Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Contencios administrativ
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Rezilierea contractului de concesiune din initiativa concedentului
12.07.2011 | JURIDICE.ro, Lucian George PAVEL


1. Potrivit art. 57 alin. 1 lit. c din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, „încetarea contractului de concesiune poate avea loc în următoarele situaţii: […]c)în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concesionar, prin reziliere de către concedent, cu plata unei despăgubiri în sarcina concesionarului.” Observăm că legea nu face nicio referire cu privire la regimul şi condiţiile rezilierii. Însă în Normele metodologice de aplicare ale O.U.G. nr. 54/2006, aprobate prin H.G. nr. 168/2007, se prevede că „în cazul nerespectării din culpă a obligaţiilor asumate de către una dintre părţi prin contractul de concesiune sau al incapacităţii îndeplinirii acestora, cealaltă parte este îndreptăţită să solicite tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul concedentului să se pronunţe cu privire la rezilierea contractului, cu plata unei despăgubiri, dacă părţile nu stabilesc altfel.” (art. 58 din H.G. nr. 168/2007).

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că regula este rezilierea judiciară a contractului de concesiune, dar parţile acestui contract au posibilitatea de a conveni un pact comisoriu de gradul IV potrivit căruia, în caz de neexecutare, contractul se consideră de desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă. Aşa cum prea bine se ştie, o astfel de clauză ar avea drept efect o desfiinţare necondiţionată a contractului de concesiune.

Ceea ce ne propunem însă în acest material este să analizăm condiţiile rezilierii contractului de concesiune, pentru situaţia în care părţile nu au convenit un pact comisoriu de gradul IV. Concret, ne propunem să analizăm unele aspecte legate de admisibilitatea acţiunii în pronunţarea rezilierii contractului de concesiune din iniţiativa concedentului.

2. Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică este considerat ca făcând parte din categoria contractelor administrative. Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul adminitrativ, „sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică […]”.

În aceste condiţii, se înţelege că acţiunea în pronunţarea rezilierii unui contract de concesiune este o acţiune în contencios administrativ.

Problema care se pune este dacă litigiul generat de formularea unei astfel de acţiuni trebui calificat un „litigiu legat de executarea contractului” sau un „litigiu legat de încetarea contractului”. Această calificare este foarte importantă din perspectiva prevederilor art. 7 alin. 6 din Legea nr. 554/2004. Astfel, potrivit acestui text de lege, „plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile Codului de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător. În acest caz, plângerea trebuie făcută în termenul de 6 luni prevăzut la alin. (7), care va începe să curgă:[…]
c) de la data încălcării obligaţiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea contractului;
d) de la data expirării duratei contractului sau, după caz, de la data apariţiei oricărei alte cauze care atrage stingerea obligaţiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de încetarea contractului.”

Opinia noastră este că, deşi rezilierea contractului atrage încetarea (desfiinţarea) acestuia motivat de neexecutarea obligaţiilor contractuale, prevederile art. 7 alin. 6 din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul calificării litigiilor care au ca obiect rezilierea unui contract de concesiune ca litigii legate de (ne)executarea contractului, iar nu ca litigii legate de încetarea contractului. Am putea accepta că un litigiu determinat, de pildă, de denunţarea unilaterală a contractului de concesiune, în temeiul art. 57 alin. 1 lit. b din O.U.G. nr. 54/2006, ar putea fi considerat un litigiu legat de încetarea contractului, în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. 6 lit. d din Legea nr. 554/2004.

Dacă suntem de acord că promovarea unei acţiuni în pronunţarea rezilierii unui contract de concesiune naşte un „litigiu legat de executarea contractului”, sunt necesare anumite precizări cu privire la admisibilitatea unei astfel de acţiuni.

În materia litgiilor care au ca obiect contracte administrative, voinţa legiutorului a fost ca plângerea prealabilă să aibă semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale.
Potrivit art. 7 alin. 6 lit. c din Legea nr. 554/2004, concedentul ar trebui să comunice concesionarului plângerea prealabilă (invitaţia la conciliere) în cel mult 6 luni de la „data încălcării obligaţiilor contractuale”.

Ce se va întâmpla dacă autoritatea publică, din motive care nu prezintă nicio relevanţă aici, nu transmite invitaţia la conciliere în termenul de 6 luni prevăzut de lege? Se va putea apăra concesionarul ulterior, în faţa instanţei de judecată, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii în pronunţarea rezilierii contractului pentru motivul că plângerea prealabilă (invitaţia la conciliere directă) a fost comunicată cu nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. 6 lit. c din Legea nr. 554/2004?

Din păcate, jurisprudenţa ne demonstrează că o astfel de apărare ar avea succes. Instanţele de judecată au asimilat data scadenţei obligaţiei cu „data încălcării obligaţiei” (sic!), au calculat termenul de 6 luni începând cu această dată şi, reţinând că invitaţia la conciliere a fost comunicată de către autoritatea publică cu depăşirea acestui termen, au respins acţiunea în pronunţarea rezilierii contractului ca inadmisibilă ( invocăm, cu titlu de exemplu, sentinţa civilă nr. 4/2011 a Tribunalului Vaslui, nepublicată).

Astfel s-a ajuns în situaţia, absurdă din punctul nostru de vedere, ca o autoritate publică, îndreptăţită să acţioneze în regim de putere publică în apărarea interesului public, să fie împiedicată de lege sau, mai curând, de interpretarea eronată a legii să obţină rezilierea unui contract de concesiune, pentru motivul că a comunicat invitaţia la conciliere cu depăşirea termenului de 6 luni, deşi este vădită încălcarea de către concesionar a obligaţiilor sale.

Fireşte, că în aceste condiţii, ne întrebăm ce valoare mai are prioritatea interesului public în faţa interesului privat, dacă o autoritate a Statului Român nu poate să obţină rezilierea juridiciară a unui contract de concesiune pentru neexecutarea obligaţiilor de către concesionar, în cazul în care, din varii motive, a fost depăşit termenul de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. 6 lit. c din Legea nr. 554/2004?

Dacă vom muta toată această discuţie în sfera dreptului privat, vom constata că atunci când se pune problema rezilierii judiciare a unui contract comercial, particularul nu este ţinut să comunce invitaţia la conciliere directă într-un termen aşa de scurt. În materia contractelor comerciale, particularul trebuie să aibă grijă să nu depăşească termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Ca atare, observăm că îi este mult mai uşor, cel puţin din punct de vedere al accesului la justiţie, unui particular să-şi apere interesul său privat, decât unei autorităţi publice, parte a unui contract de concesiune, să apere interesul public al tuturor. Autoritatea publică ar fi obligată să formuleze plângerea prealabilă (invitaţia la conciliere) în cel mult 6 luni de la data încălcării obligaţiilor contractuale ale concesionarului, admisibilitatea acţiunii în reziliere fiind condiţionată de acest lucru, pe când particularul este ţinut în formularea invitaţiei la conciliere şi a acţiunii în reziliere a contractului de drept privat doar de termenul general de prescripşie de 3 ani.

3. În concluzie, apreciem ca fiind neconform cu principiul priorităţii interesului public a impune concedentului autoritate publică să se plângă în prealabil particularului concesionar, sub forma unei invitaţii la conciliere directă, în cel mult 6 luni de la încălcarea obligaţiilor contractuale, pentru a nu risca astfel respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în pronunţarea rezilierii contractului de concesiune.

Mai mult decât atât, suntem de părere că nu e nici raţional şi nici în beneficiul nostru, al tuturor, a se considera, indiferent de împrejurări şi context, că o acţiune judecătorească a unei autorităţi publice în apărarea interesului public ar putea fi respinsă ca inadmisibilă pe considerente ce ţin de îndeplinirea prealabilă a unei anumite proceduri.

Lucian George PAVEL
avocat, Baroul Iaşi

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate