alin. 3, pornind de la elemente de ordin terminologic şi până la elemente de odin cantitativ, deşi scopul este acelaşi, protejarea soţilor de oneroasele şi infinitele litigii de împărţire a bunurilor aparţinând proprietăţii devălmaşe.

4. Regimuri matrimoniale reglementate de Noul Cod civil

Articolul 313 din Noul Cod civil stabileşte: „Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională”, care oferă posibilitatea viitorilor soţi, subiecţi calificaţi potrivit dispoziţiilor legale de a alege unul din modalităţile de împărţire a bunurilor” începând cu momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil.

Astfel, pentru a lămuri şi uşura sarcină grea a instanţelor de judecată, precum şi de a uniformiza practica judiciară atât de dezorganizată şi aflată la bunul plac al judecătorilor, legiuitorul român a adoptat ca variante de partajare a bunurilor comune şi nu numai, potrivit dispoziţiilor art. 367 din Noul Cod civil.

4.1. Regimul comunităţii legale

Dintre formele proprietăţii private, forma de coproprietate aplicată regimului matrimonial unic existent în legislaţia actuală, până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, proprietatea devălmaşă rămâne pe mai departe aplicabilă sub forma comunităţii legale de bunuri.

4.1.1.   Obiectul regimului comunităţii legale

Potrivit dispoziţiilor art. 339 din Noul Cod civil „Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor”, dispoziţiile art. 30 din actualul Cod al familiei fiind păstrate şi parte din ele anihilate prin adoptarea regimurilor matrimoniale. Prin alegerea regimului matrimonial al comunităţii legale nu mai trebuie dovedită calitatea de bun comun ca şi în reglementarea existentă până la momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil.

În anul 1954, Marea Adunare Naţională a preluat integral Codul familiei sovietic care la articolul 30 prevedea că bunurile dobândite de soţi, în timpul căsătoriei sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune.

Articolul 31 din Codul familiei a fost piesa de fundament al regimului proprietăţii, care a stabilit proprietatea exclusivă a fiecărui soţ în parte, după cum urmează: a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunatorul a prevăzut că ele vor fi comune; c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi; d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de investiţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri; e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei; f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

În noua reglementare, bunul dobândit înainte de încheierea căsătoriei nu mai este considerat şi definit a fi eminamente bun propriu, întrucât părţile, respectiv soţii, prin convenţia lor pot stabili că regimul matrimonial convenţional să cuprindă şi bunul său propriu, deşi era dobândit înainte de încheierea căsătoriei şi ar fi fost, prin urmare bun propriu. Pentru a nu limita şi restrânge voinţa părţilor, legiuitorul a prevăzut limitativ bunurile care nu sunt bunuri comune, ci bunuri ale fiecărui soţ potrivit dispoziţiilor art. 340 din Noul Cod civil. Dispoziţiile art. 367 lit. „a” din Noul Cod civil stabilesc şi normă cu caracter derogatoriu de la regimul bunurilor proprii ale fiecărui soţ, normă cu caracter imperativ ce nu poate forma obiectul regimului convenţional, respectiv: bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri şi bunurile de uz personal. Aceste două categorii de bunuri, fiind cuprinse şi în reglementarea prevăzută de art. 31 din actualul Cod al familiei nu a constituit şi nici nu a putut vreodată constitui obiect al vreunei tranzacţii sau obiect al partajului, după cum nici în viitoarea reglementare nu se poate regăsi în vreunul din categoriile de regimuri matrimoniale.

Noutatea adusă de Codul civil o constituie facerea inventarului cu privire la bunurile proprii pentru a nu exista confuzie şi pentru că părţile să aibă cunoştinţă de masa patrimonială cu care şi-au început mariajul.

Articoul 36 din Codul familiei stabileşte ce se va întâmpla cu bunurile comune în situaţie divorţului: „La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească. Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte dintre ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărţite, precum şi cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.” Prin reglementarea şi adoptarea regimului matrimonial soarta bunurilor este cu totul distinctă, în funcţie de regimul matrimonial ales.

În cadrul regimului comunităţii legale, ca şi până acum, fiecare soţ poate dispune şi poate administra bunurile sale proprii, fără consimţământul celuilalt soţ.

4.1.2. Urmărirea bunurilor comune

Urmărirea bunurilor comune de către creditori nu se poate face, decât după ce se vor fi urmărit bunurile soţului debitor, ca şi reglementarea de până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, operând în acest caz beneficiul de discuţiune reglementat de teoria generală a obligaţiilor.

În cadrul regimului comunităţii legale soţii răspund cu bunurile comune pentru datoriile comune potrivit dispoziţiilor art. 351 din Noul Cod civil, tocmai pentru a se evita introducerea sau utilizarea vreunei clauze nescrise, clauză care ar avea efect leonin. Legea reglementează raportul de creditor debitor al unuia dintre soţi faţă de celălalt recunoscând şi un drept de retenţie în favoarea soţului creditor, care a suportat cu bunurile proprii, ori acoperirea unor creanţe din datoriile comune. Pentru că munca prestată este o activitate personală şi unică la nivelul şi din partea fiecărui individ, legiuitorul a ales să schimbe regimul posibilităţii executării veniturilor profesionale sau din muncă al vreunuia dintre soţi. De esenţa contractului de muncă fiind obţinerea unei contraprestaţii ca preţ al muncii efectuate, în vederea întreţinerii familiei proprii, precum şi a evoluţiei profesionale, sociale, dispoziţiile din viitoarea reglementare prevăd în cuprinsul art. 354 din Noul Cod civil că nu pot fi “urmărite veniturile din muncă ale unui soţ şi nici veniturile asimilate acestora pentru datoriile comune asumate de către celălalt soţ”, cu excepţia situaţiei în care datoriile sunt cauzate de necesitatea acoperirii „cheltuielilor obişnuite” ale căsătoriei şi sunt contractate de către oricare dintre soţi.

Dacă în actuala reglementare, potrivit dispoziţiilor art. 1310 Cod civil: „Toate lucrurile care sunt în comerţ, pot să fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”, normă care constituie regulă, de la care există anumite excepţii, printre care de notorietate este faptul că vinderea reglementată de art. 1307 Cod civil, ce reglementează vânzarea între soţi este nulă, de la care există însă şi precizări derogatorii, în viitoarea reglementare, respectiv potrivit art. 317 diin Noul Cod civil prevede că: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soţ…”, astfel vânzarea între soţi se va putea efectua fără a mai fi sancţionată cu nulitatea absolută. Tot în această privinţă creditorii sunt apăraţi de acţiunea pauliană ce o pot intenta, precum şi de posibilitatea luării la cunoştinţă de regimul matrimonial ales.

De precizat este faptul că aşa cum nici o terţă persoană nu poate interveni în privinţa exprimării acordului soţilor la încheierea căsătoriei, în sensul strict al manifestării acestuia, în egală măsură nicio terţă persoană nu poate interveni nici la alegerea regimului matrimonial, precum nici la modificarea acestuia.

4.1.3.  Încetarea regimului matrimonial al comunităţii legale

Regimul matrimonial al comunităţii legale ia sfârşit pe mai multe căi, respectiv:

  1. Prin desfacerea căsătoriei prin divorţ caz în care potrivit dispoziţiilor art. 356 din Noul Cod civil, „foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia”, proprietate devălmaşă care va înceta potrivit dispoziţiilor art. 358 din Noul Cod civil.
  2. În caz de lichidare a comunităţii, după care se procedează la efectuarea partajului asupra bunurilor comune, cu aplicarea prezumţiei de contribuţie egală la dobândirea acestora.
  3. În caz de partaj în timpul regimului comunităţii cu procedura prevăzută de dispoziţiile art. 358 din Noul Cod civil, fie pe cale amiabilă prin partaj voluntar autentificat de către un notar public, fie în caz de neînţelegere pe cale judecătorească potrivit dispoziţiilor art. 370 din Noul Cod civil, ce reglementează separaţia de bunuri în timpul căsătoriei şi are drept consecinţă schimbarea regimului matrimonial din cel al comunităţii legale, în cel al separaţiei de bunuri.
  4. În caz de deces al unuia dintre soţi, potrivit dispoziţiilor art. 350 din Noul Cod civil, fiecare soţ poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri.

Sancţiunea nerespectării regimului convenţional constă în nulitatea absolută potrivit dispoziţiilor art. 359 din Noul Cod civil, în măsura în care nicio clauză „nu este compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale”. Norma de drept conferă părţilor, respectiv soţilor posibilitatea de a-şi stabili modalitatea de împărţire a activului patrimonial, iar orice dispoziţie contrară reglementărilor juridice atrage aplicarea principiului restitutio în integrum.

4.2. Regimul separaţiei de bunuri

În cadrul acestui regim matrimonial fiecare dintre soţi este proprietarul exclusiv al bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi al bunurilor pe care le dobândeşte în nume propriu după încheierea căsătoriei. În această privinţă, practica judiciară se va confrunta cu situaţia stabilirii survenienţei banilor din care au fost achiziţionate bunurile. Astfel, mandatul tacit reciproc în cazul soţilor îşi încetează aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil.

Deşi Codul nu distinge asupra bunurilor şi nu le determină în mod concret se pare că asupra bunurilor imobile dobândite înainte de încheierea căsătoriei, soţii îşi păstrează proprietatea exclusivă, Codul face referire doar la bunurile mobile cu privire la care se întocmeşte un inventar asupra căruia legiuitorul îl stabileşte indiferent de modalitatea lor de dobândire, important este să fie bunuri proprii anterioare încheierii căsătoriei. Pentru eventualitatea neîncheierii acestui inventar, se va aplica prezumţia posesiei, prezumţie relativă ce stabileşte că în lipsa inventarului posesia valorează proprietate în favoarea soţului care este posesor sau în a cărei posesie se află bunul, cu aplicarea principiului actori incumbit probatio. Referindu-se la bunurile proprietate comună pe cote-părţi ale soţilor, legiuitorul indirect face referire atât la bunurile mobile, cât şi imobile, bunuri care au fost achiziţionate de către amândoi, pe numele amândurora potrivit dispoziţiilor art. 361 alin. 5:” Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege”.

În cazul regimului separaţiei de bunuri pot fi încheiate mai multe tipuri de contracte, cum sunt: contract de vânzare cumpărare – cât timp bunurile sunt proprii atât înainte, cât şi după încheierea căsătoriei funcţie de soţul care îl dobândeşte, celălalt soţ poate avea calitatea unui vânzător, respectiv cumpărător oarecare, aici ridicându-se problema dreptului de preempţiune, precum şi cea a preţului sincer şi serios, care nerespectat va atrage dispoziţiile aplicabile contractului de donaţie; un alt tip de contract este contractul de împrumut, contractul de comodat, etc. Dispoziţiile art. 363 din Noul Cod civil recunosc oricăruia dintre soţi şi calitatea de titular al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, respectiv al dreptului de uzufruct, potrivit cu care are obligaţiile unui uzufructuar, nefiind aplicabile dispoziţiile cu privire la facerea inventarului, a constituirii garanţiei pentru îndeplinirea obligaţiilor uzufructuarului sau a numirii administratorului uzufructului. Şi în cadrul regimului dotal aşa cum prevedea art. 1243 Cod civil “Bărbatul este supus, în privinţa averii dotale, la toate obligaţiunile unui uzufructuar”, însă exista posibilitatea contractuală de a se obliga la plata unei cauţiuni pentru primirea averii dotale.

Încetarea regimului separaţiei de bunuri se realizează prin:
– desfacerea căsătoriei prin divorţ;
– partajul bunurilor comune dobândite potrivit regulilor de la regimul comunităţii legale, fără a fi implicate bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei sau după încheierea acesteia însă de către unul şi pe numele unuia dintre soţi, ci numai bunurile dobândite expresis verbis pe cote-părţi;
– decesul unuia dintre soţi.

Şi în cadrul regimului separaţiei de bunuri este reglementat în mod expres dreptul de retenţie al unuia dintre soţi faţă de celălalt, drept care subzistă până la recuperarea integrală a datoriilor reciproce, drept de retenţie care este consecinţa acestui regim, spre deosebire de regimul comunităţii legale în cadrul căruia dreptul de retenţie există în timpul căsătoriei şi se activează pentru plata datoriilor celuilalt soţ.

În cadrul regimului separaţiei de bunuri, dreptul de retenţie este cel al cesionarului subrogat în drepturile cedentului până la recuperarea integrală a debitului.

Dreptul de retenţie presupune implicit încetarea căsătoriei. Prin desfacerea căsătoriei, caz în care fiecare soţ rămâne cu bunurile proprii dobândite anterior căsătoriei, cât şi ulterior încheierii acesteia, bunurile comune fiind supuse procesului de partaj voluntar sau judiciar.

4.3. Regimul comunităţii convenţionale

Noul Cod civil care încorporează pe lângă dispoziţiile civile şi pe cele de dreptul familiei, pe cele comerciale, aplicând cu prioritate pacta sunt servanda creează pentru soţi posibilitatea încheierii unui contract, care deşi numit convenţie matrimonială are caracteristicile unui contract tipic civil ale cărui limite sunt stabilite printr-o normă legală.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 366 din Noul Cod civil, regimul comunităţii convenţionale este definit ca normă derogatorie de la regimul comunităţii legale, potrivit acordului dintre părţi. Obiectul convenţiei matrimoniale în cadrul regimul comunităţii legale poate cuprinde unul sau mai multe din următoarele aspecte:
A) includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cu excepţia bunurilor de uz personal şi a bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi;
B) restrângerea comunităţii la bunurile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite înainte sau în timpul căsătoriei;
C) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă;
D) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii;
E) modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.

5. Publicitatea convenţiei matrimoniale

Publicitatea organizată a convenţiei matrimoniale se face prin menţiune pe actul de căsătorie despre existenţa acesteia iar în unele sisteme de drept, prin înscrierea în registre speciale [9].

5.1. Aspecte de drept comparat

În Franţa şi Belgia, pe baza certificatului eliberat de notarul care a întocmit şi autentificat convenţia matrimonială, ofiţerul de stare civilă face o menţiune, în actul de căsătorie cu privire la existenţa convenţiei matrimoniale [10].

În Germania, convenţia matrimonială se înscrie într-un “registru matrimonial”, în urma formulării unei cereri în formă autentică [11].

În Grecia, prin Decretul Prezidenţial nr. 411/1989 se prevede înscrierea convenţiei matrimoniale autentificate în cadrul unui registru public unic, registru ţinut de Tribunalul de primă instanţă din Atena, astfel încât orice persoană interesată poate consulta acest registru [12].

În Luxemburg potrivit unei Legi din 21 februarie 1985, publicitatea convenţiei matrimoniale se realizează prin păstrarea unui extras al convenţiei în arhiva registrului civil ţinut de Parchetul General, iar în Suedia se realizează publicitatea acesteia prin publicarea lor în cadrul unor jurnale oficiale sau neoficiale [13].

5.2. Opozabilitatea erga omnes a convenţiei matrimoniale

Cât priveşte opozabilitatea erga omnes a regimului matrimonial legal, aceasta se realizează prin înscrierea în cartea funciară a „apartenenţei fiecărui bun la comunitate”, potrivit dispoziţiilor art. 344 din Noul Cod civil. Astfel, opozabilitatea se realizează potrivit dispoziţiilor art. 313 alin. 2 potrivit cu care “Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe altă cale”, opozabilitatea faţă de terţi se realizează prin înscrierea în cartea funciară, terţii care au cunoscut sau cunosc regimul matrimonial convenţional nu se pot prevala de neîndeplinirea formalităţilor de publicitate pentru a se putea apăra invocând inopozabilitatea acestuia.

Potrivit Noului Cod civil formalităţile de publicitate se realizează în primul rând prin facerea menţiunii în cadrul convenţiei matrimoniale cu privire la regimul matrimonial ales, cât şi prin înscrierea în cadrul Registrului naţional de publicitate al regimurilor matrimoniale ţinut de Camera Notarilor Publici. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 291 teza I din Noul Cod civil:” Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales”. Potrivit celei de-a doua teze a art. 291 din Noul Cod civil, ofiţerul de stare civilă are „obligaţia, ca din oficiu şi de îndată să comunice la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, precum şi, după caz, notarului public care a autentificat convenţia matrimonială, o copie a actului de căsătorie”.

Doctrina consideră că această reglementare ridică o problemă aceea a raportului între publicitatea prin menţiune pe actul de căsătorie şi publicitatea prin registrul special de publicitate[14] ţinut de Camera Notarilor Publici. Cu privire la acest aspect, explicaţia este logică şi previzibilă, deoarece menţiunea de pe actul de căsătorie priveşte înregistrarea în registrele de stare civilă a regimului matrimonial ales de către părţi; această înscriere nu prezintă garanţia de opozabilitate echivalente înscrierii în cartea funciară.

Opozabilitatea faţă de terţi se realizează prin înregistrarea regimului matrimonial ales în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, registru înfiinţat prin modificarea Legii nr. 7/1996 – legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare. Reversul acestei situaţii, respectiv îndeplinirea formalităţilor de carte funciară cu precizarea regimului matrimonial asigură opozabilitatea erga omnes, chiar dacă nu s-a făcut menţiunea cu privire la regimul matrimonial ales pe actul de căsătorie.

Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate presupune faţă de terţi existenţa între soţi a regimului comunităţii legale [15], regim matrimonial ce constituie regulă. Potrivit dispoziţiilor art. 313 alin. 3 din Noul Cod civil „Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale” cu aplicarea dispoziţiilor în materia comunităţii de bunuri, fapt ce ar putea aduce prejudicii atât soţilor, cât şi creditorilor acestora în eventualitatea în care ar fi fost încheiat o convenţie matrimonială.

6. Clauza de preciput în cadrul convenţiei matrimoniale

Termenul de preciput definit de Dicţionarul explicativ al limbii române ca fiind un „dreptul acordat unei persoane de a lua o anumită parte dintr-un bun înainte de partaj”, Noul Cod civil reglementează art. 333 „Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate”, executarea clauzei de preciput se face, de regulă, în natură, în caz contrar se va executa prin echivalent. Această clauză de preciput este, practic, un legat cu titlu particular, stipulat în chiar cuprinsul convenţiei matrimoniale.

De regulă, legatele se întocmesc fără ştirea legatarilor, însă, de această dată legiuitorul a instituit un drept preferenţial faţă de soţul supravieţuitor asupra bunurilor aflate în coproprietate sau în devălmăşie. În condiţiile în care comunitatea de bunuri încetează “în timpul vieţii soţilor, când aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni” clauză de preciput devine caducă.  Întrucât conferă soţului supravieţuitor dreptul de a îşi alege un bun sau mai multe din proprietatea comună înainte de dezbaterea moştenirii, „clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei”, clauză cu efect abuziv, întrucât soţul supravieţuitor nu ar trebui să răspundă cu bunurile sale pentru datoriile soţului defunct. În condiţiile în care clauza de preciput afectează cotitatea disponibilă, aceasta este supusă reducţiunii, or aceasta fiind un legat cu titlu particular urmăreşte regula potrivit cu care legatele se reduc înaintea donaţiilor [16] potrivit atât dispoziţiilor art. 850 Cod civil, cât şi 1096 din Noul Cod civil.

Regula reducerii legatelor înaintea donaţiilor derivă din faptul că legatele constituie ultimele liberalităţi făcute de defunct, liberalităţi care îşi produc efectele de la data deschiderii succesiunii [17]. Din moment ce legatul constituie ultima liberalitate făcută de defunct, se va ridica problema clauzei de preciput, care deşi stipulată în convenţia matrimonială, respectiv în timpul vieţii ambilor soţi, îşi produce efectele de abia în momentul deschiderii succesiunii soţului testator.

Legea nu stabileşte care bun sau bunuri fac obiectul clauzei de preciput, aici existând  o lacună juridic, întrucât soţul supravieţuitor ar putea alege bunul cel mai valoros, un imobil, bijuterii, un autoturism de lux sau pe toate acestea, în dauna celorlalţi succesori, caz în care aceştia din urmă vor acţiona în vederea reducerii liberalităţilor excesive. De subliniat ar fi faptul că existenţa clauzei de preciput nu restrânge şi nici nu anihilează drepturile speciale ale soţului supravieţuitor, drepturi ce constau în: dreptul de abitaţie, dreptul asupra bunurilor căsniciei, precum şi al cotei ce i se cuvine soţului supravieţuitor în concurs cu toate celelalte clase de moştenitori.

7. Forma convenţiei matrimoniale

Dacă dota se încheia în faţa judecătorului, contractul prenupţial este un înscris cu privire la care legea cuprinde o normă imperativă de ordine publică, încheierea acestuia se face ad validitatem în formă autentică.

Potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. 1 din Noul Cod civil ce reglementează încheierea convenţiei matrimoniale:” Sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut predeterminat”; deşi căsătoria nu poate fi încheiată prin mandatari, convenţia matrimonială un act juridic guvernat de regulile de naştere, modificare, încetare a actelor juridice, deşi un act numit şi expres reglementat de legea civilă nu comportă un regim special, care să-i confere un statut închis.

Legiuitorul a făcut în cazul mandatului un exces de delegare de putere, însă a stabilit in concreto că fără conţinutul predeterminat mandatul este de asemenea, nul şi sunt atrase regulile ce guvernează mandatul, respectiv răspunderea mandatarului pentru depăşirea limitelor mandatului.

Obiectul mandatului trebuie să fie determinat, posibil şi licit [18], necesitatea predeterminării cuprinsului mandatului, acţiune ce nu va putea fi întreprinsă decât de către viitorii soţi, va înlesni încheierea convenţiei matrimoniale. După întinderea sa mandatul va fi unul special, procuratio unicus rei, respectiv încheierea de acte juridice. Mandatul special nu este dat de către viitorul soţ în vederea stabilirii cuprinsului convenţiei matrimoniale, ci numai a încheierii, respectiv a semnării în numele şi pe seama să a acesteia.

8.  Momentul punerii în aplicare a convenţiei matrimoniale

Potrivit dispoziţiilor art. 313 din Noul Cod civil, momentul de la care regimul matrimonial îşi produce efectele coincide şi se regăseşte în ziua încheierii căsătoriei. Norma juridică are caracter restrictiv, înţelegând prin aceasta că părţi ale convenţiei matrimoniale/contractului prenupţial, între care îşi va produce efectele regimul matrimonial, pot fi numai viitorii soţi, respectiv soţii. Potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. 2 din Noul Cod civil: „Convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei.”

Deşi la momentul alegerii regimului matrimonial calitatea de „viitori soţi” nu coincide cu calitate de “soţi”, după cum reiese din dispoziţiile art. 312 din Noul Cod Civil “viitorii soţi”, regimul matrimonial îşi produce efectele ulterior între aceştia numai dacă a fost ales înainte de încheierea căsătoriei. Aşa cum reiese şi din interpretarea ad literam a dispoziţiilor Codului, valitatea de “viitori soţi” nu este una şi aceeaşi cu calitatea de „soţi”, întrucât termenul de “viitoriţ echivalează cu termenul de “potenţialii, posibilii”.

Regula este că de la regimul matrimonial ales nu se poate deroga, orice convenţie prin care s-ar tinde la înlăturarea sau evitarea regimului matrimonial ales înainte de încheierea căsătoriei fiind nulă absolut.

9. Efectele regimului matrimonial

Între soţi regimul matrimonial începe să-şi producă efectele doar din ziua încheierii căsătoriei potrivit dispoziţiilor Noului Cod civil, care cuprinde şi reglementările în materie de încheierea căsătoriei. De evidenţiat este faptul că nu se poate aplica o normă juridică nouă unei situaţii ce se desfăşoară sub imperiul unei alte legi, potrivit principiilor esenţiale de drept civil, respectiv al neretroactivităţii legii civile şi al principiului tempus regit actum, potrivit cu care legea aplicabilă este cea de la momentul încheierii actului.

Cum intrarea în vigoare a dispoziţiilor ce reglementează convenţiile matrimoniale este una şi aceeaşi cu cea privind noile proceduri reglementări în materie de căsătorie şi logodnă, ca semi noutate a Noului Cod civil, întrucât sunt cuprinse în aceeaşi normă civilă, toate raporturile juridice ce se vor naşte sub imperiul acestor reglementări vor fi guvernate de acestea.

Cât priveşte terţii, regimul matrimonial îşi va produce efectele faţă de aceştia de la momentul realizării înscrierii erga omnes, a îndeplinirii formalităţilor de carte funciară în care se vor împărţi bunurile. Astfel, terţii vor lua la cunoştinţă din extrasul de carte funciară de regimul matrimonial adoptat de către soţi, fie el acela al comunităţii de bunuri caz în care soţii, în caz de partaj subsecvent încetării căsătoriei vor primi câte o jumătate din proprietatea devălmaşă; legea numeşte acest regim matrimonial ca fiind comunitatea legală, căreia i se atribuie prezumţia relativă potrivit cu care părţile sunt prezumate că au contribuit în cote egale la dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei şi, prin urmare restituirea se va face în consecinţă. Un al doilea regim matrimonial este acela al separaţiei de bunuri potrivit cu care fiecare soţ este atât proprietarul bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, cât şi asupra bunurilor pe care le-a achiziţionat în timpul căsătoriei în numele său, fără a se prezuma faptul că acestea au fost cumpărate din bani comuni.

Al treilea regim matrimonial este acela ales de legiuitor ca fiind „de compromis”, întrucât acesta este o mixtură între comunitatea legală şi separaţia de bunuri, regim potrivit cu care convenţia părţilor face legea, cu posibilitatea completării, respectiv a modificării contractului matrimonial cu dispoziţiile ce reglementează comunitatea legală.

Practic, Noul Cod civil, prin reglementările sale oferă o mai mare protecţie soţilor în dauna creditorilor acestora cărora le este la îndemână aceeaşi acţiune pauliană prevăzută de fostul art. 973 C. civ., reglementare ce acum este prevăzută de art. 369 din Noul Cod civil.

10. Încetarea şi lichidarea convenţiei matrimoniale

Potrivit dispoziţiilor art. 319 regimul matrimonial încetează prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.

Nulitatea absolută a căsătoriei operează în următoarele cazuri: când lipseşte consimţământul la căsătorie al vreunuia dintre soţi, în caz de bigamie, în ipoteza încheierii căsătoriei între rude în linie dreaptă, precum şi între rudele pe linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv, în cazul alienatului sau al debilului mintal cărora le este interzis prin lege să se căsătorească, în cazul nerespectării dispoziţiilor imperative ce guvernează celebrarea căsătoriei. Instituţie cu caracter public, general, nulitatea absolută operează de drept, fiind necesară numai constatarea sa pe cale judecătorească.

Anularea căsătoriei intervine în condiţiile art. 272 alin. 2 şi alin. 4 din Noul Cod civil pentru situaţia minorului care a împlinit vârsta de 16 ani şi care nu a obţinut: avizul medical în vederea încheierii căsătoriei, „încuviinţarea părinţilor săi, sau, a tutorelui, şi cu încuviinţarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi în cazul exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte.

Desfacerea căsătoriei presupune încetarea căsătoriei prin divorţ în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 373 din Noul Cod civil, respectiv prin acordul ambilor soţi, atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei, la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin doi ani. Încetarea căsătoriei presupune decesul unuia dintre soţi.

În cazul desfiinţării căsătoriei în una din ipotezele reglementate legal ia sfârşit şi regimul matrimonial şi, prin urmare, contractual prenupţial îşi produce efectele funcţie de rigorile stipulate în cadrul regimului matrimonial ales. În aceste cazuri, instanţele de judecată nu mai au un rol esenţial în împărţirea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, în stabilirea apartenenţei sau nu la masa devălmaşă sau la masa bunurilor proprii a vreunui bun, precum şi convertirea acestuia dintr-o categorie juridică în alta; rolul instanţei este limitat la desfacerea căsătoriei prin divorţ şi la stabilirea capetelor accesorii divorţului.

Noul Cod civil a reglementat în mod neechivoc, de această dată, împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, reglementând situaţia separaţia judiciară de bunuri pentru ipoteza existenţei regimului comunităţii legale sau al celei convenţionale în care sunt afectate interesele patrimoniale ale familiei, prin încheierea unor acte vătămătoare.

Separarea judiciară a bunurilor intervenită în timpul căsătoriei, duce la schimbarea regimului matrimonial, schimbare care este implicită acţiunii judecătoreşti.

Până la acest moment în legislaţia română nu exista noţiunea lichidării regimului matrimonial; exista doar modalitatea de calcul a bunurilor comune, potrivit cu care se stabileau şi datoriile comune, care se luau în calcul la stabilirea masei partajabile, precum şi la atribuirea sultei. Prin acest normativ a fost instituită lichidarea regimului matrimonial, potrivit dispoziţiilor art. 320 din Noul Cod civil, potrivit cu care: „În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare.” Dispoziţiile legii prevăd posibilitatea lichidării pe calea tranzacţiei fie ea judecătorească sau notarială.

11. Comparaţie între dotă şi convenţia matrimonială

Convenţia matrimonială este o definiţie ce nu are prea multă însemnătate din punct de vedere semantic, „matrimonial” însemnând potrivit definiţiei date de Dicţionarul explicativ al limbii române “de căsătorie, privitor la căsătorie”, termen care nu pune în discuţie şi nu atrage atenţia asupra necesităţii imperativei alegeri şi încheieri a convenţiei înainte de încheierea căsătoriei, spre deosebire de termenul adoptat în legislaţia diferitelor state de “contract prenupţial”, care stabileşte, fără loc de echivoc, faptul că este imperativ “prealabil căsătoriei”. Nefiind vorba de o aviditate a tot ceea ce este cosmopolit, consider că este mult mai cuprinzător şi elaborate termenul de „prenupţial”.

Legea nu a făcut distincţie cu privire la dotă, aceasta fiind acordată atât tinerelor fete aflate la prima căsătorie, cât şi văduvelor, însă nu s-a făcut vorbire de femeile ce se recăsătoreau; după cum în viitoarea reglementare a Codului civil nu se face vorbire decât de calitatea de „viitori soţi”, fără a se lua în calcul condiţia logodnei, precum şi de calitatea de „soţi”.

Dacă dota ca şi terminologie şi conţinut reprezenta o înzestrare a femeii ce urma să se căsătorească, convenţia matrimonială presupune modalitatea de împărţire a bunurilor în caz de divorţ, tocmai pentru a elibera agenda instanţelor şi pentru a evita o practică neunitară, preferenţială, subiectivă şi inabordabilă.

Momentul de la care ambele instituţii îşi produceau efectele coincide însă, dota începea să-ţi producă efectele din ziua încheierii căsătoriei, moment de la care şi convenţia matrimonială începe să opereze.

De precizat este faptul că spre deosebire de dotă, care fiind reglementată în mod expres de Codul Civil de la 1865, aceasta nu avea caracter imperativ, nefiind obligatorie pentru femeie, părinţi, viitorul soţ, cu atât mai puţin în sarcina unei terţe persoane, convenţia matrimonială este obligatorie sub aspectul alegerii sale, în oricare dintre cele trei regimuri stabilite de normă juridică, cu menţiunea că nu pot coexista două sau toate cele trei regimuri, ci legea obligă la alegerea unuia singur, cu posibilitatea de modificare după trecerea unui termen de un an de la încheierea căsătoriei, respectiv de tranziţie către un alt tip de regim matrimonial din cele reglementate.

Bunurile dotale erau sub stricta administrare a soţului, care nu le putea înstrăina şi care în cazul în care ar fi existat riscul pierderii acestora pierdea dreptul de administrare pe o anumită perioadă nu puteau fi înstrăinate iar în caz de pierdere femeia putea cere separarea patrimoniilor potrivit dispoziţiilor art. 1256 din Codul civil iar potrivit art. 1257 Cod civil numai femeia putea cere separaţiunea patrimoniilor, separaţiune care se putea face numai pe cale judecătorească. Astfel, legiuitorul secolului XXI a preluat termenul şi ipoteza separaţiunii judiciare a patrimoniilor, pentru a evita orice riscuri sau pierderi care ar afecta grav interesele părţilor potrivit art. 370 din Noul Cod civil.

Dacă dota a fost legiferată pentru ca femeia aducând bunurile respective în căsătorie să susţină sarcinile căsătoriei, convenţia matrimonială are menirea de a uşura sarcina împărţirii bunurilor proprii dobândite înainte de încheierea căsătoriei, păstrându-le acelaşi statut juridic, de a stabili calitatea de bun propriu al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de fiecare dintre soţi şi de a-l lăsa în patrimoniul acestuia, precum şi de a recurge la calea procedurală a partajului voluntar sau judiciar.

Deşi bunurile dotale se aflau sub administrarea şi folosinţa soţului, exista posibilitatea că femeia să se informeze asupra bunurilor ce constituiau regimul dotal, precum şi posibilitatea prestabilită în contractul de căsătorie ca femeia să primească „ea însăşi, pe fiecare an şi sub chitanţele ei singure, o parte din veniturile sale pentru întreţinerea şi trebuinţele sale personale”, după cum în noua reglementare se prevede posibilitate unuia dintre soţi de a-i cere „celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale”.

De asemenea sarcinile sau cheltuielile căsătoriei sunt reglementate după principiul reflectării în oglindă, dacă în cadrul regimului dotal, sarcinile căsătoriei erau susţinute cu ajutorul bunurilor dotale, prin exploatarea şi administrarea acestora, iar în cazul separaţiei de patrimonii femeia era „datoare să contribuie, după puterea mijloacelor sale, la sarcinile casei şi la creşterea copiilor comuni”, fiind obligată să suporte în integralitate aceste speze ale căsătoriei, în cazul în care soţul ar fi fost insolvabil şi în Noul Cod civil există noţiunea de “cheltuielile căsătoriei”, mai precis de “contribuţia soţilor” potrivit cu care „ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel.”

În ceea ce priveşte dota, aceasta ca şi convenţia matrimonială produce efecte între soţi, creditorii având în ambele reglementări posibilitatea desfiinţării oricărei fraude prin intermediul acţiunii revocatorii.

Concluzii

Legea română a statuat pentru viitor convenţia matrimonială cu toate aspectele sale, însă nu a făcut referire la încetarea acestei convenţii prin expirarea termenului. Căsătoria fiind, de regulă, o instituţie încheiată, măcar din perspectivă romantică, pe viaţă, nu este supusă vreunui termen, motiv pentru care şi regimul matrimonial este accesoriu acestei instituţii. În legislaţia californiană s-a prevăzut şi încetarea contractului prenunţial prin trecerea timpului, după cum a fost stipulat şi contractul marital, încheiat de părţi după încheierea căsătoriei.

Scopul convenţiei matrimoniale, aşa cum este intitulată în legislaţia noastră este multiplu, respectiv: şi de a ajuta la sarcinile căsătoriei, şi de a susţine familia, precum şi de a stabili dintru început maniera împărţelii bunurilor în caz de divorţ. Având în vedere numeroasele cauze ce s-au perindat, s-au înregistrat până la momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil, s-a simţit nevoia unei aerisiri şi a unei noutăţi, dacă poate fi numită între-o asemenea manieră, reglementarea Codului civil.

Inspirată din regimul dotal, însă net diferit şi actualizat vremurilor actuale, convenţia matrimonială este definită ca un contract civil, în care părţile pot prevedea divese obligaţii şi drepturi unul faţă de celălalt, în anumite limite şi condiţii.

Poate că pentru început marea majoritate a viitoarelor familii vor fi reticente faţă de dispoziţiile noi, însă legiuitorul  nu a oferit posibilitatea eradicării sau evitării regimului matrimonial, alegând să mulţumească părţile şi să le îndemne dintru început o soluţie de mijloc, punându-le la dispoziţie trei regimuri matrimoniale distincte.


[1] Dimitrie Alexandresco, Dreptul civil român, vol. VIII, editura Tipografia Naţională, Bucureşti, 1904, p. 108

[2] Dimitrie Alexandresco, Dreptul civil român, vol. VIII,  editura Tipografia Naţională, Bucureşti, 1904, p. 118

[3] Dimitrie Alexandresco, Dreptul civil român, vol. VIII, editura Tipografia Naţională, Bucureşti, 1904, p. 108

[4] Dimitrie Alexandresco, Dreptul civil român, vol. VIII, editura Tipografia Naţională, Bucureşti, 1904, p. 131

[5] Paul Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Parte generală, editura Rosetti, Bucuresti, 2003

[6] Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, editura AllBeck, 2001, p. 139

[7] Dimitrie Alexandresco, Dreptul civil român, vol. VIII, editura Tipografia Naţională, Bucureşti, 1904,  p. 131

[8] Paul Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Parte generală, editura Rosetti, Bucuresti, 2003

[9] Marieta Avram, Cristina Nicolescu, Regimuri matrimoniale, editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 99

[10] Anexa la Cartea verde p. 10, pct. 5.3. precum şi Studiu comparativ, p. 88, pct. 1.5, apud Marieta Avram, Cristina Nicolescu, Regimuri matrimoniale, editua Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 99

[11] Marieta Avram, Cristina Nicolescu, Regimuri matrimoniale, editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 100

[12] Marieta Avram, Cristina Nicolescu, Regimuri matrimoniale, editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 100

[13] Marieta Avram, Cristina Nicolescu, Regimuri matrimoniale, editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 100

[14] Marieta Avram, Cristina Nicolescu, Regimuri matrimoniale, editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 103

[15] Marieta Avram, Cristina Nicolescu, Regimuri matrimoniale, editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 108

[16] Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 344

[17] Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 344

[18] Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 319


Iustina NICULESCU
avocat, Baroul Bucuresti

Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti