Harun al-Rasid, Karl Llewellyn si judecatorul Noului Cod civil
22 iulie 2011 | JURIDICE.ro, Radu RIZOIU
Când eram copil am ascultat mai multe poveşti care îl aveau în prim plan pe înţeleptul calif Harun al-Raşid. Apoi am descoperit că acele poveşti erau extrase din cele 1001 de Nopţi ale Şeherezadei şi am citit şi alte pilde având acelaşi personaj central. Mărturisesc că la acel moment nici măcar nu mă gândeam că viaţa mă va apropia de domeniul juridic. Abia percepeam faptul că dreptatea împărţită atât de echitabil de celebrul calif se constituie într-un sistem coerent de valori, iar activitatea de judecată poate fi o profesie. Am rămas însă până în ziua de astăzi cu sentimentul că judecata (pe fond) a califului Harun al-Raşid este mai apropiată de idealul de justiţie decât formalismul procedural din viaţa reală.
Mult mai târziu am descoperit operele lui Karl Llewellyn, un eminent jurist american de origine germană, reprezentant de seamă al şcolii realismului juridic şi principalul „vinovat” de apariţia Codului Comercial Uniform (Uniform Commercial Code – UCC) din Statele Unite ale Americii. Într-o epocă în care, în ciuda sistemului de common law, dreptul american părea să se îndepărteze de menirea sa, Llewellyn a făcut apel la reîntoarcerea la origini şi la perceperea dreptului ca un instrument menit să rezolve problemele reale ale oamenilor, iar nu să le constrângă acţiunile. Aşa a apărut abordarea care dădea prevalenţă substanţei înţelegerii dintre părţi în faţa formalismului utilizat de acestea pentru a o comunica („substance over form”), ale cărei vestigii se regăsesc (şi) în reglementarea română actuală (art. 1 şi art. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999). Pentru a permite ca legea să se adapteze mai rapid la avansul vieţii practice, Llewellyn a introdus în UCC termeni care făceau apel la standarde de conduită variabile în timp. Aşa a apărut „rezonabilitatea comercială” care are în vedere uzanţele comercianţilor de la un anumit moment şi de pe o anumită piaţă.
Noul Cod civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil republicată) vine să ia locul unei reglementări care, în liniile sale directoare, era veche de 200 de ani (dacă avem în vedere filiaţia evidentă a Codului civil român de la 1864 în linia Codului civil Napoleon de la 1804). Adaptabilitate unei reglementări atât de vechi precum Codul civil de la 1864 într-un sistem de drept continental se datorează (şi) introducerii unor concepte variabile (numite de doctrina nord-americană „standarde”) care să permită judecătorului să aplice legea la situaţia concretă. Concepte precum „buna-credinţă” (art. 971 Cod civil), „echitatea” (art. 970 alin. (2) Cod civil), „obiceiul” (art. 980 Cod civil) au servit acestui scop.
Noul Cod civil menţine referirile la aceste concepte, dar extinde aplicabilitatea lor şi, în plus, introduce un nou set de concepte. Astfel, după ce precizează în mod expres standardul bunei-credinţe în art. 14, Noul Cod civil îl foloseşte (pe el sau opusul său – reaua-credinţă) în peste o sută de aplicaţii particulare. Echitatea devine o prezenţă constantă în Noul Cod civil, fie că este vorba despre limitele drepturilor reale (art. 630, 716, 837), despre teoria generală a obligaţiilor (art. 1222, 1271, 1272, 1329, 1360, 1368, 1757) sau de anumite contracte speciale (art. 2084, 2091, 2093, 2257).
Raportarea la obicei(ul locului) a dispărut, dar a fost înlocuită cu peste cincizeci de trimiteri la uzanţe, care acum beneficiază şi de o teorie generală a utilizării lor ca izvor de drept (art. 1). Uzanţele devin astfel un adjuvant frecvent al legii, ele având prevalenţă asupra analogiei legislative sau a principiilor generale de drept.
Un concept nou, folosit cu largheţe în noile codificări europene sau nord-americane este cel al standardului de rezonabilitate. Făcând abstracţie de numeroasele trimiteri la „termen rezonabil” sau „cheltuieli rezonabile”, Noul Cod civil impune un test de rezonabilitate pentru a defini abuzul de drept (art. 15), în cadrul teoriei generale a obligaţiilor (art. 1208, 1231, 1232, 1233, 1271, 1309, 1531, 1578), în materia contractelor speciale (art. 1902, 1921, 2048, 2079, 2092) şi, bineînţeles (pe filieră nord-americană, cu trimitere la concepţia lui Llewellyn), în materia ipotecilor (art. 2372, 2391, 2396, 2445, 2446, 2467).
Perechile „prudent/prudenţă” – „imprudent/imprudenţă” şi „diligent/diligenţă” – „neglijent/neglijenţă” au o apariţia constantă în Noul Cod civil. Astfel, art. 1480 impune standardul general al lui bonus pater familias, pe care însă îl adaptează în cazul profesioniştilor la un nivel corespunzător naturii activităţii exercitate de către aceştia. Altfel spus, standardul va fi mai ridicat pentru raporturile juridice în care profesioniştii acţionează în domeniul lor de activitate şi va fi mai redus (dar fără a scădea sub nivelul bunului proprietar) pentru raporturile în care profesioniştii nu activează „pe teren propriu”. De asemenea, art. 2198 face o trimitere expresă la judecătorul care trebuie să indice „măsurile de prudenţă” necesare pentru deschiderea forţată a unei casete de valori.
Concepte similare, precum „injust” (art. 1217, 1271), „onest” (art. 803) şi „loial” (art. 803, 2079, 2080) sunt de asemenea folosite de Noul Cod civil pentru a oferi judecătorului posibilitatea să adapteze executarea obligaţiilor asumate la nivelul etic al societăţii.
Sub avalanşa acestor concepte, aplicarea legii trebuie făcută cu atenţie la situaţia de fapt şi la dezvoltarea socială. Judecătorul este, în definitiv, un om din cadrul comunităţii ale cărei dispute le judecă. El este implicat în viaţa cetăţii. El nu este un element extrinsec comunităţii pe care o serveşte, ci este un membru activ al acesteia. De altfel, cerinţele privind buna reputaţie a magistratului au în vedere tocmai raportarea acestuia la viaţa socială. Etapele raţionamentului juridic (stabilirea faptelor, identificarea normei, aplicarea normei la situaţia de fapt pe calea unui raţionament logic inductiv-deductiv, pronunţarea deciziei ca o concluzie a raţionamentului logic) nu suferă vreo modificare de paradigmă. Dimpotrivă, se reiterează nevoia de a da decizii adaptate la speţă, aşa cum precizează şi art. 4 din Codul civil de la 1864. Această adaptare trebuie însă să aibă în vedere şi situaţia generală a societăţii unde raportul juridic a luat naştere.
În zilele noastre, contractul nu este mort (aşa cum afirma doctrina de dincoace şi de dincolo de Ocean la mijlocul secolului trecut), ci este mai viu ca niciodată. După ce a fost ridicat la rang de principiu ultim de către Codul civil Napoleon, actuala reglementare i-a recunoscut dinamismul impus de epoca modernă. Contractul nu mai este un tipar îngheţat la nivelul înţelegerii iniţiale a părţilor, el devine un instrument care să dea formă nevoilor economice şi sociale ale acestora. Din simpla fotografie a secolului XIX, contractul devine filmul 3D al secolului XXI. El trebuie acum tratat ca o fiinţă vie şi de către judecător.
În definitiv, judecătorul este ales în funcţie „pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii” pentru a putea acţiona „în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”. Judecătorul este independent şi imparţial, dar nu este impasibil la interesele societăţii sau la drepturile justiţiabililor. Judecătorul este un om, iar afirmaţia lui Terentius („Homo sum, humani nihil a me alienum puto” – „sunt om, deci nimic din ceea ce este uman nu îmi este străin”) îi este perfect aplicabilă.
Atunci când judecă, judecătorul este un om dotat cu raţiune, un fiu al cetăţii, iar nu un simplu robot care aplică un algoritm prestabilit. Legile se adresează oamenilor şi nu pot fi reduse la simple formule matematice. Întotdeauna, legile vor trebui interpretate de către oameni (şi în folosul oamenilor). Judecătorul este cel chemat să aplice legea şi, în procesul de aplicare, să o interpreteze. Noul Cod civil oferă judecătorului anumite indicaţii cu privire la interpretarea legii şi îi permite ca, în anumite limite, să adapteze norma juridică impersonală la o situaţie concretă.
Judecătorul Noului Cod civil va trebui să ia decizii cu privire la soluţia justă şi la aplicarea normei de drept în interesul cetăţeanului şi al comunităţii din care acesta face parte. În această calitate, judecătorul Noului Cod civil va trebui să acţioneze mai aproape de modelul lui Harun al-Raşid şi să urmeze dezideratul lui Karl Llewellyn prin observarea realităţii sociale. Aşa cum au revelat şi unele dezbateri din cadrul Conferinţei “Intrarea în vigoare a noului Cod civil: realităţi şi provocări legislative ale modernizării societăţii româneşti” organizată de către Ministerul Justiţiei în data de 30 iunie 2011 (dezbaterile generate de tematica teoriei impreviziunii reglementată de art. 1271 din Noul Cod civil), judecătorul Noului Cod civil este un actor al modelării contractului.
Din această perspectivă, cred că Noul Cod civil vine să restabilească judecătorului locul ce i se cuvine în cadrul societăţii: acela de înfăptuitor al justiţiei şi de apărător al drepturilor cetăţenilor. Rămâne ca şi societatea să perceapă această realitate şi să îl trateze pe judecător cu respectul ce i se cuvine, precum şi judecătorul va analiza acţiunile cetăţenilor cu grija ce li se cuvine.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
