Studii, opinii, interviuri ⁞⁞ RNSJ ⁞⁞ ESSENTIALSPovestim cărţi
 
 
Opinii
Înregistrările video sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj, Timiş, Prahova şi Sibiu. Se acordă 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti, membrii UNELM şi notarii Camerei Notarilor Publici Bucureşti.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

10 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Harun al-Rasid, Karl Llewellyn si judecatorul Noului Cod civil

22.07.2011 | JURIDICE.ro, Radu RIZOIU

Când eram copil am ascultat mai multe poveşti care îl aveau în prim plan pe înţeleptul calif Harun al-Raşid. Apoi am descoperit că acele poveşti erau extrase din cele 1001 de Nopţi ale Şeherezadei şi am citit şi alte pilde având acelaşi personaj central. Mărturisesc că la acel moment nici măcar nu mă gândeam că viaţa mă va apropia de domeniul juridic. Abia percepeam faptul că dreptatea împărţită atât de echitabil de celebrul calif se constituie într-un sistem coerent de valori, iar activitatea de judecată poate fi o profesie. Am rămas însă până în ziua de astăzi cu sentimentul că judecata (pe fond) a califului Harun al-Raşid este mai apropiată de idealul de justiţie decât formalismul procedural din viaţa reală.

Mult mai târziu am descoperit operele lui Karl Llewellyn, un eminent jurist american de origine germană, reprezentant de seamă al şcolii realismului juridic şi principalul „vinovat” de apariţia Codului Comercial Uniform (Uniform Commercial Code – UCC) din Statele Unite ale Americii. Într-o epocă în care, în ciuda sistemului de common law, dreptul american părea să se îndepărteze de menirea sa, Llewellyn a făcut apel la reîntoarcerea la origini şi la perceperea dreptului ca un instrument menit să rezolve problemele reale ale oamenilor, iar nu să le constrângă acţiunile. Aşa a apărut abordarea care dădea prevalenţă substanţei înţelegerii dintre părţi în faţa formalismului utilizat de acestea pentru a o comunica („substance over form”), ale cărei vestigii se regăsesc (şi) în reglementarea română actuală (art. 1 şi art. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999). Pentru a permite ca legea să se adapteze mai rapid la avansul vieţii practice, Llewellyn a introdus în UCC termeni care făceau apel la standarde de conduită variabile în timp. Aşa a apărut „rezonabilitatea comercială” care are în vedere uzanţele comercianţilor de la un anumit moment şi de pe o anumită piaţă.

Noul Cod civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil republicată) vine să ia locul unei reglementări care, în liniile sale directoare, era veche de 200 de ani (dacă avem în vedere filiaţia evidentă a Codului civil român de la 1864 în linia Codului civil Napoleon de la 1804). Adaptabilitate unei reglementări atât de vechi precum Codul civil de la 1864 într-un sistem de drept continental se datorează (şi) introducerii unor concepte variabile (numite de doctrina nord-americană „standarde”) care să permită judecătorului să aplice legea la situaţia concretă. Concepte precum „buna-credinţă” (art. 971 Cod civil), „echitatea” (art. 970 alin. (2) Cod civil), „obiceiul” (art. 980 Cod civil) au servit acestui scop.

Noul Cod civil menţine referirile la aceste concepte, dar extinde aplicabilitatea lor şi, în plus, introduce un nou set de concepte. Astfel, după ce precizează în mod expres standardul bunei-credinţe în art. 14, Noul Cod civil îl foloseşte (pe el sau opusul său – reaua-credinţă) în peste o sută de aplicaţii particulare. Echitatea devine o prezenţă constantă în Noul Cod civil, fie că este vorba despre limitele drepturilor reale (art. 630, 716, 837), despre teoria generală a obligaţiilor (art. 1222, 1271, 1272, 1329, 1360, 1368, 1757) sau de anumite contracte speciale (art. 2084, 2091, 2093, 2257).

Raportarea la obicei(ul locului) a dispărut, dar a fost înlocuită cu peste cincizeci de trimiteri la uzanţe, care acum beneficiază şi de o teorie generală a utilizării lor ca izvor de drept (art. 1). Uzanţele devin astfel un adjuvant frecvent al legii, ele având prevalenţă asupra analogiei legislative sau a principiilor generale de drept.

Un concept nou, folosit cu largheţe în noile codificări europene sau nord-americane este cel al standardului de rezonabilitate. Făcând abstracţie de numeroasele trimiteri la „termen rezonabil” sau „cheltuieli rezonabile”, Noul Cod civil impune un test de rezonabilitate pentru a defini abuzul de drept (art. 15), în cadrul teoriei generale a obligaţiilor (art. 1208, 1231, 1232, 1233, 1271, 1309, 1531, 1578), în materia contractelor speciale (art. 1902, 1921, 2048, 2079, 2092) şi, bineînţeles (pe filieră nord-americană, cu trimitere la concepţia lui Llewellyn), în materia ipotecilor (art. 2372, 2391, 2396, 2445, 2446, 2467).

Perechile „prudent/prudenţă” – „imprudent/imprudenţă” şi „diligent/diligenţă” – „neglijent/neglijenţă” au o apariţia constantă în Noul Cod civil. Astfel, art. 1480 impune standardul general al lui bonus pater familias, pe care însă îl adaptează în cazul profesioniştilor la un nivel corespunzător naturii activităţii exercitate de către aceştia. Altfel spus, standardul va fi mai ridicat pentru raporturile juridice în care profesioniştii acţionează în domeniul lor de activitate şi va fi mai redus (dar fără a scădea sub nivelul bunului proprietar) pentru raporturile în care profesioniştii nu activează „pe teren propriu”. De asemenea, art. 2198 face o trimitere expresă la judecătorul care trebuie să indice „măsurile de prudenţă” necesare pentru deschiderea forţată a unei casete de valori.

Concepte similare, precum „injust” (art. 1217, 1271), „onest” (art. 803) şi „loial” (art. 803, 2079, 2080) sunt de asemenea folosite de Noul Cod civil pentru a oferi judecătorului posibilitatea să adapteze executarea obligaţiilor asumate la nivelul etic al societăţii.

Sub avalanşa acestor concepte, aplicarea legii trebuie făcută cu atenţie la situaţia de fapt şi la dezvoltarea socială. Judecătorul este, în definitiv, un om din cadrul comunităţii ale cărei dispute le judecă. El este implicat în viaţa cetăţii. El nu este un element extrinsec comunităţii pe care o serveşte, ci este un membru activ al acesteia. De altfel, cerinţele privind buna reputaţie a magistratului au în vedere tocmai raportarea acestuia la viaţa socială. Etapele raţionamentului juridic (stabilirea faptelor, identificarea normei, aplicarea normei la situaţia de fapt pe calea unui raţionament logic inductiv-deductiv, pronunţarea deciziei ca o concluzie a raţionamentului logic) nu suferă vreo modificare de paradigmă. Dimpotrivă, se reiterează nevoia de a da decizii adaptate la speţă, aşa cum precizează şi art. 4 din Codul civil de la 1864. Această adaptare trebuie însă să aibă în vedere şi situaţia generală a societăţii unde raportul juridic a luat naştere.

În zilele noastre, contractul nu este mort (aşa cum afirma doctrina de dincoace şi de dincolo de Ocean la mijlocul secolului trecut), ci este mai viu ca niciodată. După ce a fost ridicat la rang de principiu ultim de către Codul civil Napoleon, actuala reglementare i-a recunoscut dinamismul impus de epoca modernă. Contractul nu mai este un tipar îngheţat la nivelul înţelegerii iniţiale a părţilor, el devine un instrument care să dea formă nevoilor economice şi sociale ale acestora. Din simpla fotografie a secolului XIX, contractul devine filmul 3D al secolului XXI. El trebuie acum tratat ca o fiinţă vie şi de către judecător.

În definitiv, judecătorul este ales în funcţie „pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii” pentru a putea acţiona „în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”. Judecătorul este independent şi imparţial, dar nu este impasibil la interesele societăţii sau la drepturile justiţiabililor. Judecătorul este un om, iar afirmaţia lui Terentius („Homo sum, humani nihil a me alienum puto” – „sunt om, deci nimic din ceea ce este uman nu îmi este străin”) îi este perfect aplicabilă.

Atunci când judecă, judecătorul este un om dotat cu raţiune, un fiu al cetăţii, iar nu un simplu robot care aplică un algoritm prestabilit. Legile se adresează oamenilor şi nu pot fi reduse la simple formule matematice. Întotdeauna, legile vor trebui interpretate de către oameni (şi în folosul oamenilor). Judecătorul este cel chemat să aplice legea şi, în procesul de aplicare, să o interpreteze. Noul Cod civil oferă judecătorului anumite indicaţii cu privire la interpretarea legii şi îi permite ca, în anumite limite, să adapteze norma juridică impersonală la o situaţie concretă.

Judecătorul Noului Cod civil va trebui să ia decizii cu privire la soluţia justă şi la aplicarea normei de drept în interesul cetăţeanului şi al comunităţii din care acesta face parte. În această calitate, judecătorul Noului Cod civil va trebui să acţioneze mai aproape de modelul lui Harun al-Raşid şi să urmeze dezideratul lui Karl Llewellyn prin observarea realităţii sociale. Aşa cum au revelat şi unele dezbateri din cadrul Conferinţei “Intrarea în vigoare a noului Cod civil: realităţi şi provocări legislative ale modernizării societăţii româneşti” organizată de către Ministerul Justiţiei în data de 30 iunie 2011 (dezbaterile generate de tematica teoriei impreviziunii reglementată de art. 1271 din Noul Cod civil), judecătorul Noului Cod civil este un actor al modelării contractului.

Din această perspectivă, cred că Noul Cod civil vine să restabilească judecătorului locul ce i se cuvine în cadrul societăţii: acela de înfăptuitor al justiţiei şi de apărător al drepturilor cetăţenilor. Rămâne ca şi societatea să perceapă această realitate şi să îl trateze pe judecător cu respectul ce i se cuvine, precum şi judecătorul va analiza acţiunile cetăţenilor cu grija ce li se cuvine.

Radu RIZOIU


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Au fost scrise până acum 10 de comentarii cu privire la articolul “Harun al-Rasid, Karl Llewellyn si judecatorul Noului Cod civil”

  1. Ion COPOERU spune:

    Ma intreb cat sunt de pregatiti judecatorii pentru acest anti–formalism al noului Cod…

    • Flavius MOȚU spune:

      Si eu ma intreb cand vor realiza justitiabilii ca asa zisele „formalisme” (care se regasesc mai degraba in procedura civila decat in codul civil) sunt garantii ale drepturilor lor.
      Ma intreb cum ati reactiona daca ati avea calitatea de parat intr-o cauza si judecatorul, foarte lejer si informal, v-ar spune dupa ce v-ati expune argumentele dumneavoastra in aparare, ca n-are niciun rost sa mai propuneti probe si ca, oricum, le va ignora, pentru ca argumentele dumneavoastra n-au nicio relevanta. Sau invers, daca ati avea calitatea de reclamant si judecatorul v-ar spune de la primul termen ca pretentiile dumneavoastra sunt vadit nefondate si ca va respinge atunci cererea, pe loc. Cam cat de repede ati fugi la CEDO sa va plangeti ca ati avut parte de un proces rapid si informal dar n-ati avut parte de un proces echitabil?
      A, si ma intreb care poveste cu califul Harun al Rashid dovedeste simtul acela ascutit al justitiei? Sa fie aceea cu cele trei mere, cand un negustor isi ucide si transeaza sotia bolnava doar pentru ca a auzit o poveste a unui sclav din care a dedus, in mod gresit, ca sotia il inselase? Si califul decide ca minciuna sclavului e un delict mai grav decat crima negustorului?
      Faptul ca in anul 1864 s-a consacrat principiul prioritatii vointei reale in detrimentul celei exprimate mi se pare explicabil raportandu-ne la numarul de alfabetizati ai vremii.
      Mi se pare extrem de trist sa iti doresti in anul 2011 un „antiformalism” care inseamna, de fapt, incurajarea lipsei de cultura juridica. Iar aceasta chestiune nu are nimic de a face cu Karl Llewellyn. Interpretarea contractelor nu trebuie sa se limiteze la „traducerea” dintr-o limba (romana) agramata intr-o limba (romana) literara a intelegerilor incheiate de „patroni” semialfabetizati.

  2. George ZIDARU spune:

    Contributia doctrinara de exceptie a lui Radu Rizoiu este de salutat.
    Ma refer chiar la textul de mai sus.
    Intr-adevar, cu ocazia dezbaterilor amintite in final, s-a pus problema in ce masura judecatorul este indreptatit sa adapteze continutul contractului.
    Sustin ideea, regasita de altfel si in doctrina si in practica germana, ca chiar daca reclamantul indica orientativ maniera in care doreste sa fie adaptat contractul, un petit cuprinzator de genul „adaptarea contractului pentru ca intre prestatiile partilor sa se restabileasca o echivalenta obiectiva sau rezonabila” (formularea este orientativa, desigur) este suficient. Judecatorul trebuie sa aiba spatiu de miscare, sa nu fie ingradit de o cerere prea restransa, asupra careia sa se pronunte ca un oracol, cu da sau nu. Adica daca ai nimerit exact conceptia mea despre echitate, iti admit actiunea asa cum a fost formulata, iar daca nu, ti-o resping, pentru ca ghinion, prestatia ta trebuia sa fie cu 10 % mai mare decat cea propusa de tine, ori nu trebuia adaptat art. 6.4 din contract, ci art. 6.5.
    Exagerez un pic, de dragul retoricii.
    La fel stau lucrurile si in cazul temeiului de drept invocat. Intr-o confuzie larg impartasita de avocati si judecatori laolalta, judecatorul ar fi tinut de temeiul de drept invocat de reclamant in cererea sa, respectiv (chiar) de textul de lege invocat. Daca acesta este eronat ori incomplet, actiunea e de respins.
    O asemenea abordare simplista genereaza insa efecte nefaste atat pentru ca ingusteaza excesiv obiectul litigiului si permite la nesfarsit reiterarea aceleiasi materii litigioase in fata instantelor, cu temeiuri (fie si usor) schimbate, cat si pentru ca induce un aleatoriu accentuat pentru parti – actiunea are sanse de succes doar daca reclamantul isi califica corect cererea, desi in principiu nu este misiunea sa identifice corect norma aplicabila, si daca aceasta calificare concorda cu cea preconizata de judecator. Adaug aici si faptul ca in traditia judiciara romana, judecatorul nu prea sta de vorba cu partile despre fondul chestiunilor deduse judecatii – de teama, uneori justificata, de a nu fi recuzat – de unde rezulta ca riscul procesual asumat de parti este foarte mare, direct proportional cu maniera extrem de severa (daca nu eronata) in care este conceput principiul disponibilitatii.
    (Observati ca am alunecat incet dinspre fond spre procedura – exista insa o legatura intre ele).
    Intr-o buna logica juridica insa, si intr-o buna repartizare a atributiilor partilor si ale instantei, lucrurile stau altfel.
    Reclamantul trebuie sa indice ce anume cere (ce vrea) si de ce, expunand faptele care ii motiveaza cererea. Aceste fapte trebuie expuse corect si complet, fara a denatura sau omite aspectele care ii sunt cunoscute (art. 14 alin.3 NCPC, care instituie expres obligatia atat de necesara si de fireasca de a spune adevarul).
    Instanta insa este obligata si totodata indreptatita sa dea eficienta normei de drept aplicabile faptelor expuse de reclamant. Cu alte cuvinte, instanta este cea care stabileste dreptul aplicabil, iar nu partile, prin indicarea selectiva, partiala sau pur si simplu eronata a unor norme de drept (iura novit curia, consacrat in termeni categorici de art. 22 alin.1 NCPC – un text care pare a exprima ceva subinteles si care risca, astfel, sa treaca neobservat).
    Desigur, faptele si calificarea lor juridica sunt in stransa legatura. Conform conceptiei general admise la noi (cauza cererii este situatia de fapt calificata juridic), daca reclamantul cere predarea unui bun in temeiul unui contract prin care a transmis folosinta temporara a bunului catre parat, instanta nu poate sa admita actiunea in temeiul calitatii reclamantului de proprietar – ceea ce, pana la urma, este alta cauza si pentru ca se afirma alta situatie de fapt. Ceea ce poate insa instanta este sa califice corect contractul – de exemplu, locatiune si nu arenda, desi reclamantul eventual il considera astfel – si sa identifice in concret norma de drept pe care se intemeiaza obligatia de restituire (si care, contrar practicii, nu poate fi niciodata art. 1073 sau art. 1075 C.civ., ori alta norma echivalenta din NCC – caci aceste norme arata numai ca paratul este obligat sa execute, in natura sau prin echivalent, o obligatie existenta, dar ele nu pot constitui temeiul insusi al obligatiei – care trebuie cautat in alta parte, si anume in faptul juridic lato sensu care a dat nastere raportului juridic litigios!).
    Aceasta corecta intelegere a principiului iura novit curia (sustinuta de altfel de art. 22 alin.4 si 5 NCPC, ultimul a contrario) prezinta o foarte mare importanta in contextul NCC. O actiune nu are voie sa esueze pentru ca reclamantul nu indica corect sau complet normele aplicabile. Daca el doreste revizuirea contractului pentru impreviziune, el nu trebuie sa indice art. 1271 NCC, ci este suficient sa formuleze un petit corespunzator si sa arate faptele care se incadreaza in ipoteza impreviziunii, respectiv evenimentul fortuit care a dezechilibrat semnificativ drepturile si obligatiile partilor, iar obligatia reclamantului a devenit excesiv de oneroasa s.a.m.d.
    Restul este treaba judecatorului.
    Si pentru a reveni la Harun-Al-Rashid, in doctrina germana se arata la debutul oricarui manual de anul I de drept civil ca aplicarea dreptului nu este o simpla subsumare matematica a unor fapte in cadrul unei ipoteze strict determinate. De ar fi asa, sigur Microsoft sau altii ar fi dezvoltat deja programe de „judecata” mult mai performante si mai rapide decat instantele de pretutindeni.
    Extrem de multe norme opereaza in mod necesar cu ceea ce Radu Rizoiu numeste „standarde”, iar germanii numesc „Wertungen” – judecati de valoare. Ele sunt „supape” ale dreptului, puncte de contact ale acestuia cu viata reala.
    Aplicand aceste norme, judecatorul, practic, le codetermina continutul.
    El inceteaza sa mai fie un executant mecanic al legii, ci devine un ajutor al puterii legislative. Bineinteles, el nu va face asta (de preferinta…) intr-o maniera arbitrara si subiectiva, ci se va orienta catre valorile esentiale a caror protejare rezulta din lege, va urma gandul general al legii, in detrimentul literei sale lacunare – va cauta asadar sa dea eficienta echitatii, stabilite prin raportare la judecatile de valoare implicite sau explicite ale legii si la nevoile societatii in care isi desfasoara activitatea. Nu in ultimul rand, din acest motiv avem nevoie de o jurisprudenta consistenta a instantei supreme – avem nevoie, in primul rand, de o instanta suprema care sa poata interpreta normele de drept, pornind de la cazurile concrete ridicate de viata reala.
    Nu in ultimul rand, de aceea trebuie admis deschis si teoretic fundamentat ca jurisprudenta constituie izvor de drept – dar nu, asa cum se intampla adesea in prezent, in locul sau impotriva legii, ci in spiritul si in completarea acesteia.
    NCC este o piatra de incercare pentru tot sistemul juridic. Oricat de buna ar fi legea, sensul sau va fi relevat pe cale doctrinara si jurisprudentiala. In 20 – 30 de ani putem spune ce inseamna NCC. Sa speram ca vom putea fi mandri de aportul practicii si al doctrinei la ceea ce va fi atunci dreptul civil (iar nu doar legea civila).

  3. Ioan PITICAR spune:

    Extrem de interesant!

    Atata doar ca va fi o nevoie stringenta de Judecatori totalmente INTEGRI, dar in acelasi timp si cu EXPERIENTA SOCIALA, pentru a putea potrivi etica juridica a masurilor dispuse cu realitatea sociala concreta.
    Pentru ca s-ar putea ivi situatii ciudate ori de nedorit:
    1. Aceleasi spete cu aceleasi situatii juridice sa fie diferit judecate la Botosani fata de Bucuresti ori Timisoara, justificat doar de faptul ca zona este mai dezavorizata economic, astfel denaturandu-se principiul egalitatii de tratament doar pe criterii strict zonale.
    2. Standardele criteriale minimale TREBUIE instituite OBLIGATORIU, ca de exemplu cel al VALORII DESPAGUBIRILOR ACORDATE, care prin lipsa sa genereaza CORUPTIE fie ca vrem, fie ca nu vrem sa admintem.

    Dar asta va fi o discutie ce va tine de domeniul de activitate a viitoarei Autoritatii Europene pentru Justitie!

  4. radu_catalin spune:

    Un articol cu adevarat „de citit”. Insa…. ma intreb, oare un judecator care vine de pe bancile facultatii + INM va avea EXPERIENTA SOCIALA necesara sa judece astfel ? Cu siguranta, nu. Sa nu uitam ca judecatorul american ajunge intr-o astfel de pozitie numai dupa ce are o practica indelungata ca avocat, procuror (minim 10 ani, in unele state 15), iar experienta sa de viata îi permite să faca „judecati de valoare”. Cu tot respectul pentru judecatorii tineri, dar e greu de dat o solutie intr-un divort (dupa o casatorie de 30 de ani) cand tu ai numai 25 de ani de viata (nu e cel mai bun exemplu, dar intelegeti ce vreau sa subliniez)…. Deja sunt o groaza de solutii strict formale, care dovedesc faptul ca judele nu a inteles speta, nu pentru ca nu ar fi vrut, ci pentru ca nu-si imagina ca poate exista in viata reala o situatie ca cea dedusa judecatii… Vom vedea…

    • Amelia FARMATHY spune:

      Citatul din judecătorul european, prezentat în articol, e o mostră de proză cu vag parfum juridic şi cam atât. Cât despre calif, locul său e în cartea cu poveştile Sheherezadei.

      Cu privire la inabilitatea sau lipsa de experienţă a judecătorilor INM-işti, recunoscând că în urmă cu vreo zece ani mă număram si eu printre ei (prin urmare declar deschis un subiectivism implicit al propriilor susţineri), vă invit domnule Radu la un exerciţiu de memorie în cadrul căruia vă veţi aminti poate că pe la mijlocul anilor 1990 cei mai mulţi criticau imobilitatea sistemului, refuzul de a accepta noul. La acea vreme, orice excepţie într-un proces reprezenta nimic mai mult decât un „moft”, iar amatorismul era la putere. Din acea generaţie mai sunt şi astăzi trăgători de condei care nu ştiu nici măcar de unde se deschide calculatorul petru a se putea informa, fără a-şi înnebuni de cap colegii, dacă un act normativ mai e sau nu în vigoare. Există formalism fără îndoială, după cum există şi mici „Dumnezei ” ieşiţi din INM care nu-şi recunosc limitele inerente oricărui început. Dar, pe ansamblu, calitatea a crescut, iar dacă nu doriţi să achiesaţi la punctul meu de vedere, haideţi să încercăm din nou, fără concurs, să adunăm în magistratură, ca prin anii 90, când cei buni nu erau stimulaţi de salariile mizere, tot ce prindem, că tot au experienţă „de viaţă” cum ziceţi. Şi să lecturăm, ulterior, ca pe o glumă bună, soluţiile. Ca judecător, am ascultat pledoarii de „toate vârstele şi experienţele”. Peste tot există vârfuri, dar şi rateuri, ca să nu zic rataţi, aşa că generalizarea dumneavoastră eu o privesc cu rezervă. După cum exemplul cu divorţul chiar nu mi se pare relevant, divorţurile fiind în argoul specific „apă de ploaie” pentru orice practician, fie el avocat sau judecător. Să nu confundăm încărcătura emoţională negativă cu care părţile din divorţ se adresează instanţei cu dificultatea propriu-zisă a cauzei. Nu-ţi trebuie zece ani de experienţă să-ţi dai seama care dintre soţi (sau poate amândoi) au lehamite de jurăminte şi legăminte şi care dintre ei e într-adevăr pregătit şi dornic, nu de pensie alimentară, ci de copil. Procedura în sine, de foarte multe ori, e pur formală, uneori asezonată mediatic, dar, în realitatea făţiş negată, lucrurile sunt clar tranşate, cu mult înainte ca soţii să se prezinte cu jalba în proţap. Aşa că, nimeni nu e Albă ca Zăpada, adică nici inocent, nici prost, prin urmare, chiar şi un judecător fără experienţă nu poate face mai mult rău decât şi l-au făcut deja soţii unul altuia. Şi, la urma urmei, cu ce e mai puţin pregătit pentru „chestiuni de viaţă” un tânăr (apropo, faceţi un real compliment INM-iştilor, unii dintre ei destul de maturi încât să privească cu nostalgie vârsta de 25 de ani), în comparaţie cu o pereche de soţi care, după vreo 20 de ani de martiră căsnicie, ajung să-şi scoată ochii (la figurat, desigur)?

      Doar cu buletinul şi cu experienţe de viaţă a căror valoare nu a testat-o nimeni prin verificări draconice vom ajunge fix de unde am pornit.

      Referitor la sistemul american, în afară de mult spectacol, regizat în cele mai mici detalii de avocaţi pregătiţi impecabil să „prostească” o duzină de împărţitori de dreptate şi prezidat, cu mult mai mult formalism şi autoritate decât pe la noi, de un judecător care în afară de procedură, nici nu trebuie să ştie sau să-şi amintească prea multe, că nu el decide în cazurile cu adevărat importante, eu nu văd o culme a ştiinţei dreptului.

      • Dan STOICA spune:

        Sunt foarte curios sa stiu daca ati intrat vreodata intr-o instanta americana, inainte de a pune eticheta din paragraful final. Si care este mecanismul prin care puteti sa puneti o eticheta pe sotul „fara lehamite de copil” doar in cele cateva zeci de minute de interactiune cu acesta. Un judecator fara experienta nu poate face mai mult rau cuplului, dar poate face extraordinar de mult rau copilului. Adica viitorului contribuabil, cel care va plati intr-o zi taxele pentru ca noi sa primim pensii si asistenta medicala cand vom fi doar niste magistrati pensionari. Probabil ca mediul de lucru forteaza deciziile la foc continuu si incurajeaza etichetarea automata. Cand nu ai instrumente precise de masura la indemana esti nevoit sa operezi cu aproximari pentru a lua o hotarare. Dar parca lipseste indoiala specifica unui discernamant rezonabil. Nu cumva trebuie sa ne oprim din cand in cand din procesul automat de etichetare al testelor grila si sa ne luam ragaz pentru analiza critica, pentru sovaiala umana a ratiunii?

      • radu_catalin spune:

        Fara a dori sa fac o paralela intre judecatorul european si cel american (nu sustin nici pe departe suprematia unui anume sistem) voiam să aduc in fata domniilor voastre faptul că, in opinia mea, judecatorul TREBUIE sa fie un om de ştiinta, cultivat, care sa fie capabil sa faca interpretari filozofice ale realitatilor imediate (subliniez, sa fie capabil). O persoana care poate vedea adevarul din ambele perspective, atat materialista cat si idealista, va putea sa si discearna aplicabilitatea lui în speta. Oricum ar fi, la 25 de ani e foarte greu sa poti fi un astfel de OM (dar nu imposibil). Altfel, subscriu la ideea ca Microsoft ar fi putut de mult sa scoata pe piata un judecator electronic… Sa auzim de bine…

        • Amelia FARMATHY spune:

          Punctul dvs.de vedere, deşi fără îndoială valoros, aparţine curentului romantic ce comentează pe marginea subiectului justiţie. În realitate, pornind de la dezideratul specializării judecătorului, nu mai prea rămâne loc de filosofie, de aprecieri generale, ci de abordări cât mai punctuale şi, aşa cum spuneam, pe cât posibil, purtând amprenta rigorii (cam seacă, uneori) specialistului. Puţine rămân domeniile dreptului în care să fie într-adevăr nevoie de o viziune cultivată, în înţelesul pe care l-aţi avut în vedere. Apoi, argumentul vârstei nu e unul imbatabil. Şi în domeniul bancar sau alte domenii specializate tot tinerii sunt ceruţi, pentru că ei sunt percepuţi ca fiind mai deschişi spre rigoarea specializării, fără viziuni care, chiar dacă fac parte din bagajul obligatoriu al oricărui intelectual, devin inutile atunci când trebuie găsită o soluţie a specialistului, iar nu a Omului. Specializarea conduce la reducerea vizunii de ansamblu, dar rezolvă corect, fără înflorituri şi pierderi de timp, problema. Iar asta se poate face şi la 25 şi la 50 de ani, dacă se cunoaşte carte, chiar şi în absenţa viziunii de ansamblu, ceea ce îi minimalizează ca intelectuali, dar îi face de neînlocuit (sau foarte greu de înlocuit) la serviciu. În justiţie, nu de oameni de cultură şi de viziune ducem neapărat lipsă, ci de specialişti capabili să sesizeze repede problemele şi să le rezolve. Personal, am văzut într-o hotărâre un amplu citat dintr-o valoroasă doctrină franceză (netradusă), iar soluţia invers proporţională cu documentarea. Iată un om „de cultură” de care m-aş lipsi bucuroasă, căci el nu a rezolvat o problemă, ci a transferat-o lui Voltaire, lăsând justiţiabilul bouche bee.

          • Ion COPOERU spune:

            Convingerea mea este ca gresiti fundamental, stimata doamna, in momentul in care opuneti profesionalismul si competenta unui judecator culturii in general si in particular culturii filosofice.

            Sa fim bine intelesi, a cita din Voltaire nu e o dovada de cultura si nici macar de inteligenta. Nu despre asta e vorba.

            Ideea – romantica, daca vreti – este ca profesionistul de azi nu se mai poate limita la „a aplica” orbeste niste reguli, ci i se cere sa fie atent si la ce vrea societatea de la el, sa interpreteze corect aceste exigente si sa le integreze corpusului de cunostinte si abilitati profesionale.

            De altfel, dumneavoastra insiva faceti filosofie, fiind in mod clar adepta unui pozitivism juridic, versiunea est-europeana. Nu ca ar fi neaparat ceva in neregula cu pozitivismul juridic, dar versiunea care circula la noi e cea mai de slaba calitate, totusi… Si nu cred ca ne ajuta in acest moment prea mult.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan