Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
 1 comentariu

Despre jurisdictii si competente. Exigentele Statului de drept
26.07.2011 | JURIDICE.ro, Lidia BARAC

Secţiuni: CCR, Drept constitutional, RNSJ
JURIDICE - In Law We Trust

I. Scurte consideraţiuni cu privire la separarea puterilor în stat

Modul de distribuire al autorităţii într-o comunitate umană a reprezentat o temă a tuturor timpurilor.

Teoria separaţiei puterilor în stat a revoluţionat gândirea şi practica politică a statelor lumii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când principiul separaţiei puterilor în stat a dobândit o consacrare instituţională.

Cât priveşte evoluţia acestui principiu, la o analiză atentă vom constata că ea a fost anticipată de Montesquieu, care a intuit că, separaţia puterilor, aplicată în mod absolut şi absurd ar bloca, practic, procesul de guvernare.

Un avantaj cert al separaţiei puterilor constă în faptul că indică , în mod exact:
a) modul de organizare a autorităţilor care vor exercita una din cele trei puteri;
b) modul lor de funcţionare;
c) mecanismul de interferenţă al acestora[1].

În esenţă, principiul separaţiei puterilor în stat ne spune că niciuna dintre cele trei puteri nu prevalează asupra celeilalte, nu îşi subordonează pe cealaltă şi nu poate să-şi asume prerogative ce revin celeilalte puteri. Dar, fiecare putere are o posibilitate legală şi materială de a supraveghea cealaltă putere şi, dacă constată încercări ale acesteia de a-şi asuma puteri suplimentare faţă de o altă putere, să sancţioneze această încercare[2].

În practica guvernării, acest tip de control reciproc a dezvoltat teoria colaborării puterilor în stat, al cărui rost rezidă în necesitatea reechilibrării raportului dintre puterile statului, subordonată chiar scopului menţinerii principiului separaţiei puterilor în stat.

În funcţie de „maturitatea” statelor, colaborarea dintre cele trei puteri poate fi rigidă sau suplă.

Modul în care este reglat raportul dintre cele trei puteri într-un stat este exprimat de Constituţia acestuia.

Colaborarea dintre cele trei puteri, respectiv natura acesteia rezidă în felul în care fiecare putere îşi exercită atribuţiile şi măsura în care realizează acel „checks and balances”, adică supravegherea reciprocă pentru reechilibrarea raportului dintre ele.

Din această perspectivă  se poate afirma despre un stat că este un stat de drept sau, dimpotrivă.

Asigurarea funcţionalităţii statului de drept poate fi periclitată ori de câte ori regula „checks and balances” nu este gestionată corespunzător.

Cea mai gravă agresiune împotriva statului de drept se realizează, însă, atunci când una dintre puteri se substituie în atribuţiile celeilalte.

O atare stare generează veritabilul conflict între puterile statului, necesitând intervenţia jurisdicţiei constituţionale.

II. Despre supremaţia Constituţiei şi jurisdicţia constituţională

Întruchipând acordul social asupra modului de exercitare a puterii, Constituţia unei ţări devine sursa principală a legitimităţii sistemului de drept,a sistemului politic, a procesului de elaborare şi adoptare a legilor.

Principiul respectării supremaţiei Constituţiei este o regulă a statului de drept.

Doctrina de specialitate abordează supremaţia Constituţiei sub dublu aspect: supremaţia materială şi supremaţia în sens formal a Constituţiei.

Legat de supremaţia materială, Georges Burdeau arată că,  superioritatea materială a Constituţiei rezultă din faptul că ea este aceea care stabileşte şi organizează competenţele, astfel că, acţionând contrar Constituţiei este echivalent cu a acţiona fără titlu juridic[3].

Sub aspect formal, supremaţia Constituţiei este susţinută de procedura de adoptare a acesteia, astfel încât nici o altă lege în afara uneia constituţionale nu poate abroga sau modifica „dispoziţiile aşezământului  fundamental, dispoziţii care se sprijină pe ele însele, postulându-şi supremaţia”[4].

Constituţia reprezintă temeiul fundamental şi garanţia esenţială a ordinii de drept, iar supremaţia Constituţiei reprezintă o calitate intrinsecă a acesteia, fundamentată pe democratism[5].

Există o diferenţă între supremaţia Constituţiei şi supremaţia legii, tot mai evidentă în timpurile noastre, determinată de evoluţia conceptului de suveranitate a statelor care a adus în actualitate tema transferului de suveranitate către structuri suprastatale, ca efect al extinderii procesului de integrare europeană şi euroatlantică.

Astfel, în ultimul deceniu al perioadei postbelice, din raţiuni politico-economice, unele atribute ale statului naţional, anumite prerogative de putere au fost delegate unor autorităţi suprastatale, fapt care a generat, de exemplu, o preocupare majoră faţă de nevoia prezervării competenţelor statelor membre ale Uniunii Europene în raport cu tendinţa de centralizare a puterii politice la nivelul instituţiilor de la Bruxelles.

Dincolo de această realitate, cooperarea dintre state a parcurs o evoluţie specifică, care a reclamat raportarea acesteia la un set  de norme comune, care sunt accesate prin sistemul  Tratatelor, Convenţiilor internaţionale, semnate sau ratificate de statele interesate.

Prin astfel de mecanisme, „normele comune” în discuţie se evidenţiază tot mai mult în sistemul legislativ al statelor, contopindu-se în acesta, cu toate efectele ce rezultă din această simbioză.

Într-un asemenea context, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii nu se mai poate reduce la criteriile clasice, identificate în doctrina constituţională, precum, caracterele generale ale puterii, poziţia Parlamentului în sistemul autorităţilor  statului, ci, la supremaţia Constituţiei, însă, într-o altă determinare decât cea dezvoltată în doctrina clasică constituţională.

Noua abordare se leagă de consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei, care se evidenţiază într-o regulă cu valoare de principiu – regula conformităţii întregului drept cu Constituţia. Cuvântul „drept” atras în acest principiu se identifică cu ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat într-un stat, în care, în vârful piramidei, se plasează Constituţia acelui stat, fără distincţii cât priveşte izvorul normelor respective şi natura puterii care le-a legitimat, statală sau suprastatală.

Grija pentru conservarea principiului conformităţii întregului drept  cu Constituţia reprezintă o garanţie a menţinerii fiinţei naţionale a oricărui stat, plasat într-un concern instituţional, zonal sau mondial.

Este motivul pentru care supremaţia Constituţiei este asigurată printr-un sistem de garanţii juridice, şi anume:
a) sistemul jurisdicţional de aplicare a legii, în cel mai larg înţeles al său;
b) controlul general al aplicării Constituţiei;
c) controlul constituţionalităţii legilor, tratatelor şi alte acorduri internaţionale;
d) obligativitatea respectării Constituţiei şi a supremaţiei sale[6].

Măsura în care se aplică şi respectă principiul supremaţiei Constituţiei într-un stat, determină  şi calitatea sistemului de drept din acel stat. Astfel, exigenţa unicităţii sistemului de drept se realizează, în primul rând, de norma fundamentală, adică de „norma care reprezintă motivul de valabilitate al unei alte norme. Căutarea motivului de valabilitate al unei norme nu poate merge la nesfârşit, (…), ea trebuie să se sfârşească la o normă care se presupune a fi ultima, cea supremă”[7].

III. Despre controlul constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor este considerat o garanţie şi, deopotrivă, o sancţiune a oricărui „atac” la adresa supremaţiei Constituţiei.

Există două modele de control al constituţionalităţii legilor: cel efectuat de organele judecătoreşti, cunoscut sub denumirea de  modelul american (instituit în SUA, pornit de la vestita speţă Marbury versus Madison, soluţionată de Curtea Supremă de Justiţie Americană în 1803) şi modelul european, fundamentat de Hans Kelsen, care a înfiinţat în anul 1920, în Austria, Tribunalul Constituţional, care atribuie controlul de constituţionalitate  unei jurisdicţii constituţionale.

România se plasează în cadrul modelului European, astfel că, spre deosebire de modelul american, judecătorul român este obligat să detaşeze dintre incidentele litigiului, „chestiunea prejudicială” a neconstituţionalităţii şi să o trimită spre competentă şi exclusivă rezolvare Curţii Constituţionale[8].

Natura atribuţiilor Curţii Constituţionale din România, astfel cum au fost acestea configurate în art. 144 din Constituţia din 1991 şi completate în urma revizuirii  Legii fundamentele în 2003, în art. 146, o configurează ca o autoritate publică politico-jurisdicţională, unică autoritate jurisdicţională constituţională din România, independentă faţă de orice altă autoritate publică, competenţa sa neputând fi contestată de nici o autoritate publică[9].

Legitimitatea controlului de constituţionalitate, în general, se fundamentează ştiinţific pe necesitatea respectării principiilor constituţionale de bază: separarea puterilor în stat, democraţia, însăşi Constituţia şi constituţionalismul, statul de drept şi supremaţia Constituţiei.

Importanţa realizării acestor principii de rang constituţional au impus consacrarea juridică a obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale (art. 145 (2) din Constituţia nerevizuită, devenit  art. 147 (4) din Constituţia revizuită – 2003, în vigoare).

IV. Despre obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale

O trăsătură principală a modelului european al controlului de constituţionalitate al legilor este caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea, în cadrul controlului a posteriori.

Astfel, Constituţia Germaniei atribuie deciziilor Tribunalului constituţional forţa juridică a legii, cu efect obligatoriu pentru toate autorităţile (art. 30). La fel, Constituţia franceză dispune că, „o dispoziţie declarată neconstituţională nu poate fi promulgată  şi nici pusă în aplicare” (art. 62). În mod similar, în art. 136 din Constituţia Italiei se prevede că „dacă Curtea declară neconstituţională o dispoziţie a unei legi sau a unui act având forţă de lege, această dispoziţie încetează să fie în vigoare a doua zi de la publicarea deciziei”.

În România, art. 147 alin. 4 din Constituţie şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispun imperativ obligativitatea generală a deciziilor Curţii Constituţionale.

Disputele doctrinare şi modul de raportare al autorităţilor publice faţă de efectele erga omnes ale deciziilor Curţii Constituţionale în perioada cuprinsă între 1991 şi 2003 au impus chiar revizuirea textelor constituţionale privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale.

Este motivul pentru care o prezentare succintă a diferenţelor de abordare nu credem că ar fi lipsită de interes.

Dacă ne referim la doctrina anterioară revizuirii Constituţiei din anul 2003, putem sintetiza următoarele opinii şi putem înţelege necesitatea revizuirii Constituţiei sub aspectul efectelor deciziilor Curţii Constituţionale:

  1. Decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, deşi obligatorie, nu produce efecte erga omnes, ci doar inter partes, dată fiind lipsa unei prevederi constituţionale exprese[10].
  2. Deciziile Curţii Constituţionale în soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate produc efecte erga omnes, căci modul de declanşare a controlului, pe cale de excepţie , deşi are la bază un interes subiectiv – al părţii care invocă în proces o excepţie de neconstituţionalitate – prin soluţionarea excepţiei nu se urmăreşte doar protejarea acestui interes, ci se şi obiectivează protecţia interesului general de a elimina starea de neconstituţionalitate[11].

Susţinătorii acestei opinii au identificat un punct de sprijin în dispoziţiile art. 25 alin. (4)  din legea nr. 47/1992 (actualul art. 31 alin.(4), cu acelaşi conţinut), potrivit cu care decizia prin care se constată neconstituţionalitatea se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, în scopul înlăturării formale a textului neconstituţional din sistemul normativ de către autorităţile abilitate să o facă prin abrogarea expresă, întrucât Curtea Constituţională nu se poate comporta ca un legislator pozitiv, ci doar ca unul negativ!

Această a doua opinie a fost consacrată şi jurisprudenţial în numeroase decizii ale instanţei constituţionale .

Semnificative sunt deciziile nr. 107/1994 ( în CCDH 1995, p. 273), nr. 403/1997 (Monitorul Oficial al României nr. 46 din 2.02.1998, nr. 169/1999 (Monitorul Oficial al României nr. 151 din 12 aprilie 2000).

În Decizia nr. 107/1994, Curtea a arătat că, „potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie şi art. 26 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 47/1992, deciziile definitive ale Curţii Constituţionala sunt obligatorii, astfel încât, un text declarat neconstituţional îşi pierde eficienţa  (…). Este motivul pentru care „o prevedere declarată neconstituţională nu mai poate face obiectul unei noi analize  a conformităţii sale cu Constituţia”.

În Decizia nr. 403/1997, Curtea a arătat explicit că, „ o prevedere legală nu poate fi constituţională într-o cauză şi neconstituţională în alte cauze, cât timp legitimitatea sa constituţională  se determină prin raportarea acestei prevederi  la dispoziţiile sau principiile constituţionale”.

În mod expres, în Decizia nr. 169/1999, Curtea a statuat că „deciziile pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, ci efecte absolute, erga omnes (…), astfel cum rezultă indirect din dispoziţiile art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, care prevăd că „nu produc efecte erga omnes, ci doar inter-partes acele decizii ale Curţii Constituţionale prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate”.

Iată motivele pentru care, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 186/1999 (Monitorul Oficial al României nr. 213 din 16 mai 2000) a subliniat că instanţele judecătoreşti  trebuie să ia în considerare deciziile sale de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate şi, pe cale de consecinţă, să nu aştepte, în mod pasiv, intervenţia legiuitorului, în sensul modificării sau abrogării, după caz, a normelor declarate neconstituţionale, ci să facă o aplicare directă a dispoziţiilor constituţionale relevante.

În acelaşi sens, a reacţionat şi doctrina vremii, în legătură cu poziţia unor instanţe judecătoreşti care motivau nerespectarea deciziilor anterioare ale Curţii Constituţionale de admitere a unor excepţii de neconstituţionalitate, prin lipsa unor prevederi legale în materia dedusă judecăţii.

Două argumente au fost prescrise pentru asumarea tipului de comportament recomandat instanţelor judecătoreşti, şi anume: principiul supremaţiei Constituţiei, corelat cu dispoziţiile constituţionale care consacră principiul înfăptuirii justiţiei în numele legii.

Ignorarea obligaţiei judecătorului de a aplica direct norma fundamentală, respectând, deopotrivă, caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale conduce la o dublă încălcare a Constituţiei, una prin aplicarea „în continuare, a unei dispoziţii neconstituţionale şi cea de a doua, prin desconsiderarea obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale[12].

Aplicarea directă a normei constituţionale relevante în astfel de situaţii, de către instanţele judecătoreşti se impune şi din perspectiva realizării acelui „checks and balances” – care în astfel de cazuri conferă dreptul şi obligaţia puterii judecătoreşti să sancţioneze puterea legislativă sau executivă pentru „imobilismul parlamentar sau guvernamental” de a nu asigura conformitatea normei declarate neconstituţională cu Constituţia, prin modificarea sau abrogarea acesteia. Este o formă de manifestare a controlului reciproc al puterilor în stat, în scopul menţinerii echilibrului dintre ele şi respectării principiului supremaţiei Constituţiei.

O altă decizie semnificativă este Decizia nr. 98/2001 (Monitorul Oficial al României nr. 256 din 18 mai 2001), în care se arată că „în măsura în care deciziile Curţii Constituţionale nu ar produce efecte erga omnes s-ar putea ajunge la situaţia inacceptabilă, ca una şi aceeaşi dispoziţie legală – a cărei neconstituţionalitate a fost constatată printr-o decizie anterioară  a Curţii Constituţionale – să nu se aplice în procesul în care excepţia a fost ridicată, dar, pe de altă parte, să se aplice nestingherit în „orice alt proces sau în orice altă împrejurare”.

Curtea reaminteşte că o consecinţă a caracterului obligatoriu al deciziilor sale este lipsirea de eficienţă normativă a actului declarat neconstituţional, iar efectul unei decizii de neconstituţionalitate este similar efectului abrogării.

Nu în ultimul rând, Curtea Constituţională şi-a pus problema identificării răspunderii  juridice pentru nerespectarea acestor decizii, în raport cu art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia  „România este stat de drept [13]”, context în care a pus semn de egalitate între nerespectarea legii şi nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale. În acest context s-a arătat că, una dintre sancţiuni este tocmai declararea neconstituţionalităţii. Când, însă, încălcarea se realizează de către instanţele judecătoreşti, sancţiunea logică ar fi desfiinţarea hotărârii respective de către instanţa superioară.

Argumentele teoretice şi jurisprudenţiale expuse mai sus au reclamat revizuirea textelor Constituţiei în privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, astfel că, art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită în anul 2003 consacră efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, fără a face nici o distincţie între acestea.

Doctrina a identificat, totuşi, o excepţie de ordin logic.

Este cazul deciziei Curţii Constituţionale pronunţată în cadrul controlului de constituţionalitate a legilor înainte de promulgarea lor, care instituie sarcini pentru anumite organe de stat, precis determinate[14].

Cât priveşte caracterul general obligatoriu al deciziilor de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, acesta rezidă în aceea că „nimeni nu poate refuza aplicarea legii controlate, dacă excepţia a fost respinsă”[15] .

A fortiori, acelaşi efect obligatoriu îl au şi deciziile de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate , Constituţia revizuită introducând şi sancţiunea încetării efectelor juridice ale legii declarate neconstituţionale la expirarea termenului 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, dacă, în acelaşi interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate neconstituţionale se suspendă de drept.

Dincolo de obligaţia Parlamentului sau Guvernului, după caz, de a pune în acord dispoziţiile neconstituţionale cu prevederile Constituţiei în termenul prevăzut de 45 de zile, norma cuprinsă în art. 147 alin. (1) din Constituţie obligă organele de aplicare a legii (autorităţile administrative şi judecătoreşti) de a se conforma deciziei curţii, adică de a nu aplica dispoziţiile constatate ca neconstituţionale, nici înlăuntrul termenului de 45 de zile  – incidentă fiind suspendarea de drept a legii/normei – şi nici după expirarea celor 45 de zile, în ipoteza în care organul de stat abilitat nu şi-a îndeplinit obligaţia de asigurare a conformităţii legii constatate neconstituţională cu prevederile Constituţiei, căci efectele ei juridice au încetat, legea/norma declarată neconstituţională nemaiputând fi „resuscitată”[16]. În astfel de cazuri, suntem în prezenţa unei sancţiuni pe care puterea judecătorească o aplică Parlamentului sau Guvernului, după caz, pentru nerespectarea unei obligaţii constituţionale, în măsura în care norma în discuţie reprezintă un temei juridic invocat într-un proces pendinte.

În acest fel, se manifestă acel control reciproc al puterilor în stat, în vederea reechilibrării raportului dintre acestea, efort subsumat nevoii de respectare a principiului supremaţiei Constituţiei.

Practic, instanţa judecătorească va înlătura de la aplicare norma/legea declarată neconstituţională şi va soluţiona procesul aplicând direct Constituţia.

Starea de constituţionalitate care trebuie să caracterizeze ordinea juridică în stat şi faptul că judecătorul constituţional nu poate fi un „legislator pozitiv” justifică, deopotrivă, această soluţie.

Relativ la obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale este, de remarcat că, aceasta se referă nu numai la dispozitivul lor, ci şi la obligativitatea considerentelor, a motivelor care justifică soluţia din dispozitiv[17].

O altă problemă, care este receptată diferit în practică, vizează autoritatea de lucru judecat a deciziilor Curţii Constituţionale, care nu se confundă cu caracterul obligatoriu al acestora şi nici cu efectele erga omnes, atribuite prin art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Astfel, când ne aflăm în prezenţa unei decizii pronunţate în procedura excepţiei de neconstituţionalitate  invocată într-un proces pendinte pe rolul unei instanţe, decizia Curţii Constituţionale se bucură şi de autoritate de lucru judecat, în sensul că, excepţia de neconstituţionalitate , respinsă de Curtea Constituţională nu mai poate fi invocată, reiterată de aceleaşi părţi, sau de instanţă din oficiu, în aceeaşi cauză şi pentru aceleaşi motive.

În cazul admiterii excepţiei, problema autorităţii de lucru judecat nu se pune, părţile nejustificând nici un interes pentru reiterarea aceleaşi excepţii.

În ambele cazuri, însă, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi produc efecte erga omnes.

V. Consecinţele nesocotirii caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale şi pretextele utilizate pentru justificarea unei astfel de conduite

O evaluare a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din România pune în evidenţă necunoaşterea sau neînţelegerea raţiunii care a determinat revizuirea Constituţiei în anul 2003, în privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, deşi în această materie s-a dezvoltat o doctrină şi s-a consacrat o jurisprudenţă constituţională care atribuie art. 147 alin. (1) din Constituţie un triplu merit[18]:
– de a consolida efectele deciziilor de declarare a neconstituţionalităţii într-un mod similar legislaţiei germane, care atribuie acestor decizii „forţa juridică a legii”;
– de a pune capăt oricăror obiecţii cu privire la forţa obligatorie a deciziilor de neconstituţionalitate;
– de a păstra echilibrul între legislatorul pozitiv şi cel negativ, prin posibilitatea acordată Parlamentului şi Guvernului de a remedia critica de neconstituţionalitate.

O consecinţă directă a acestui tip de ignoranţă conduce, inevitabil, la sacrificarea principiului supremaţiei Constituţiei, a principiului separaţiei puterilor în stat, şi implicit, a statului de drept.

Identificăm, astfel, hotărâri judecătoreşti care, demonstrează că unele instanţe judecătoreşti nu-şi asumă acea supraveghere reciprocă „checks and balances” pentru reechilibrarea raportului dintre puterile statului, în scopul menţinerii, conservării şi promovării principiului separării puterilor în stat, în timp ce, alte instanţe îşi arogă puteri legislative şi chiar atribuţii de jurisdicţie constituţională, manifestând o tendinţă de sacrificare a principiului separaţiei puterilor în stat.

Principala consecinţă a acestui tip de conduită este legată de instaurarea unei dezordini juridice, reflectată în perpetuarea fenomenului de jurisprudenţă neunitară, asociat celui de indisciplină jurisdicţională.

În acelaşi timp, cerinţa de cooperare între puterile statului, impusă de regimul politic semiprezidenţial specific României, pare a nu mai fi un subiect de preocupare în cadrul procesului de înfăptuire a justiţiei, prin intermediul instanţelor judecătoreşti.

Se întâmplă toate acestea cu  „justificări” absolut particulare, necunoscute nicăieri în spaţiul european, respectiv în ţările cu un sistem constituţional similar României.

Principiul supremaţiei Constituţiei este înlocuit, în adevăratul sens al cuvântului, cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene, al supremaţiei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, al supremaţiei jurisprudenţei instanţelor europene, ş.a.m.d., într-o manieră necunoscută în statele democratice.

Iată câteva motive care fac necesară aducerea în discuţie a raportului dintre diverse jurisdicţii, a înţelesului noţiunii de lege, a raportului dintre legea naţională şi tratatele, convenţiile internaţionale, pe care România şi le-a asumat, a valorii principiului supremaţiei Constituţiei în acest concern internaţional de reguli şi norme, deopotrivă aplicabile, a raportului dintre constituţionalitate – convenţionalitate, cât şi a celui dintre constituţionalitatea unei legi şi dreptul Uniunii Europene.

A. Raportul dintre jurisdicţia constituţională şi jurisdicţia ordinară. Judecătorul constituţional versus judecătorul ordinar.

Activitatea jurisdicţională se realizează în modalităţi distincte, în funcţie de  mai multe criterii, dintre care unul este reprezentat de specificul domeniului la care se referă normele  juridice încălcate sau nesocotite.

Potrivit acestui criteriu, distingem:
– jurisdicţia constituţională;
– jurisdicţia de drept comun.

Jurisdicţia constituţională este prezentată în titlul V din Constituţie şi reglementată în mod concret de Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

În art.1 din această lege este consacrat caracterul exclusiv al jurisdicţiei constituţionale, în sensul că, Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România.

Pe cale de consecinţă, art. 3 alin. 2 din lege prevede că, competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, Curtea fiind singura în drept să hotărască asupra competenţei sale, potrivit art. 144 -146 din Constituţie.

Jurisdicţia de drept comun aparţine şi se înfăptuieşte de instanţele de judecată  obişnuite: judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în condiţiile prevăzute de lege, instanţele militare.

Legea nr. 92/1992, respectiv Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească fixează sistemul organelor judecătoreşti din România în acord cu dispoziţiile din Titlul III, Capitolul VI din Constituţie, intitulat  – Autoritatea Judecătorească -, Secţiunea 1, intitulată  – Instanţele Judecătoreşti.

Tendinţele evocate în introducerea de sub punctul V al prezentului studiu pot fi ilustrate sugestiv de un caz de speţă – particulară – identificat în jurisprudenţa instanţelor din România, care ne permite să atragem atenţia asupra limitelor clare, de nezdruncinat dintre jurisdicţia constituţională şi jurisdicţia ordinară, din dorinţa de a curma orice tip de încălcare a competenţelor altei jurisdicţii, de natură a discredita pe termen mediu şi lung justiţia română.

Termenii utilizaţi sunt duri, dat fiind faptul că soluţia jurisprudenţială la care ne vom referi este singulară în dreptul românesc , dacă ne raportăm la perioada ultimilor ani.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 997/2011[19], pronunţată în dosarul nr. 4/104/2011 al Tribunalului Olt, s-a admis acţiunea formulată  de reclamanta X, cu consecinţa anulării dispoziţiei emise de Consiliul Judeţean Olt, care a fost obligat să plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând diferenţa dintre salariul cuvenit  a fi fost încasat pe lunile iulie 2010 – decembrie 2010 şi salariul diminuat în temeiul Legii nr. 118/2010, actualizat la data plăţii efective.

Temeiul juridic al acţiunii tranşate de instanţă este reprezentat de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Tribunalul a constatat că la adoptarea Legii nr. 118/2010 au fost încălcate dispoziţiile constituţionale şi ale Legii nr. 47/1992, în sensul că  proiectul de lege nu a fost depus la Secretariatul general, în vederea exercitării dreptului de  a invoca obiecţii de neconstituţionalitate în legătură cu modul de punere în acord a proiectului de lege cu prevederile  Deciziei Curţii Constituţionale nr. 874/2010.

În esenţă, instanţa de drept comun reia în discuţie, problemele de drept la care se referă decizia nr. 975/07.07.2010 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 568/11.08.2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate  a dispoziţiilor art. 1  alin. 1 din Legea  privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, şi, ajunge la concluzii diametral opuse în raport cu cele constatate de Curtea Constituţională .

Lectura acestei sentinţe pronunţată de o jurisdicţie ordinară ridică problema competenţei instanţei ordinare de a se pronunţa asupra unor astfel de chestiuni, cenzurate, de altfel prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 975/2010, dar, mai ales, problema consecinţelor unei asemenea încălcări a dispoziţiilor legale în materie de competenţă  a unor jurisdicţii diferite.

Cu privire la prima chestiune, apreciem că, nerespectarea procedurilor prevăzute de Constituţie, prin promulgarea legii înainte de expirarea termenului legal de promulgare, cu consecinţa suprimării dreptului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Avocatul Poporului de a formula obiecţii de neconstituţionalitate, poate fi analizată exclusiv de către Curtea Constituţională. Aceasta, deoarece nu poate exista un control de legalitate al legii, ci doar un control de constituţionalitate, atribuit exclusiv Curţii Constituţionale. În acest sens sunt exigenţele art. 146 din Constituţie şi dispoziţiile art.1 din Legea nr. 47/1992. Aceeaşi Constituţie fixează limitele puterii judecătoreşti, în dispoziţiile art. 124 şi următoarele.

Apoi, principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat (art. 1 alin . 4 din Legea fundamentală) exclude posibilitatea puterii judecătoreşti  de a fi atât jucător, cât şi arbitru, context în care s-ar plasa dacă instanţele şi-ar adăuga atribuţiilor de a aplica legea,  pe cele de a o cenzura/anula. Din acest punct de vedere, este evident că, în sistemul nostru constituţional, rolul de garant al dispoziţiilor constituţionale, precum şi de arbitru chemat să soluţioneze conflicte de natură constituţională între puterile statutului revine Curţii Constituţionale (art. 142 şi 146 lit. e din Constituţie).

Acest mod de exercitare a atribuţiilor constituţionale de către instanţele de judecată nu este o premieră, existând precedentul seriei de litigii privind acordarea sporului de risc şi suprasolicitare  neuropsihică. În acel context, soluţiile instanţelor au vizat, fie contestarea caracterului ordinar  al Legii nr. 50/1996, fie contestarea lipsei legii de abilitare pentru emiterea de ordonanţe de către Guvern, fie declararea OG nr. 83/2000 ca neconstituţională.

Acea serie de litigii, precum şi soluţiile oferite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursuri în interesul legii, au dus la declanşarea unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Guvern, pe de o parte, şi Înalta Curte, pe de altă parte, conflict tranşat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 838/2009[20]. Cu acea ocazie, Curtea Constituţională a statuat că ,,…Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a limitat la a clarifica înţelesul unor norme juridice sau a câmpului lor de aplicare. Instanţa supremă, invocând vicii de tehnică legislativă – nerespectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 – sau vicii de neconstituţionalitate – încălcarea normelor privind delegarea legislativă -, a repus în vigoare norme care îşi încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorităţii legiuitoare. Însă, o atare operaţie juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluţiile ce se impun în această materie….Referitor la soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, Curtea Constituţională constată că, potrivit legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţională. Prin urmare, nici Înalta Curte de casaţie şi justiţie şi nici instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi publice ale statului nu au competenţa de a controla constituţionalitatea legilor sau ordonanţelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare”.

Relativ la consecinţele atribuite încălcării procedurilor parlamentare, se poate observa că, Tribunalul Olt constată un real ,,viciu de nelegalitate” a Legii nr. 118/2010, pentru nerespectarea procedurilor prevăzute de art. 133 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, ,,viciu care subzistă, chiar în absenţa oricărui viciu de constituţionalitate”.

Se reţine că, neregulile sesizate  de instanţa de fond în procedura de adoptare a Legii nr. 118/2010, constituie  ,,…. un viciu procedural de natură să pună sub serioasă îndoială validitatea actului”. Se ajunge, astfel, la concluzia că ne aflăm în faţa unei veritabile ,,nulităţi” a legii, în condiţiile în care instituţia nulităţii în dreptul românesc nu poate avea ca obiect  legea, motiv pentru care soluţia Tribunalului Olt este originală şi în afara dreptului, şi din această perspectivă.

În egală măsură se constată ignorarea dispoziţiilor art. 3 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 , republicată, potrivit cu care nici o autoritatea publică nu poate contesta competenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind singura în drept să hotărască  asupra competenţei sale, potrivit art. 145 din Constituţie.

Astfel, în cuprinsul sentinţei Tribunalului Olt regăsim afirmaţii neavenite asupra procedurilor de numire a judecătorului constituţional, asupra independenţei  acestuia, context în care se evocă şi cauza Dumitru Popescu vs. România, apelându-se la jurisprudenţa CEDO, contrar conţinutului acestei hotărâri de speţă a Curţii Europene, prin care Curtea Constituţională este plasată în categoria ,,instanţelor naţionale”.

Mai mult, judecătorul de drept comun face şi un control asupra deciziei Curţii Constituţionale nr. 875/2010, apreciind că la pronunţarea respectivei decizii, Curtea Constituţională ,,s-a rezumat a prelua, fără explicaţii şi comentarii, două paragrafe destul de lungi din expunerea de motive  a legii verificate”, ,,referinţa la stabilitatea economică fiind prea vagă”.

Acest mod de exercitare a competenţei de către o jurisdicţie de drept comun este de natură să pună serios în discuţie principiul separaţiei puterilor în stat, cu toate consecinţele ce decurg din sacrificarea acestuia.

O disciplină jurisdicţională minimală obligă la observarea dispoziţiilor art. 1 alin. 3, potrivit cu care ,,România este stat de drept” , precum şi a dispoziţiilor art. 54 alin. 2  din Constituţie, care poate reprezenta temei suficient pentru atragerea răspunderii juridice în astfel de situaţii.

Iată că, asemenea conduite profesionale justifică reglementarea ca abatere disciplinară a încălcării obligaţiei de fidelitate faţă de Constituţia, astfel cum regăsim această abatere în legea spaniolă, ca răspuns la o normă de origine, ce reprezintă temeiul răspunderii juridice, identificabilă în Constituţia spaniolă, similară celei prevăzute în art. 54 din Constituţia României.

B. Raportul dintre dreptul naţional şi cel internaţional.

Curtea Constituţională – Curtea Europeană  a Drepturilor Omului – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

I. Aplicarea dreptului internaţional, a normelor conţinute în tratate, convenţii şi alte acorduri internaţionale la care România este parte nu este de natură a aduce nici cea mai mică atingere principiului supremaţiei Constituţiei, dat fiind că, toate aceste norme internaţionale se aplică tocmai în baza Constituţiei României, pe de o parte, iar, pe de altă parte, controlul de constituţionalitate, ca o garanţie juridică a respectării principiului supremaţiei Constituţiei, a fost atribuit Curţii Constituţionale şi cu privire la aceste tratate, convenţii, acorduri internaţionale.

Noua prerogativă a Curţii Constituţionale este reglementată  în art. 11 din Constituţie, care fixează raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern. Apoi, art 146 lit. b, normă care instituie controlul de constituţionalitate asupra tratatelor sau altor acorduri internaţionale, precum şi art. 148 din Constituţie, care conţine norme ce vizează raportul dintre dreptul intern şi dreptul Uniunii Europene, ca urmare a integrării României în Uniunea Europeană.

Dispoziţii complementare privind controlul de constituţionalitate a tratatelor internaţionale sunt cuprinse în art. 40 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele[21].

Având în vedere că normele internaţionale cuprinse în tratate promovează valorile morale şi juridice unanim acceptate de state este puţin probabil ca un tratat la care România urmează să devină parte sau la care a devenit parte să contravină dispoziţiilor constituţionale.

O astfel de ipoteză nu poate fi totuşi exclusă, motiv pentru care dispoziţiile art 146 litera b din Constituţie instituie o cenzură a intenţiei autorităţii publice competente (Preşedintele României şi, după caz, Guvernul României) de a cere ratificarea unor astfel de acte internaţionale, cenzură exercitată prin intermediul Curţii Constituţionale, care este abilitată să se pronunţe asupra constituţionalităţii  tratatelor sau altor acorduri internaţionale.

În acest sens, dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, prevăd că, după convenirea sau adoptarea unui tratat care urmează  a fi supus Parlamentului spre ratificare, în orice etapă a încheierii sale, oricare dintre preşedinţii celor două camere ale Parlamentului ori un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori pot solicita Curţii Constituţionale un aviz privind compatibilitatea prevederilor acestuia cu legea fundamentală.

Această procedură nu exclude posibilitatea Curţii Constituţionale de a constata neconstituţionalitatea dintre un tratat  aflat în vigoare şi prevederile constituţionale pe calea controlul de constituţionalitate, dar nu pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.

Un asemenea control deschide, fie procedura pentru negocierea tratatului sau pentru încetarea valabilităţii sale pentru România, ca  parte a acestuia , fie, după caz, procedura în vederea revizuirii Constituţiei (art. 11 alin. 3 din Constituţie) .

Iată că, toate aceste  dispoziţii sunt menite a susţine, a fortiori, principiul supremaţiei Constituţiei.

Neînţelegerea conţinutului dispoziţiilor art. 11 alin. 3 din Constituţie a condus la substituirea principiului supremaţiei Constituţiei altor principii şi reguli, care se aplică ,,în baza unor tratate, convenţii internaţionale”, omiţându-se faptul că însăşi Constituţia României atribuie o anumită forţă normelor internaţionale fixând, deopotrivă, raportul dintre dreptul intern şi cel internaţional.

O lectură atentă a dispoziţiilor art. 11 alin 3 din Constituţie ne atrage atenţia că România nu poate deveni parte la un tratat decât în măsura în care acesta nu conţine norme contrare Constituţiei.

Este şi motivul pentru care în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională, măsurând constituţionalitatea legilor, se raportează nu numai la Constituţie, dar şi la astfel de tratate, convenţii internaţionale la care România este parte, în măsura în care  normele din aceste tratate/convenţii au corespondenţă în Constituţia României.

Acest tip de jurisprudenţă s-a dezvoltat în raport cu dispoziţiile art. 20 alin.1 din Constituţie, potrivit cu care ,,dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi  interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte”.

Acelaşi art. 20 alin. 1 din Constituţie reprezintă un temei juridic care obligă Curtea Constituţională să măsoare convenţionalitatea unor legi, în cadrul controlului de constituţionalitate al normelor cuprinse în corpul lor, atât în cadrul controlului a priori, cât şi în cadrul controlului a posteriori, în contextul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate.

Legitimitatea controlului de convenţionalitate, subsumat celui de constituţionalitate, ori de câte ori legea/norma controlată este ,,atacată sau atacabilă”, din perspectiva neconformităţii sale la unul din drepturile sau libertăţile fundamentale cuprinse în Constituţie, regăsite în mod echivalent în tratate internaţionale, rezidă şi din faptul că, potrivit art.11 alin 2 din Constituţie ,,tratatele ratificate de Parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern”.

Din această perspectivă, controlul de constituţionalitate, ca garanţie juridică a supremaţiei Constituţiei, are drept scop verificarea conformităţii întregului drept cu Constituţia.

Schimbarea regimului politic după 22 decembrie 1989 a aşezat într-o nouă dimensiune şi abordare proclamarea şi garantarea reală a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

O primă manifestare a acestui tip de abordare rezultă din aderarea României la convenţii internaţionale privind ocrotirea drepturilor omului. Este motivul pentru care legiuitorul constituant din 1991 a inclus în Constituţia României întreaga gamă de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului consacrate în documente de referinţă în acest domeniu.

Astfel, între drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România în anul 1994, şi cele cuprinse în Constituţia României nu există nici o deosebire. Doar cine nu a lecturat conţinutul Convenţiei poate avea dificultăţi de înţelegere, în acest sens.

Prioritatea reglementărilor internaţionale vizată de art. 20 alin. 2 din Constituţie în raport cu legile interne este reglementată exclusiv în cazul neconcordanţelor între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne.

Norma a fost necesară, întrucât, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 146 litera b din Constituţie şi din art. 40 din legea nr. 590/2003 privind tratatele, controlul de constituţionalitate al tratatelor sau altor acorduri internaţionale  nu se declanşează dfin oficiu.

Astfel, dispoziţiile art. 146 litera b din Constituţie are în vedere controlul de constituţionalitate al tratatelor care urmează a fi ratificate de Parlament. Acesta se declanşează anterior asumării tratatelor de către România  prin semnare, aderare, etc., şi doar la cererea unui număr de 50 de deputaţi sau cel puţin 25 senatori. În acest control ,,a priori”, Curtea emite doar un aviz privind compatibilitatea prevederilor tratatului cu legea fundamentală.

Este, însă, posibil ca neconcordanţa dintre un tratat aflat în vigoare şi prevederile constituţionale să fie  pusă în evidenţă de Curte pe calea controlului de constituţionalitate[22], însă nu pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, în ipoteza în care constituţionalitatea acestuia a fost constatată în condiţiile art. 146 lit. b din Constituţie.

În ipoteza în care România urmează să devină parte la un tratat, care însă conţine dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea acestuia de către Parlament  nu poate avea loc, decât numai după revizuirea Constituţiei.

Aceste norme conferă Constituţiei rolul de a asigura unicitatea sistemului de drept.

Iată  motivele pentru care unei legi declarate constituţionale printr-o decizie a Curţii Constituţionale nu i se poate refuza aplicarea sub pretextul că nu este compatibilă, de exemplu, cu Convenţia europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care , în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională s-a pronunţat în considerentele hotărârii – care sunt deopotrivă obligatorii[23] – şi cu privire la conformitatea sa cu jurisprudenţa CEDO şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Nu este admisibil ca o instanţă de drept comun să refuze aplicarea unei legi interne pe motiv de neconformitate a  acesteia cu o convenţie, tratat internaţional, în baza art. 20 alin. 2 din Constituţie, în situaţia în care legea respectivă a fost declarată constituţională şi conformă cu respectivul tratat/convenţie, etc.

A proceda în alt mod este echivalent cu desconsiderarea Curţii Constituţionale şi nesocotirea principiului supremaţiei Constituţiei şi a principiului separaţiei puterilor în stat.

De asemenea, a pretinde că ,, resuscitezi” o normă internă/lege declarată neconstituţională de Curtea Constituţională, invocând aplicarea directă a unei norme internaţionale, pentru a materializa soluţia legislativă (declarată neconstituţională) în cadrul unui litigiu de drept comun echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti , căci judecătorul ,,face legea”, în loc să o aplice, confundându-se cu legiuitorul pozitiv.

Principiul separaţiei puterilor în stat este înfrânt în astfel de situaţii.

Evaluându-se jurisprudenţa instanţelor, în unele domenii de relaţii sociale, se pot identifica soluţii jurisprudenţiale din ambele categorii dintre cele mai sus menţionate.

Astfel, în materia OUG nr. 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare[24], Curtea Constituţională a măsurat constituţionalitatea acestei ordonanţe în raport cu Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva art.1 Protocol 1 adiţional la Convenţie şi art. 6 din Convenţie, inclusiv, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Majoritatea instanţelor au valorificat corect deciziile Curţii Constituţionale prin care,  fie s-a constatat constituţionalitatea ordonanţei, fie s-au respins excepţiile de neconstituţionalitate a unor prevederi ale actului normativ menţionat.

Există, însă, instanţe care  lipsesc de efecte dispoziţiile OUG nr. 71/2009 sub pretextul aplicării directe a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 Protocolul 1 din Convenţie, context în care substituie raţionamentul Curţii Constituţionale, dezvoltat în considerentele deciziilor acesteia, cu unul contrar, deşi deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, inclusiv sub aspectul considerentelor lor.[25]

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 2704/2010, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti atribuie valoare deciziilor Curţii Constituţionale nr. 188/02.03.2010[26], prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a OUG nr. 71/2009, apreciind că, această decizie este general obligatorie. Mai mult, se arată că, Curtea Constituţională a analizat excepţia, inclusiv în raport cu dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la art. 21  din Constituţie  (accesul la justiţie), precum şi în raport cu dreptul de proprietate, protejat de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, dând efecte OUG nr. 71/2009 în litigiul dedus judecăţii, întrucât unei legi care nu este declarată neconstituţională nu i se poate refuza aplicarea, căci ,,nimeni nu poate refuza aplicarea unei legi valideşi, cu atât mai mult, în scopul de a produce un rezultat oprit de o asemenea lege validă sau unul contrar acesteia.

În calea de atac a apelului, Tribunalul Bucureşti, prin decizia civilă nr. 114/17.02.2011[27], înlătură de la aplicare OUG nr. 71/2009, cu consecinţa neaplicării soluţiilor legislative preconizate de acest act normativ, sub pretextul aplicării directe a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului  – art. 6 – şi art. 1 Protocol nr. 1, substituind considerentele Deciziei Curţii constituţionale nr. 188/2010, contrar dispoziţiilor art. 147 alin. 4 din Constituţia revizuită.

Consecinţa acestui tip de comportament profesional cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 54 din Constituţie şi art. 1 alin. 3, potrivit cu care ,,România este stat de drept”.

În doctrina şi jurisprudenţa constituţională s-a pus problema antrenării răspunderii în astfel de cazuri[28], inclusiv prin prevederea unui remediu procedural, precum revizuirea unor astfel de hotărâri, cu consecinţa anulării lor , întrucât nesocotesc efectele obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale şi afectează principiul supremaţiei Constituţiei, principiul separaţiei puterilor în stat.

Acestui remediu i se poate adăuga şi unul de tip disciplinar, cu atât mai mult, cu cât, în România disciplina jurisdicţională a devenit o reală problemă, cu consecinţe asupra pronunţării unor  hotărâri judecătoreşti diferite, care concură la amplificarea fenomenului de jurisprudenţă neunitară, tot mai greu de controlat, astfel cum vom vedea în continuare.

Cât priveşte cea de-a doua categorie, mai sus evocată, domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989[29], oferă o jurisprudenţă relevantă.

Curtea Constituţională, prin deciziile nr. 1354/20.10.2010[30] şi nr. 1358/21.10.2010[31] a admis excepţiile de neconstituţionalitate a art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, respectiv a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010[32] pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, declarându-le neconstituţionale.

În practica instanţelor s-au conturat mai multe categorii de situaţii, şi anume:
– situaţia proceselor pornite sub imperiul Legii nr. 221/2009, respectiv OUG nr. 62/2010, nefinalizate prin pronunţarea unei hotărâri de către instanţele de fond;
– situaţia proceselor pornite sub imperiul aceloraşi acte normative, nefinalizate în mod definitiv, dar în care s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti de către instanţele de fond împotriva cărora s-a declarat apel;
– situaţia proceselor finalizate în apel, prin pronunţarea unor hotărâri definitive, care, însă, au fost recurate.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale a fost şi este diversă, în funcţie de modul în care instanţele au dat rezonanţă efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii constituţionale, cât şi în funcţie de modul cum au apreciat efectele în timp ale deciziilor Curţii Constituţionale.

Majoritatea instanţelor au atribuit efecte obligatorii deciziilor Curţii Constituţionale, în condiţiile art. 147 alin. 4 din Constituţie, context în care instanţele de fond au respins acţiunile formulate pentru valorificarea drepturilor consacrate de normele declarate neconstituţionale şi, în mod corespunzător, instanţele de apel şi recurs, au admis sau respins apelul/recursul, în funcţie de soluţia adoptată prin hotărârea supusă controlului judiciar.

Alte instanţe, au înţeles să materializeze, prin soluţiile pronunţate, drepturi în patrimoniul reclamanţilor , ignorând dispoziţiile art. 147 alin. 4, art. 1 alin. 3, art. 54  din  Constituţie.

Ca pretexte pentru astfel de soluţii s-au utilizat următoarele:

1. La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 automat s-a născut  o ,,speranţă legitimă” – pentru toţi reclamanţii – în măsura în care, în cadrul procesului au făcut dovada că se integrează în subiecţii legii sau în ipoteza acesteia – în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, context în care se invocă şi o hotărâre CEDO din 10.02.2010, pronunţată în cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, în care se arată că ,,existenţa unei legi cu caracter general, de reparaţie pentru persoanele care au suferit condamnări şi represiuni cu caracter politic reprezintă o speranţă legitimă, chiar dacă, la momentul sesizării primei instanţe , respectiv în anul 1998, art. 9 din ,,Legea din 11.11.1997”, făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare, care să detalieze condiţiile în care se vor putea obţine compensaţiile morale – lege care nu a mai fost adoptată de autorităţile interne ale Georgiei.

2. Art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în sensul că, prin pronunţarea unei hotărâri de admitere a acţiunii reclamantului şi acordare de despăgubiri s-a consolidat un drept de creanţă în favoarea reclamantului, asimilat noţiunii de bun, în jurisprudenţa CEDO.

Acest motiv a fost utilizat  circumstanţiat  de  instanţe. Unele, au apreciat că dreptul de creanţă  nu a fost consolidat pentru a primi accepţiunea de bun în sensul art. 1 Protocol nr. 1, dacă temeiul juridic al acţiunii a fost declarat neconstituţional, în  timp ce procesul se afla încă în faţa instanţei de fond sau, încă, nesoluţionat în apel, ci doar dacă s-a pronunţat o hotărâre în apel sau în recurs.

Alte instanţe nu au făcut astfel de diferenţieri.

3. Pretenţiile solicitate sunt legitime în temeiul dreptului comun – art. 998 Cod civil – în raport cu care, deciziile Curţii Constituţionale sunt indiferente, căci Legea nr. 221/2009 are exclusiv valoarea repunerii în termenul de prescripţie a celor vătămaţi prin măsuri de domeniul celor vizate de lege, din perspectiva normei de drept comun (art. 998 Cod civil).

O parte din instanţele care au uzat de acest pretext au extins, în aplicarea legii, ipoteza Legii nr. 221/2009 şi cu privire la condamnările/abuzurile săvârşite anterior datei de 6 martie 1945 (ipoteza Legii nr. 221/2009 viza perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989);

4. Discriminarea

Unele instanţe au apreciat că până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale s-au pronunţat deja de instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti , în baza Legii nr. 221/2009, rămânând, deopotrivă, definitive şi irevocabile.

5. Principiul neretroactivităţii legii care se aplică şi deciziilor Curţii Constituţionale

Independent de logica intrinsecă acestor pretexte, ele nu puteau justifica resuscitarea normelor declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională, datorită efectulor general obligatoriu pentru viitor, prevăzut de art. 147 alin. 4 din Constituţie, principiu introdus prin Constituţia revizuită, tocmai pentru a susţine Supremaţia Constituţiei, Constituţionalitatea ordinii de drept şi Unitatea sistemului de drept.

Apoi, în toate cazurile în care instanţele au invocat cele cinci pretexte, acestea si-au legitimat competenţa de a soluţiona litigiile pe dispoziţiile art. 20 alin 2 din Constituţie, susţinând că aplică direct Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În raport cu conţinutul dispoziţiilor art. 20 alin. 2 din Constituţie, astfel cum a arătat deja, hotărârile nu sunt legitime, căci această normă nu este incidentă, în contextul declarării neconstituţionalităţii normelor de fond ale Legii nr. 221/2009.

Acest art. 20 alin. 2 se aplică exclusiv în ipoteza în care norma internă validă este în neconcordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dar, prin lipsirea de efecte a normelor declarate neconstituţionale, ca urmare am neconformării sale de către Parlament, respectiv Guvern, dacă ne referim la OUG nr. 62/2010, înlăuntrul celor 45 de zile, prevăzute de art. 147 alin. 1, practic, instanţele au ,,resuscitat” legea declarată neconstituţională, ceea ce echivalează cu substituirea lor Parlamentului, respectiv Guvernului, judecătorul devenind legiuitor activ, contrar art.1 alin 3 şi 4 din Constituţie, care consacră statul de drept şi principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

Curios este că, instanţele care au uzat de cele  cinci pretexte, au avut o practică unitară, cât priveşte suspendarea cauzelor până la expirarea termenului de 45 zile acordat Parlamentului pentru conformarea legii cu Constituţia, recunoscând efectul suspendării de drept al aplicării legii[33], ca efect al declarării neconstituţionalităţii ei, în condiţiile art. 147 alin. 1, teza finală.

Procedând în acest fel înseamnă că au înţeles raţiunea acestei suspendări de drept a dispoziţiilor constatate ca neconstituţionale, astfel cum aceasta rezidă din doctrina în materie şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Dacă raţiunea suspendării de drept rezidă tocmai în necesitatea respectării  principiului supremaţiei Constituţiei, a nevoii de ordine şi constituţionalitate, ca măsură a calităţii sistemului de drept, pe cale de consecinţă, instanţa chemată să soluţioneze procesul după expirarea termenul de 45 zile , în condiţiile în care Parlamentul a fost pasiv, nu poate decât să constate că acea lege/normă şi-a încetat efectele, fapt ce echivalează cu abrogarea legii.

Legea nu mai poate fi resuscitată, din raţiuni identice. A fortiori, judecătorul nu poate crea o lege, decât cu riscul de a se transforma în legiuitor pozitiv, cu consecinţa pierderii  independenţei sale funcţionale şi sacrificării statului de drept.

În altă ordine de idei, relativ la cele cinci pretexte utilizate de unele instanţe, lecturând deciziile Curţii Constituţionale, în discuţie, observăm că, instanţa constituţională s-a raportat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa CEDO, evocând, deopotrivă, hotărâri CEDO la care instanţele se raportează,  însă nu pentru a susţine constituţionalitatea Legii nr. 221/2009, ci pentru a argumenta neconstituţionalitatea normelor de fond ale legii.

Astfel, relativ la pretextul nr. 1 – speranţa legitimă – Curtea a reţinut că nu se poate vorbi de o ,,speranţă legitimă” asimilabilă noţiunii de bun, în sensul jurisprudenţei CEDO , câtă vreme subiecţii Legii nr. 221/2009 au mai beneficiat de daune morale suferite în perioada comunistă, în baza art. 4 din Decretul – Lege nr. 118/1990, care are un scop identic cu art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009 – motiv pentru care, prin noua reglementare, s-a constatat că se aduce atingere valorii supreme de dreptate, consacrată de art. 1 alin. 3 din Constituţie. În acelaşi context este invocată Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, în care instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o ,,importanţă deosebită  faptului că dispoziţiile de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată, nu ca urmare a  unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia că reclamanţii nu au putut dobândi o  ,,speranţă legitimă”, în obţinerea compensaţiilor respective.

Cât priveşte celelalte pretexte utilizate de unele instanţe, în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituţie, în scopul reactivării normelor declarate neconstituţionale, identificăm şi un alt argument de inaplicabilitate a art. 20 alin. 2 din Constituţie în cazul de faţă, anume acela explicat pe larg de Curtea Constituţională prin apel la jurisprudenţa CEDO, potrivit cu care, în materia restituirii bunurilor confiscate de stat şi al compensaţiilor pentru suferinţele morale cauzate de măsurile abuzive luate de statul comunist nu există vreo obligaţie generală a statului de a plăti despăgubiri, statele având o mare marjă de apreciere în acest segment de viaţă internă.

Sunt evocate o serie de hotărâri CEDO, între care Hotărârea din 12 mai 2009 în cauza Ernewein şi alţii contra Germaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010 în cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei (evocată trunchiat de instanţele române de drept comun?!), Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în cauza van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejera contra Letoniei – în care se arată că, art. 1 Protocol  nr. 1 adiţional la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, motiv pentru care pretextele de sub punctele 2,3 de mai sus, rămân ,,simple pretexte”, în afara dreptului.

În deciziile Curţii Constituţionale sunt evocate şi celelalte acte normative, alăturat Decretului-lege nr. 118/1990, elaborate de Parlamentul României în favoarea persoanelor persecutate în diferite forme în regimul comunist, ceea ce este de natură să demonstreze că statul român a îndeplinit recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în materie.

Aceleaşi decizii tratează şi subiectul discriminării, însă, spre deosebire de instanţa română de drept comun care a evocat acest pretext, discuţia este juridică în considerentele deciziilor Curţii Constituţionale.

De aceea, reamintim că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 3 din OUG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare, prin discriminare se înţelege ,,orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate (…) , precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau orice alte domenii ale vieţii private.”

Este vorba, aşadar, de persoane aflate  în situaţii comparabile.

Faptul că, deciziile Curţii Constituţionale în cazul Legii nr. 221/2009 şi OUG nr. 62/2010 nu produc efecte asupra hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile la data publicării acestor decizii se justifică pe un alt principiu, acela al siguranţei, securităţii raporturilor juridice.

În acord cu  dispoziţiile legale menţionate şi cu referire la art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a constatat, de altfel, neconstituţionalitatea OUG nr. 62/2010, reţinând, inclusiv, discriminarea în raport cu subiecţii Legii nr. 221/2009 şi OUG nr. 62/2010  – aflaţi în situaţii comparabile.

Cel mai grav lucru în devierea jurisprudenţei consacrate în aplicarea legii nr. 221/2009 şi care nu legitimează modul de abordare al acelor instanţe care s-au folosit de pretexte pentru reactivarea unor norme declarate neconstituţionale, rezidă în ignorarea  capacităţii statului român de a executa hotărârile judecătoreşti astfel pronunţate, nesocotindu-se o parte consistentă a considerentelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 1354/20.10.2010, în care, Curtea Constituţională a constatat că Guvernul, în expunerea de motive, a estimat că numărul de cereri nu va fi mai mare de 10.000, iar valoarea despăgubirilor ce ar putea fi acordate de către instanţele de judecată nu va depăşi 33.000 lei/persoană.

Procedând în felul arătat, instanţele au demonstrat că nu sunt preocupate de inserţia hotărârilor pronunţate în ţesutul social şi nici nu au interesul  pentru obţinerea unui feed-back, ceea ce arată uşurinţa cu care înlocuim o nedreptate cu alta, căci ,,a scrie despăgubi” într-o sentinţă, chiar raportate la salariul mediu al unui cetăţean european – cum motivează unii magistraţi – , fără acoperire reală în economia statului în serviciul căruia funcţionezi – căci magistraţii exercită funcţii de demnitate publică  în stat – este echivalent cu a vinde iluzii unor conaţionali, a căror speranţă de viaţă este uşor de cuantificat, având în vedere că ipoteza normei prevăzute în Legea nr. 221/2009 viza perioada 6 martie  1945 – 22 decembrie 1989, iar litigiile reale indică cazuri plasate în jurul anilor 1945 – 1960.

Dacă Guvernul şi Parlamentul nu au estimat asemenea consecinţe, instanţele judecătoreşti erau datoare a reda cetăţenilor încrederea în statul de drept, în democraţie şi în justiţie.

Majoritatea instanţelor au înţeles exigenţele aplicării dreptului şi au acţionat pe măsură, însă, din nefericire multe instanţe, prea multe s-au dovedit vânzătoare de iluzii.

Ignoranţa şi neasumarea valorilor constituţionale pune în discuţie acut măsura în care înţelegem să ne raportăm la dispoziţiile art. 54 din Constituţia României.

Din motive de respect pentru judecătorii de excelenţă ai acestei ţări şi pentru calitatea mea de cetăţean român nu am evocat în cuprinsul acestui studiu exemple concrete şi nici pasaje identificate în unele hotărâri judecătoreşti care trădează ,,absenţa patriotismului” sau asumarea calităţii de cetăţean român, adică valori subsumate exigenţelor art. 54 din Constituţie, lesne de lecturat şi înţeles.

În concluzie, instanţele nu pot accesa dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Constituţie, cu consecinţa aplicării directe a dispoziţiilor cuprinse în pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, decât dacă există neconcordanţe între acestea şi legile interne, cu privire la care Curtea Constituţională  nu a fost investită cu un control de constituţionalitate.

În asemenea situaţii, instanţele pot, din oficiu, să invoce excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente în litigiile judiciare şi să sesizeze Curtea Constituţionale pentru evaluarea  lor, în raport cu unul sau mai multe prevederi constituţionale care consacră drepturile fundamentale ale omului, drepturi reglementate, deopotrivă, în  tratatele internaţionale, vizate de art. 20 din Constituţie.

În ipoteza în care, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionalitatea unor astfel de dispoziţii legale interne, instanţele trebuie să aplice direct norma constituţională, respectiv tratatul internaţional, în raport cu care s-a măsurat conformitatea/convenţionalitatea de către Curtea Constituţională, căci în toate asemenea cazuri care privesc drepturile fundamentale, deciziile Curţii Constituţionale conţin referiri şi la tratatele internaţionale care ocrotesc aceleaşi drepturi.

În ipoteza în care Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea unei legi, din perspectiva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului – materie vizată de art. 20 alin. 2 din Constituţie în mod expres şi limitativ – nici o autoritate (administrativă sau judiciară) nu are temei pentru refuzul de a aplica o lege validă şi nici nu se poate substitui controlului de convenţionalitate efectuat, deopotrivă, de Curtea Constituţională în cadrul măsurării constituţionalităţii legilor  cu impact în materia drepturilor omului, cu consecinţa înlăturării legii şi neaplicării sale într-un litigiu pendinte, în scopul obţinerii unui rezultat contrar soluţiilor legislative promovate de o lege validă ,,Nici o autoritate nu poate refuza aplicarea legii controlate dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă”[34].

Aşadar, în materia drepturilor omului, Curtea Constituţională, în cadrul controlului de constituţionalitate, măsoară atât constituţionalitatea, cât şi convenţionalitatea  legii interne, considerentele hotărârilor sale făcând corp comun cu dispozitivul, din perspectiva efectelor general obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale, astfel cum s-a statuat prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1/1995.

II. Curtea Constituţională – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Într-un studiu publicat pe site-ul JURIDICE.ro[35] am dezbătut deja problema  importanţei judecătorului naţional în contextul dreptului Uniunii Europene, inclusiv relativ la raportul dintre constituţionalitatea unui act normativ intern şi dreptul Uniunii Europene, context în care am afirmat că, verificarea constituţionalităţii unui act normativ în raport cu normele cuprinse în Constituţia României, diferă de verificarea conformităţii unui act normativ intern cu dreptul Uniunii Europene.

Formal, diferenţele se pot observa din titulatura Titlului VI al Constituţiei României, intitulat ,,Integrarea euroatlantică”. Dispoziţiile art. 148 alin. 2 din Constituţia României conferă prioritate, faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu.

Cu uşurinţă se poate observa că, prevederile art. 148 din Constituţia României nu consacră atribuţii ale Curţii Constituţionale de a verifica conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu textul Tratatului de instituire a Comunităţilor Europene (devenit Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene).

O atare competenţă, de a stabili dacă există o contrarietate între legea naţională şi TFUE aparţine exclusiv instanţelor de judecată, motiv pentru care am afirmat că, controlul de constituţionalitate al unei legi nu este echivalent cu controlul de conformitate al acesteia la dreptul UE şi, deci, nu prezintă relevanţă din perspectiva posibilităţii şi obligativităţii instanţelor de judecată de a verifica conformitatea normelor interne cu dreptul UE.

Aşadar, suntem în prezenţa unor jurisdicţii diferite, ale căror hotărâri nu pot fi contrapuse, căci ele nu se suprapun, fiecăruia fiindu-i indiferentă cealaltă, neutralitatea juridică fiind termenul care le desparte, plasându-le  pe drumuri ,,perfect paralele”, astfel că, orice coliziune juridică este exclusă.

Acest lucru a fost subliniat  şi de Curtea Constituţională, în Decizia nr. 137/25.02.2010[36], în care Curtea arată că, în ipoteza în care s-ar considera competentă să se pronunţe asupra conformităţii legislaţiei naţionale cu cea europeană s-ar ajunge la un conflict de jurisdicţii între cele două instanţe, adică la încălcarea competenţei Curţii de Justiţie a U.E. de a interpreta Tratatul, astfel cum această competenţă este expres prevăzută de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

În mod simetric, Curtea de Justiţie a UE nu se pronunţă asupra legalităţii/constituţionalităţii actului normativ intern, ci exclusiv, la interpretarea prevederilor Tratatului, a normelor UE cu caracter obligatoriu pentru statele membre.

Prin urmare, nu există nici o coliziune între caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale şi dispoziţiile art. 20 alin. 2, dispoziţiile art. 148 alin. 2 din Constituţia României sau, în alte cuvinte, nu se poate susţine, cu argumente juridice,  că dispoziţiile art. 147 alin. 4 din Constituţia care consacră obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, obstrucţionează normele vizate de art. 20 alin. 2 din Constituţie şi dispoziţiile art. 148 din Constituţie, în procesul aplicării lor.

Această precizare este cu atât mai importantă, cu cât, tendinţa de aplicare trunchiată a acestor norme se manifestă în activitatea instanţelor judecătoreşti, probabil, şi ca efect al poziţiilor publice, asumate de asociaţiile profesionale ale magistraţilor  din România – UNJR şi AMR – care întreţin un mediu toxic suficient de extins pentru perpetuarea unor practici contrare valorilor promovate de statul de drept, exprimate prin   principiul supremaţiei Constituţiei, democratismului, constituţionalităţii şi ordinii publice, ca valori menite a contribui la conservarea şi progresul societăţii[37].

În plus, independent de opţiunile personale sau instituţionale ale entităţilor menţionate, în privinţa procedurilor de numire a judecătorilor Curţii Constituţionale, reamintim necesitatea respectării dispoziţiilor art. 145 din Constituţia României, potrivit cu care ,,judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia”, precum şi dispoziţiile art. 1 şi art. 3 alin. 2 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cu care competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.

În acelaşi timp, sugerăm  UNJR, preocupată de configuraţia/componenţa Curţii Constituţionale, continuarea demersurilor iniţiate pe lângă Comisia de la Veneţia, cât şi în contextul revizuirii Constituţiei României.

Până la obţinerea unui rezultat în acest sens, recomandăm, cu bună-credinţă, observarea şi respectarea dispoziţiilor constituţionale – mai sus menţionate. Este o cerinţă rezonabilă, în concordanţă cu principiul supremaţiei Constituţiei, principiul separaţiei puterilor în stat şi statului de drept, la care am putea adăuga şi raţiunea care justifică existenţa asociaţiilor profesionale, funcţie de scopul şi misiunea lor.

strong>VI. Despre efectele în timp ale deciziilor Curţii Constituţionale

Cât priveşte efectele în timp ale deciziilor Curţii Constituţionale, în cadrul modelului european al controlului constituţionalităţii legilor există două categorii de reglementări, şi anume, un sistem în care deciziile Curţii Constituţionale de anulare a unui act neconstituţional au efecte ex tunc, în timp ce, în celălalt sistem, acestea produc efecte numai pentru viitor, ex nunc.

Astfel, în Germania, Italia şi Portugalia, deciziile Curţii Constituţionale produc efecte retroactive, de la data intrării în vigoare a actului anulat.

Grija pentru constituţionalitatea dreptului , dar şi pentru respectarea principiului securităţii juridice au condus şi la reglementări particulare.

Astfel, în Italia, Curtea Constituţională declară, deseori, intangibile hotărârile judecătoreşti care au la bază legea declarată neconstituţională şi care au trecut în puterea lucrului judecat.

Alteori, Curtea Constituţională dispune ,,amânarea” în timp a efectelor deciziilor sale, pentru a face posibilă intervenţia legiuitorului. Mai mult, Curtea Constituţională italiană poate adresa recomandări sau poate face chiar injoncţiuni legiuitorului, poate să-i critice pasivitatea sau chiar să recomande reglementarea care ar decurge din Constituţie, în materia respectivă.[38]

De asemenea, în Spania, unde efectul deciziilor Tribunalului Constituţional este ex nunc, legea organică prevede că, deciziile de neconstituţionalitate nu pot constitui motiv de revizuire a hotărârilor intrate în puterea de lucru judecat, şi care au avut la bază o dispoziţie declarată neconstituţională.

În Germania, Tribunalul constituţional poate decide ca efectul ex tunc să nu afecteze actele atacabile în urma declarării neconstituţionalităţii legii pe care se bazează , ci doar executarea silită. Aceasta înseamnă că o hotărâre judecătorească intrată în puterea de lucru judecat nu va fi executată, căci se sprijină pe o normă/lege declarată neconstituţională.

În Austria, Curtea Constituţională are posibilitatea de a conferi efecte retroactive sau doar ex nunc, unei decizii de anulare a unei legi.

De asemenea, Curtea Constituţională poate decide amânarea efectelor unei decizii de anulare a unei prevederi neconstituţionale cu până la un an sau poate să o facă să retroactiveze sau chiar să repună în vigoare normele înlocuite, de cele declarate neconstituţionale.

România a ales sistemul ,,ex nunc”, în privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, dând prioritate principiului securităţii raporturilor juridice. Credem, însă, că un motiv de revizuire al Constituţiei ar putea fi şi tema efectelor în timp ale  deciziilor Curţii Constituţionale, cu atât mai mult, cu cât tendinţa de nesocotire a deciziilor Curţii Constituţionale este tot mai manifestă în activitatea instanţelor de judecată, cu consecinţe asupra funcţionalităţii statului de drept în ţara noastră. Intervenţia legiuitorului constituant este nu numai necesară, dar şi posibilă, în raport cu art. 1 alin. 4 din Constituţie, care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, reglementare menită a reconsidera tema cooperării dintre cele trei puteri în stat în procesul de conservare a principiului supremaţiei Constituţiei şi statului de drept, esenţiale pentru conservarea fiinţei naţionale a statului român.


[1] C. Ionescu, Principalele forme de interferenţă a instituţiilor de guvernare în statul de drept, SDR nr. 2, 1995

[2] Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ediţia 2, C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 274

[3] G. Burdeau, Droit constitutionnel, 21 ed. par F. Hamon, M. Troper, L.G.D.J. Paris, 1988, p.75, citat de Attila Varga în „Constituţionalitatea procesului legislativ”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 112

[4] I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ediţia Servo-Sat, Arad, 2003, p. 221

[5] Attila Varga, opera citată, p. 112-113

[6] Atilla Varga, opera citată, p. 121-122

[7] H. Kelsen, Teoria Generală a statului, Bucureşti, 1928, p. 234

[8] I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura Servo-Sat, Arad, 2003, p.32, p. 226-240

[9] I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, volumul II, ediţia a 9-a, Editura All-Beck, Bucureşti, 2004, .p. 266

[10] T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, 1998, p. 314

[11] I. Deleanu, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, în Revista Dreptul nr. 1/2000, p. 3

[12] Bianca Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, Ediţia 2, Editura CH BECK, Bucureşti, 2010, p. 244-245

[13] Curtea Constituţională, Decizia nr. 169/1999, Monitorul Oficial al României nr. 151 din 12 aprilie 2000

[14] T. Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale în lumina prevederilor Constituţiei revizuite, opera citată, p. 76

[15] I. Muraru, M. Constantinescu, Studii constituţionale, volumul II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 93

[16] D. C. Dănişor, Impunerea deciziilor Curţii Constituţionale – o problemă a instanţelor ordinare, în Curierul Judiciar nr. 6/2009, p. 13

[17] Curtea Constituţională, Decizia nr. 1 /1995 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 16/16.01.1995

[18] Bianca Selejan-Guţan, op. cit., p. 255

[19] Publicată pe site-ul JURIDICE.ro la data de 8 iunie 2011

[20] Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 461/3.07.2009

[21] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I,nr. 23/12.01.2004

[22] Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ediţia 2  CH Beck, Bucureşti, 2008, pag. 863

[23] Curtea Constituţională, Decizia nr. 1/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 16/26.01.1995

[24] OUG nr. 71/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 416/18.06.2009, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 162/12.03.2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 337/20.05.2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 113/2010 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 853/20.12.2011.

[25] Curtea Constituţională, Decizia nr. 1/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 16/26.01.1995

[26] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 237/14.04.2010

[27] Nepublicată

[28] Bianca Selejan-Guţan, op citată, pag. 747.

[29] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 396/11.11. 2009

[30] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 761/15.11. 2010

[31] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 761/15.11. 2010

[32] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 446/01.07.2010

[33] Cuvântul lege este utilizat sinonim cu cel de normă.

[34] L. Moraru, M. Constantinescu, „Studii Constituţionale”, vol. II, op. cit., pag. 163.

[35] Publicat pe site-ul www. juridice.ro la data de 12.07.2011.

[36] Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 182/22.03.2010

[37] Am în vedere comunicatele de presă ale AMR din 7 iulie 2011 şi UNJR din 16 iunie 2011.

[38] C. Grewe, H. Ruiz -Fabri, Droits constitutionnels européens, PUF, Paris, 1995, p.85, citat de Bianca Selejan-Guţan, în op. citată, p. 260.


Prof. univ. dr. Lidia BARAC
Catedra Teoria Generală a Dreptului şi Protecţia Juridică a Drepturilor Omului
Universitatea Tibiscus – Timişoara

Cuvinte cheie:
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti