Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Revista de note şi studii juridice (RNSJ)
Condiţii de publicareDespre revistă
 
JURIDICE

Importanta judecatorului national in contextul dreptului Uniunii Europene
12.07.2011 | JURIDICE.ro, Lidia BARAC

JURIDICE - In Law We Trust

Jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea legislaţiei româneşti cu privire la taxa de poluare aplicabilă cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor în România a generat dispute aprinse în mediul nostru juridic şi politic, care par a nu se fi încheiat, în mod definitiv, nici după pronunţarea Curţii de Justiţie de la Luxemburg, confruntată cu interpretarea art. 110 din TFUE, atras de aplicarea O.U.G. nr. 50/2008 privind instituirea taxei de poluare, cu modificările şi completările ulterioare.

Disputele se centrează în două categorii. Ambele categorii înscriu răspunsuri la întrebări, precum:

  1. Cunoaşte judecătorul român limitele de investire a Curţii de Justiţie în raport cu competenţele acestei Curţi?
  2. Se cunoaşte raportul dintre dreptul intern  şi dreptul Uniunii Europene la nivel de conţinut? Cum se manifestă el în procesul de aplicare a legii de către instanţele române?
  3. Este consolidat procesul de specializare a magistraţilor în România? Este respectată şi valorificată în instanţele române experienţa specialiştilor autohtoni în varii domenii ale dreptului?
  4. Se pot evita multiplele întrebări adresate Curţii de Justiţie prin eforturi de popularizare  a jurisprudenţei naţionale şi de unificare a acesteia?
  5. Ştim să comunicăm? Care este rolul ÎCCJ în procesul de unificare al jurisprudenţei româneşti?
  6. Există un feed-back între executiv/legislativ şi puterea judecătorească în procesul de aplicare a legii prin observarea modului în care se inserează în ţesutul social hotărârile judecătoreşti, din perspectiva efectelor produse în societate?
  7. O lege declarată constituţională de Curtea Constituţională a României are relevanţă asupra raportului dintre dreptul intern şi dreptul Uniunii Europene, din perspectiva art. 148 din Constituţie? Care este raportul dintre constituţionalitatea legii, convenţionalitatea sa şi dreptul Uniunii Europene? Dar raportul dintre judecătorul constituţional, cel naţional şi „cel al Uniunii”?
  8. Sunt în pericol principiile neretroactivităţii legii civile şi autorităţii de lucru judecat în faţa dreptului Uniunii Europene?

La multe dintre aceste întrebări găsim răspunsul prin lecturarea Cauzei C – 402/09 – Tatu împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice – DGFP – AFP, AFM şi Ministerul Mediului din 7 aprilie 2011.

Însă, la cele mai importante întrebări dintre cele expuse, găsim răspunsul chiar în hotărârile judiciare pronunţate de judecători români, mulţi şi tăcuţi, cu dragoste pentru profesie şi har pentru exerciţiul ei.

Nu m-aş fi aplecat asupra acestui demers din dorinţa de a aduce clarificări de tip juridic la problema de drept, care a făcut obiectul întrebării preliminare adresate Curţii de Justiţie, de altfel simplă şi pe deplin rezolvată, ci, din cu totul alt motiv.

Resorturile demersului meu vor fi, desigur, descoperite de cititori.

Şi voi începe prin a spune că avem judecători care cu rafinament mânuiesc normele cărora le dau viaţă în hotărârile lor. Şi pentru a demonstra acest lucru mă voi rezuma la a vă supune atenţiei hotărârile pronunţate de aceştia în cauzele judiciare din „categoria Tatu”, pronunţate anterior intervenţiei Curţii de Justiţie şi chiar anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008, respectiv în afara câmpului propriu-zis de aplicare al acesteia.

Le voi centra într-o speţă unică, imaginară.

Dacă voi adăuga mici completări/precizări, pe alocuri, vă asigur că nu urmăresc decât să le subliniez excelenţa.

1. SPEŢA I

STAREA DE FAPT

Cetăţeanul O.G. s-a adresat Tribunalului pentru obligarea pârâtei, Administraţia Finanţelor Publice a „Municipiului Târgu Jiu” la restituirea unei părţi din suma de 4000 lei, plătită cu titlu de taxă de primă înmatriculare, în data de 1 martie 2008.

Acţiunea a fost înregistrată la data de 1 august 2008.

În esenţă, reclamantul invocă că suma plătită este mult mai mare, decât cea la care ar fi putut fi obligat în baza O.U.G nr. 50/2008 privind instituirea taxei de poluare, act normativ devenit activ începând cu data de 1.07.2008, astfel că invocă „un tip de discriminare internă”, exersat de legiuitor.

Cum reclamantul achiziţionase autovehiculul de pe piaţa unui alt stat membru, în cuprinsul acţiunii sale face vagi referiri şi la fostul art. 90 [1] din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE), potrivit cu care „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare”.

Apărările pârâţilor în cauză, centrate asupra respingerii acţiunii reclamantului, pot fi subsumate în următoarele:

– diferenţa dintre taxa plătită de reclamant şi taxele prevăzute de O.U.G. nr. 50/2008, în vigoare la data declanşării litigiului, rezidă în modul de calcul diferit a acestor taxe, în funcţie de legea care le-a impus, fără a fi discriminatorii, în sens juridic, întrucât există o egalitate juridică între toţi cei care au achitat taxele impuse de una şi aceeaşi lege;

– dispoziţiile legale evocate au fost declarate constituţionale de către Curtea Constituţională a României;

– dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2008, în vigoare la data declanşării litigiului, nu pot retroactiva, ele urmând a fi aplicate doar în cazul autovehiculelor supuse primei înmatriculări în România după data de 1 iulie 2008, astfel că reclamantul nu poate pretinde restituirea unei diferenţe de taxă, uzând de două modalităţi de calcul prevăzute în două acte normative distincte;

– taxa reglementată prin O.U.G. nr. 50/2008 este o taxă de poluare, iar nu una fiscală propriu-zisă, raţiunile celor două acte normative fiind diferite;

– normele criticate sunt în deplin acord cu dispoziţiile fostului art. 90 alin. (1) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, cu precizarea că, România a devenit membră UE la data de 01.01.2007, dată în raport cu care se apreciază incidenţa dispoziţiilor art. 148 din Constituţie.

SOLUŢIA INSTANŢEI

Tribunalul a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să restituie reclamantului suma integrală, de 4000 lei, taxă de primă înmatriculare, cu dobânda legală la data plăţii efective.

Curtea de Apel a respins recursul pârâtelor ca nefondat, menţinând hotărârea primei instanţe, ca temeinică şi legală.

MOTIVAREA INSTANŢEI

Cu referire la reglementarea internă, instanţa reţine că, taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, sub forma unui non impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, iniţial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea legii, prin O.U.G nr. 110/2006, legea a fost amendată, inclusiv prin prevederea categoriilor de persoane exceptate de la plata taxei.

Temeiul în baza căruia reclamantul a achitat taxa este reprezentat de art. 2141 din Codul Fiscal.

La calculul taxei speciale datorată bugetului de stat s-a urmat formula de calcul prevăzută de art. 2141 alin. 3, în funcţie de capacitatea cilindrică, vechimea autovehiculului şi a unui coeficient de corelare, respectiv  de reducere a taxei, conform anexelor legii.

România a devenit membră a Uniunii Europene la data de 1 ianuarie 2007, astfel că dreptul Uniunii are aplicabilitate directă şi prioritară în dreptul intern, fapt consacrat în art. 148 (2) şi (4) din Constituţie. Acestui temei i se adaugă şi Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, ratificat de România prin Legea nr. 157/2005, care prevede că, la data aderării, dispoziţiile tratatelor institutive, încheiate înainte de aderare, sunt obligatorii şi pentru statele noi membre, acestea aplicându-se în condiţiile stabilite prin tratate şi prin actul de aderare.

În alte cuvinte, statele membre sunt obligate să nu emită şi să nu menţină o măsură contrară regulilor Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene [2].

Având în vedere că raportul juridic dedus judecăţii  s-a încheiat şi şi-a produs efectele în mod definitiv la data de 1 martie 2008 (data achitării taxei), instanţa urmează a analiza litigiul din perspectiva dispoziţiilor art. 2141 din Codul Fiscal, în vigoare pe toată durata de viaţă a raportului juridic dedus judecăţii, cu referire la fostul art. 90 alin. (1) din Tratat de instituire a Comunităţii Europene, potrivit cu care „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect produselor naţionale similare”.

În acest context, instanţa înlătură una din apărările pârâtei, constatând că abrogarea art. 2141, cu începere din data de 01.07.2008, produsă în virtutea art. 14 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 50/2008, nu are relevanţă în cauză, din două motive, dintre care unul este incitant în speţa de faţă. Acesta este legat de neretroactivitatea dispoziţiilor art. 14 alin.(1) şi (2) din O.U.G. nr. 50/2008, în raport cu principiul neretroactivităţii legii civile, cu valoare constituţională şi legală, care se aplică şi legilor abrogatorii.

Prin urmare, dispoziţiile art. 14, menţionate, au scos din uz dispoziţiile art. 2141 din Codul Fiscal, exclusiv cu începere din 01.07.2008, fără a avea efecte pentru trecut.

Revenind la ipoteza de lucru a instanţei, anterior menţionată, Curtea constată că ipoteza normei în baza căreia s-a plătit taxa în discuţie obligă la diseminarea acordului dintre norma internă şi norma Uniunii menţionată, din oficiu de către instanţă.

Observând norma internă, instanţa constată că aceasta consacră un regim fiscal discriminatoriu pentru autovehicule aduse în România din Uniunea Europeană în scopul reînmatriculării lor în România, în situaţia în care acestea au fost deja înmatriculate în ţara de provenienţă, întrucât, în cazul acestora subzistă obligaţia de plată a taxei în discuţie, în timp ce, pentru reînmatricularea autovehiculelor înmatriculate deja în România, o asemenea taxă nu se percepe.

Acest tip de reglementare, deşi nu este de natură a demonstra o discriminare directă – căci norma internă nu se referă la vehiculele de ocazie aduse din străinătate, ci pare a avea o aplicabilitate generală – prin efectele sale încurajează dobândirea de autovehicule de ocazie, de provenienţă internă, cu caracteristici echivalente celor în discuţie, prin aceea că, în cazul acestora din urmă, dobânditorul nu este supus plăţii taxei. Sub acest aspect, spiritul fostului art. 90 alin (1) din TCE este înfrânt, căci obiectivul art. 90 alin. (1), în ansamblul său, este asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre în condiţii normale de concurenţă, prin eliminarea oricăror forme de protecţie, care pot decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii faţă de produsele provenind  din alte state membre (a se vedea Hotărârea din 15 septembrie 2005, Comisia Comunităţilor Europene împotriva Regatului Danemarcei – C-464/02).

Pe cale de consecinţă, instanţa constată că, norma internă este în dezacord cu art. 90 alin. (1) din TCE, motiv pentru care reclamantului urmează a i se admite cererea de restituire şi i se va restitui întreaga taxă achitată în baza unei norme incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene şi jurisprudenţa europeană.

Într-un asemenea context, România era datoare să-şi amendeze legislaţia în materie, cu începere din data de 1 ianuarie 2007, ordinea juridică europeană fiind integrată în sistemul de drept al statelor membre de la intrarea în vigoare a Tratatului, impunându-se jurisdicţiei acestora, instanţele fiind obligate să analizeze compatibilitatea legii naţionale cu dreptul şi jurisprudenţa Uniunii, căci judecătorul naţional a devenit judecător european, obligat să aplice direct dreptul Uniunii, ca urmare a constatării incompatibilităţii dreptului naţional cu norma europeană, în virtutea principiilor efectului direct al dreptului Uniunii şi al supremaţiei acestuia (în acelaşi sens, Hotărârea Costa – C-6/1964).

Sub toate aceste aspecte, Curtea a reţinut legalitatea hotărârii tribunalului.

***

În considerentele hotărârii de respingere a recursului declarat în cauză, Curtea a găsit interesant  a se pronunţa şi cu privire la motivele de înlăturare a celorlalte apărări ale pârâtelor în cauză, călăuzindu-se după o maximă de interpretare plenifiantă, care ne spune că, „Quod abundat non vitiat”, maximă care traduce ideea că dreptul este indiferent abundenţei, din momentul în care el a satisfăcut necesarul.

În mod cert, judecătorul de caz a fost animat de dorinţa de a evita o jurisprudenţă neunitară în materie.

De aceea instanţa continuă:

a) Curtea arată că, în raport cu circumstanţele speţei, s-a referit în mod expres la taxa instituită prin art. I din Legea nr. 343/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, însă consideraţiunile de tip juridic sunt valabile şi cât priveşte taxa de poluare la care se referă O.U.G. nr. 50/2008, întrucât această din urmă ordonanţă, prin art. 1, nu instituie o nouă taxă, ci doar redefineşte taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, astfel cum rezultă din prevederile art. 4 şi art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2008, natura juridică a celor două taxe fiind identică.

De altfel, neconformitatea acestui act normativ cu dispoziţiile fostului art. 90 (1) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (în prezent art. 110 din TFUE) rezultă chiar din observarea titlului actului normativ, care evită taxarea în cazul reînmatriculării autovehiculelor de ocazie înmatriculate deja în România.

Unitatea reglementării taxei de poluare a fost subliniată şi de Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 802/19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 428 din 23 iunie 2009, cu ocazia soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2008, în ansamblu, şi, în special, a celor ale art. 11 din ordonanţă, în raport cu dispoziţiile art. 139 (3) din Constituţia României privind impozitele, taxele şi celelalte contribuţii, art. 15 (2) privind neretroactivitatea legii, art. 35 alin. (1) şi (2)privind dreptul la un mediu sănătos, art. 56 (2) privind aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

b) Cât priveşte apărarea pârâţilor în cauză, care invocă constituţionalitatea O.U.G. nr. 50/2008 şi a dispoziţiilor legale similare, premergătoare intrării în vigoare a ordonanţei, ca argument pentru respingerea acţiunii reclamantului, Curtea reţine următoarele:

Verificarea constituţionalităţii unui act normativ prin intermediul Curţii Constituţionale este limitată la evaluarea actului normativ în raport cu normele cuprinse în Constituţia României, care, ca natură, sunt diferite de normele care consacră dreptul Uniunii, cuprinse, de exemplu în tratat.

Dispoziţiile art. 148 din Constituţia României nu consacră atribuţii ale Curţii Constituţionale de a verifica conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu textul Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (devenit Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene).

O atare competenţă, de a stabili dacă există o contrarietate între legea naţională şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, aparţine exclusiv instanţei de judecată, care, pentru a ajunge la o soluţie corectă şi legală, din oficiu sau la cererea părţii, poate formula o întrebare preliminară, în sensul art. articolul 267 [3] din TFUE la Curtea de Justiţie, în măsura în care are o problemă de interpretare a dispoziţiilor Tratatului, incidente în cazul de speţă naţional, care „o împiedică” să aplice în mod direct dreptul Uniunii.

De altfel, această problemă a fost rezolvată de Curtea Constituţională a României, fiind ilustrată elocvent în Decizia Curţii Constituţionale nr. 137/25.II.2010, în care Curtea Constituţională arată că, în ipoteza în care s-ar considera competentă să se pronunţe asupra conformităţii legislaţiei naţionale cu cea europeană s-ar ajunge la un conflict de jurisdicţie între cele două instanţe, adică la încălcarea competenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de a interpreta  tratatele, astfel cum aceasta este expres prevăzută de art.267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Prin urmare, constituţionalitatea unei legi nu este echivalentă cu conformitatea ei la dreptul Uniunii Europene, şi, deci, nu prezintă relevanţă din perspectiva posibilităţii şi obligativităţii instanţelor de judecată de a verifica conformitatea normelor interne cu dreptul Uniunii Europene, judecătorul naţional fiind, într-un asemenea context, judecător european.

La fel, Curtea de Justiţie nu se pronunţă asupra legalităţii/constituţionalităţii actului normativ intern, ci exclusiv la interpretarea prevederilor Tratatului, a normelor Uniunii Europene.

Prin urmare, suntem în prezenţa unor jurisdicţii diferite, ale căror hotărâri nu pot fi contrapuse, căci ele nici nu se suprapun, nici nu se exclud reciproc, fiecăreia fiindu-i indiferentă cealaltă, neutralitatea juridică fiind termenul care le desparte, plasându-le pe drumuri „perfect” paralele, astfel că, orice „coliziune” juridică este exclusă.

c) Cât priveşte apărarea pârâtelor, potrivit căreia obligaţia generică de armonizare a legislaţiei interne cu cea europeană, instituită de art. 148 din Constituţia României şi cea specială prevăzută de fostul art. 90 paragraf 1 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, revine exclusiv Parlamentului şi nu instanţelor judecătoreşti, Curtea constată că această alegaţie nu este pertinentă cauzei, întrucât, în speţă, se pune problema compatibilităţii unei legi, elaborată (deja) în condiţiile Constituţiei României, cu o normă a tratatului, context în care, doar instanţa de judecată este abilitată şi obligată să măsoare respectiva conformitate, în funcţie de care va aplica, fie norma internă (ipoteza constatării conformităţii dreptului intern cu cel comunitar aplicabil în speţă), fie, (în caz de incompatibilitate între cele două categorii de norme) dreptul Uniunii în condiţiile art. 148 din Constituţia României şi principiilor primordialităţii şi supremaţiei dreptului UE asupra dreptului naţional, derivate din Tratat şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie (art. 10 TCE, Hotărârea Curţii din 15 iulie 1964 Costa c. ENEL, cauza C-6/1964 şi principiul efectului direct al Tratatelor în dreptul intern (Hotărârea Curţii din 5.II.1963, Van Gend en Loos c. Administratie der Belastringen).

Aşadar, judecătorul naţional este obligat să aplice normele UE, în mod direct, dacă normele interne contravin normelor europene, fără a solicita sau aştepta eliminarea normelor interne pe cale administrativă sau a unei alte proceduri constituţionale.

d) Relativ la observaţia pârâtelor, furnizată în concluziile scrise depuse în recurs, la data de 25.II.2010, potrivit cu care orice critică bazată pe elemente discriminatorii între legea română şi fostului art. 90 (1) din TCE (în prezent, art. 110 din TFUE) nu mai subzistă, în raport cu modificările şi completările O.U.G. nr. 50/2088, prin O.U.G nr. 208/2008, O.U.G nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009, O.U.G. nr. 117/2009, Curtea arată că, în raport cu criteriul de neconformitate reţinut de instanţă, care se menţine în continuare, amendarea O.U.G nr. 50/2008 – sub aspectul câtimii taxei în discuţie, respectiv a unor parametrii de calcul pentru clasificarea autovehiculelor  la care se referă – nu prezintă relevanţă, asemenea modificări/completări legislative neputând asana neconformitatea taxei cu legislaţia Uniunii Europene evocată şi, pe cale de consecinţă, taxa achitată se impune a fi integral restituită.

Această interpretare rezultă a fortiori din jurisprudenţa Curţii de Justiţie – Hotărârea din 18 iulie 2007 (Marea Cameră), afacerea Lucchini – Cauza C-119/05 – în care s-a statuat că „dreptul [Uniunii] se opune aplicării unei dispoziţii a dreptului naţional care urmăreşte să consacre principiul autorităţii de lucru judecat, în măsura în care aplicarea acestuia împiedică recuperarea unui ajutor de stat acordat cu încălcarea dreptului [Uniunii], şi a cărui incompatibilitate cu piaţa comună a fost constată printr-o decizie a Comisiei […] care a devenit definitivă”.

În aceeaşi raţiune, critica pârâtelor de „plus petita”, căci instanţa a dispus restituirea integrală a taxei, deşi reclamantul a solicitat doar o diferenţă de taxă, este nefondată, motiv pentru care a fost înlăturată.

e) Cât priveşte natura taxei, distincţia adusă de pârâte între „taxa de înmatriculare” şi „taxa de poluare” este irelevantă din perspectiva faptului că taxa în discuţie, prin efectul produs, s-a dovedit a fi o taxă protecţionistă, susceptibilă să diminueze, chiar şi potenţial, consumul produselor importate, în favoarea celor autohtone, influenţând astfel alegerea consumatorilor.

De altfel, intenţia legiuitorului de a influenţa alegerea consumatorului şi de a proteja producţia internă a autovehiculelor rezultă explicit din expunerea de motive a O.U.G. nr. 208/2008 şi O.U.G. nr. 218/2008, potrivit căreia, Guvernul se preocupă de luarea măsurilor menite să asigure păstrarea locurilor de muncă în economia românească (la un loc de muncă în industria constructoare sunt patru locuri în industria furnizoare), dar şi din economia normelor cuprinse în O.U.G. nr. 218/2008, prin care a fost înlăturată taxa de poluare  pentru autovehiculele noi Euro 4, cu capacitate cilindrică mai mică de 2000 cm3, care se înmatriculează pentru prima dată în România, în perioada 15.12.2008-31.12.2009, aşa că, consumatorii sunt orientaţi fie spre cumpărarea unui autoturism nou, fie spre unul de ocazie, deja înmatriculat în România, diferenţieri care nu justifică interesul pretins, acela de protecţie a mediului împotriva poluării.

***

Considerentele de ordin juridic, subsumate sugestiv într-o unică hotărâre imaginară, mai sus prezentată, pot fi culese din hotărârile judecătorilor români, pronunţate în perioada 2008-2010, iar cele de fond, cu relevanţă asupra legii aplicabile, se regăsesc în hotărârile care preced în timp momentului adresării întrebării preliminare Curţii de Justiţie.

***

Efortul de sinteză ar putea fi declarat inutil, dacă nu va reuşi să ne trezească interesul identificării cauzelor care au determinat punerea întrebării preliminare de către o instanţă naţională sau, mai bine zis, a exodului de întrebări adresate Curţii de Justiţie, dar, mai ales, a concluziilor ce pot fi desprinse din lecturarea Hotărârii Curţii în Cauza Tatu din 7 aprilie 2011, cu privire la măsura în care judecătorul naţional reuşeşte să fie judecător european.

Împreună cu judecători care au pronunţat hotărârile subsumate celei prezentate, am identificat mai multe cauze, şi anume:

  1. Climatul organizaţional din instituţiile noastre judiciare nu a reuşit încă să genereze o cultură organizaţională care să cultive mentoratul şi să dezvolte modele profesionale care să „forţeze” conduite profesionale, „natural” acceptate, urmate şi consolidate;
  2. Un tip de precaritate profesională care generează dispute, care deseori depăşesc terenul Dreptului şi însămânţează orgolii care cresc şi generează monştrii. În faţa lor ne „stingem” sau cădem într-o „tăcere adâncă”;
  3. Nu ştim să comunicăm, căci nu ne ascultăm. Aşa se face că, la una din întâlnirile organizate de Consiliul Superior al Magistraturii la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în scopul unificării jurisprudenţei, deşi problema de drept generată de apariţia O.U.G. nr. 50/2008 a fost adusă în discuţie ca o posibilă sursă de jurisprudenţă neunitară în materia taxei de înmatriculare, „intriga” poveştii acestui act normativ nu a fost înţeleasă, deşi acţiunea era în toi.

Cum altfel să ne explicăm faptul că nu s-au cântărit argumentele aduse în discuţie de magistraţii care au pronunţat hotărârile menţionate, „deşi balanţa justiţiei” era acolo?! Dacă ne-ar fi lipsit greutăţile, demne de a fi aşezate pe unul din talerele balanţei, contraponderea nu putea fi decât, PUNCTUL DE GREUTATE al instanţei supreme în Stat! „Zgomotul” său ar fi trebuit să provoace ecou în cel mai îndepărtat loc din ţară, cu oprire în pragul celei mai mici instanţe. Şi aşa, balanţa justiţiei s-ar fi reechilibrat!

Nu s-a întâmplat aşa, întrucât uzăm de prea multe ori de instrumente formale sau formalizate în legi organice ori Constituţii care ne-nţepenesc, deseori.

Ne rezumăm la RIL-uri de teama Deal-urilor de care am putea fi acuzaţi de Doamna Independenţă care ne-a cucerit nu doar inimile, ci, de-a dreptul ne-a întunecat minţile!

Şi, uite-aşa ne-am trezit bătând la porţile Luxemburgului! Şi nu o dată! Ci, de atât de multe ori, încât nu ni se mai deschid uşile! Suntem trimişi acasă de Doamna Inadmisibilitate pe temei de „simplu” abuz. Umili de-am fi, am sta pe prispa lăcaşului de lângă noi, de peste drum, din ţara noastră; Am ciuli urechile şi am asculta cu sufletul la gură Descântecul experţilor români.  Surprinşi, am consta că unii ne sunt colegi, iar alţii dascăli.

Ce linişte s-ar aşeza!

Povestea sună cam aşa:

„Există trei tipuri de judecători:

artizanii, veritabile automate care, folosindu-şi doar mâinile, emit hotărâri în serie şi în cantitate industrială, fără a se coborî la nivelul uman şi la ordinea socială;

– actorii, care îşi folosesc mâinile şi creierul , supunându-se metodelor de interpretare  tradiţionale, care, inevitabil,  îi determină să se mulţumească cu transpunerea voinţei legiuitorului;

– artiştii, care, cu ajutorul mâinilor, al gândirii şi al inimii, deschid orizonturi mai bune cetăţenilor, fără a întoarce spatele realităţilor şi situaţiilor concrete” [4].

Deşi toate aceste categorii sunt necesare pentru a duce la îndeplinire sarcina jurisdicţională, astăzi, când evoluţia inevitabilă a ideilor care au determinat naşterea statului de drept în România pare că a încetinit, avem tot mai multă nevoie de artişti, în componenţa instanţelor noastre judiciare.

Doar ei sunt capabili să vireze prin labirintul legislativ românesc, fără a produce accidente mortale şi chiar coliziuni nefaste, de tipul celor constatate de „jandarmul european”, în „procesul-verbal de constatare – Tatu” – în care se consemnează:

1. Modul de redactare a întrebării preliminare adresate Curţii de Justiţie este defectuos!

Nu este de competenţa Curţii de Justiţie să se pronunţe, în cadrul procedurii iniţiate în temeiul art. 267 din TFUE, asupra compatibilităţii normelor de drept intern, cu prevederile dreptului Uniunii Europene!

Interpretarea normelor naţionale este de competenţa exclusivă a instanţelor naţionale!

Curtea de Justiţie interpretează exclusiv normele Uniunii Europene!

Judecătorul naţional este judecător european. El este abilitat a se pronunţa asupra compatibilităţii legii naţionale cu dreptul UE!

1. Discriminarea este un concept juridic care se stabileşte pe baza unor criterii obiective!

Instituirea unor taxe/impozite de către statele membre nu este prin ea însăşi discriminatorie, obiectivul art. 110 din TFUE nefiind acela de a interzice sau de a impune statelor vreun sistem anume de impozitare internă. În această materie, statele au un grad considerabil de libertate şi autonomie în a-şi stabili taxele şi impozitele sau în a le uniformiza.

Art. 110 din TFUE interzice doar taxele/impozitele care, direct sau indirect discriminează, obiectivul articolului fiind acela de a sigura egalitate de tratament între produsele naţionale şi cele importate.

Iată că, la o analiză atentă, constatăm că, şi în Drept, conceptul de discriminare are înţelesuri şi sfere diferite, inclusiv din perspectiva jurisdicţiilor competente a-l evalua şi sancţiona.

Egalitatea de tratament şi lipsa unor forme de discriminare în materia drepturilor omului, norma constituţională care consacră principiul egalităţii în faţa legii şi interzicerea oricăror forme de discriminare bazată pe sex, origine, etc., exprimată sugestiv şi în dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, normă care se asociază oricăreia dintre normele care fundamentează şi ocrotesc drepturile fundamentale ale omului nu este relevantă din perspectiva dreptului Uniunii – în cazul de speţă – din perspectiva art. 110 din TFUE, al cărui obiectiv vizează egalitatea de tratament între produsele naţionale şi cele importate, în materia circulaţiei acestor produse.

2. Nu agresaţi Curtea de Justiţie cu întrebări similare sau irelevante în raport cu obiectul cauzei!

„Deşi orice întrebare preliminară privind dreptul Uniunii Europene beneficiază de o prezumţie de pertinenţă, Curtea nu poate totuşi să răspundă atunci când este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea în acest sens, în speţă, Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cipolla şi alţii, C-94/04 şi C-202/04, Rec., p. I -11421, punctul 25, Hotărârea din 1 iunie 2010, Blanco Pérez şi Chao Gómez, C-570/07 şi C-571/07, nepublicate, punctul 28)”.

De asemenea, nu este necesară sesizarea, dacă Curtea de Justiţie şi-a exprimat deja punctul de vedere într-o procedură anterioară, în legătură cu problema de drept pusă în discuţie.

În ambele cazuri, cererile astfel formulate, vor fi respinse ca inadmisibile, constatându-se incidenţa abuzului de drept.

Efectul unor astfel de demersuri conduce la suprasolicitarea Curţii, fără a se obţine un rezultat suplimentar. Obiectivul art. 267 din TFUE este deja asigurat de cauza care a fost soluţionată de Curte, respectiv de cauza care este pendinte la Curtea de Justiţie, ca urmare a adresabilităţii primei întrebări preliminare în legătură cu aceeaşi problemă de drept al UE.

În aceste din urmă cazuri soluţia pe care trebuie să o adopte instanţa naţională este suspendarea cauzei, în baza art. 244 din Cod de procedură civilă până la pronunţarea hotărârii de către Curte de Justiţie de la Luxemburg.

În primul caz, instanţa naţională este obligată să aplice interpretarea furnizată de Curtea de Justiţie în cadrul propriului sistem juridic, în cauze similare.

Curtea de Justiţie nu analizează sistemul legilor naţionale şi nu determină validitatea legilor naţionale. Hotărârea Curţii interpretează normele Uniunii astfel cum trebuiau înţelese de la momentul intrării lor în vigoare. Acelaşi tip de interpretare asupra normei Uniunii trebuie utilizat de judecătorul naţional ori de câte ori aplică direct norma europeană, ca urmare a constatării neconformităţii legii naţionale cu norma UE.

Din Ordonanţa Preşedintelui Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 09.03.2011, rezultă că instanţele româneşti au adresat Curţii întrebări identice, motiv pentru care cauzele au fost conexate şi suspendate până la pronunţarea Hotărârii Tatu, urmând ca, ulterior, instanţele române să ia în considerare interpretarea Curţii asupra art. 110 din TFUE, aşa cum este redată în Cauza Tatu, ciclul procesual în dosarele suspendate  urmând a fi reluat, fără a se aştepta alte hotărâri interpretative. Hotărârea Curţii de Justiţie C-402/09 – Tatu, are caracter obligatoriu pentru instanţele tuturor statelor membre. În ipoteza în care o instanţă intenţionează să interpreteze altfel norma europeană pe care Curtea a interpretat-o deja, are obligaţia ca, anterior deciziei sale, să se adreseze Curţii de Justiţie, motivându-şi opinia divergentă şi solicitând o nouă hotărâre în problema aflată în discuţie. Este ipoteza aşa-numitei „sesizări de divergenţă”.

Revenind la opinia juristului latino-american Dámaso Ruiz – Jarabo Colomer, fost avocat general la Curtea de Justiţie (decedat în 2009), cu privire la împărţirea castei judecătorilor, dacă analizăm anumite poziţii exprimate în spaţiul public românesc, dar şi în cuprinsul unor hotărâri judecătoreşti, identificăm încă o categorie, şi anume, judecătorul toxic, manipulator şi politicianist, gata oricând să părăsească arena juridică şi să se îndrepte spre o carieră politică „de succes”.

Despre ignoranţa acestuia vom vorbi nu aici şi nu acum. Nu în acest context, rezervat excelenţei, aşa cum am arătat la începutul demersului de faţă.


[1] În prezent, articolul 110 din TFUE

[2] Fostul Tratat de instituire a Comunităţii Europene

[3] Fostul art. 234 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene

[4] Nanclares Arango, A., Los jueces de mármol, La Pisca Tabaca. Editores, Medillín, 2001, p. 14.


Prof. univ. dr. Lidia BARAC

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.