Propunerile KAS-CADI de modificare a Legii de punere in aplicare a noului Cod de procedura civila

Fundatia Konrad Adenauer si Centrul pentru Analiza si Dezvoltare Institutionala au dat publicitatii propunerile de modificiare a Legii de punere in aplicare a noului Cod de procedura civila:

Cuprins:

Rezumat
Consideraţii introductive

PROPUNERI DE MODIFICARE A LPA A NCPCv
Situaţia actuală – astfel cum a fost prezentată în Analiza vulnerabilităţilor

I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept

II. Filtrul de admisibilitate în cazul recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Germania
Finlanda
Franţa

Exigenţe CEDO cu privire la instituirea unui mecanism de filtraj şi motivarea sumară a deciziilor luate în cadrul său

III. Recursul în interesul legii

Rezumat

Rezultat al colaborării dintre MJ, CSM, ÎCCJ, PÎCCJ şi experţi independenţi, documentul de faţă îşi propune să contribuie cu argumente solide la dezbaterea publică privind mijloacele de unificare a practicii judiciare.

După o scurtă prefaţă, în care sunt arătate obiectivele proiectului CADI-KAS, în cadrul căruia s-a constituit grupul de lucru, sunt prezentate pe larg trei propuneri de modificare a LPA a NCPCv, instrumente cu ajutorul cărora s-ar putea facilita, în opinia noastră, atingerea scopului general de unificare a practicii judiciare. Acest subiect a fost abordat şi în prima parte a proiectului, ocazie cu care au fost trecute în revistă posibilele cauze care duc la o practică neunificată, dar şi câteva sugestii de îmbunătăţire a mijloacelor actuale de unificare.

Cele mai importante propuneri vizează modificarea articolelor din LPA a NCPCv referitoare la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept, art. 512 şi art. 513, astfel încât să permită şi prevenirea apariţiei practicii neunitare, nu doar unificarea acesteia. De asemenea, ar fi de dorit ca procedura să nu fie limitată la fondul litigiului, ci să poarte şi asupra chestiunilor de procedură dezlegate în mod neunitar în practică. În sfârşit, toate instanţele care judecă în ultimă instanţă – deci şi judecătoriile – ar trebui să poată sesiza ÎCCJ cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri prealabile. Din punct de vedere procedural, sugestiile de modificare privesc ipoteza clauzelor clonă şi sunt menite să evite sesizarea ÎCCJ cu aceeaşi problemă de drept de către mai multe instanţe.

În al doilea rând, filtrul de admisibilitate în cazul recursului de competenţa ÎCCJ este şi el revizuit, propunându-se legiuitorului român două alternative, una pe termen scurt – în sensul de a conferi completului de filtraj competenţa de a judeca fondul după declararea admisibilităţii cererii de recurs – şi una pe termen mediu – care vizează accentuarea funcţiei de filtraj, astfel încât recursul să permită ÎCCJ să asigure dezvoltarea jurisprudenţei şi unificarea practicii. În sprijinul sugestiilor noastre, vin şi câteva exemple din ţări membre UE, precum Germania sau Franţa, dar şi standardele CEDO.

Cel de al treilea set de recomandări vizează recursul în interesul legii şi pune în discuţie posibilitatea formulării unei excepţii de neconstituţionalitate cu referire la norma interpretativă, precum şi oportunitatea prevederii unei proceduri care să permită ÎCCJ să revină asupra deciziilor pronunţate într-un recurs în interesul legii.

Consideraţii introductive

În perioada aprilie-decembrie 2010, în cadrul proiectului „Drafting a long-term strategy reform for the Romanian justice system” derulat de Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională-Eleutheria, în parteneriat cu Konrad Adenauer Stiftung-Rule of Law Program South East Europe, un grup de experţi a redactat un document intitulat: „Analiza vulnerabilităţilor sistemului judiciar român. Soluţii şi propuneri de modernizare” (în continuare, Analiza vulnerabilităţilor).

Documentul abordează probleme diverse ale sistemului judiciar, precum: instabilitatea legislativă şi instituţională, lupta împotriva corupţiei, recrutarea, formarea profesională şi cariera magistraţilor, componenţa şi funcţionarea Curţii Constituţionale sau a Consiliului Superior al Magistraturii, competenţa actuală şi viitoare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, eficienţa procedurilor, accesul la jurisprudenţă şi relaţia cu presa.

Perspectiva oferită de document este una diversă, pe măsura diversităţii specializării experţilor care au contribuit: magistraţi de la diferite nivele de jurisdicţie, avocaţi, profesori universitari, reprezentanţi ai societăţii civile sau funcţionari ai Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Etapa a doua a Proiectului, ce se va derula în cursul anului 2011, este una instituţională, presupunând colaborarea cu instituţii şi autorităţi din sistemul judiciar pentru punerea în aplicare a unora dintre soluţiile şi recomandările conţinute în Analiză. În urma consultării cu reprezentanţi ai Consiliului Superior al Magistraturii, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Ministerului Justiţiei, una dintre temele alese a fost cea a practicii judicare neunitare. În acest context, a fost constituit un grup de lucru, din care au făcut parte, pe lângă experţii care au lucrat la documentul iniţial, şi reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei şi Parchetului General [1].

Având în vedere că în aceeaşi perioadă Ministerul Justiţiei a iniţiat dezbaterea publică cu privire la textul Legii de punere în aplicare a Noului Cod de Procedură Civilă (în continuare, LPA), precum şi faptul că cele mai multe instrumente legale de unificare a practicii judicare sunt conţinute în NCPCv, în urma întâlnirilor grupului de lucru, s-au conturat o serie de  propuneri punctuale, prezentate în cele ce urmează, pe care vă rugăm să le aveţi în vedere la adoptarea variantei finale a LPA.

Este de remarcat, în acest context, faptul că aceste propuneri se limitează la unele dintre mecanismele de unificare a practicii judiciare la dispoziţia ÎCCJ. Pentru o perspectivă mai largă a soluţiilor de asigurare a practii unitare care să vizeze întregul sistem al justiţiei, a se vedea Analiza vulnerabilităţilor, în mod special capitolele VI şi VII [2].

PROPUNERI DE MODIFICARE A LPA A NCPCv

Situaţia actuală – astfel cum a fost prezentată în Analiza vulnerabilităţilor

Rezolvarea acestei probleme presupune deopotrivă cunoaşterea cauzelor care au generat-o sau care continuă să o genereze. Aceasta se datorează, în esenţă, atât dinamicii foarte accentuate şi incoerenţei legislaţiei după 1990, cât şi unor cauze procedurale, precum soluţionarea unor cauze în ultimă instanţă la nivelul curţilor de apel şi al tribunalelor. Deşi această din urmă soluţie nu este criticabilă în principiu, ea poate deveni o sursă majoră de practică neunitară, în condiţiile inexistenţei unui mecanism eficient de aducere a problemelor controversate în atenţia unei instanţe care să poată unifica practica.

În prezent, specializarea foarte generală a judecătorilor (pe materii, în cadrul unor secţii „generaliste” – civilă, comercială etc., ori chiar mixte) face posibilă repartizarea unui anumit tip de cauze către multe complete de judecată, a căror practică poate fi diferită. Nu există mecanisme de unificare a practicii în interiorul aceleiaşi instanţe, nici măcar în cazul instanţelor de grad superior, care soluţionează în mod irevocabil căi de atac (îndeosebi ÎCCJ şi curţile de apel, dar şi tribunalele).

Jurisprudenţa altor instanţe de acelaşi grad, precum şi a instanţelor superioare nu este în general cunoscută şi urmată, pronunţarea unor soluţii divergente este o problemă endemică, în condiţiile în care instanţele de recurs au adesea o jurisprudenţă contradictorie, contradicţie care persistă în timp – astfel încât valoarea orientativă a unei singure soluţii devine nesemnificativă.

Şedinţele de unificare a practicii nu pot avea nicio valoare ori utilitate însemnată, în condiţiile în care se reduc la un simplu schimb de opinii proprii şi nu sunt precedate de o serioasă documentare ştiinţifică, respectiv însoţite de o dezbatere cu argumente de drept, organizată pe criterii logice. Aceste şedinţe nu au nicio valoare legală, ele nu pot duce la adoptarea unor concluzii constrângătoare, pentru că s-ar aduce atingere independenţei judecătorilor (în absenţa oricărui mecanism legal şi procedural care să justifice obligativitatea „opiniei majoritare”). În ceea ce priveşte, în particular, şedinţele de unificare a practicii organizate la CSM sub imperiul grabei, cu un număr uriaş de probleme pe agenda unei singure zile (cca. 40), cu o reprezentativitate mereu discutabilă a celor desemnaţi să participe, acestea au o eficienţă practică redusă, ţinând seama şi de faptul că în minutele întocmite nu se reflectă și argumentele care au condus la adoptarea, cu majoritate, a uneia sau alteia din soluţiile divergente.

Totodată, deşi în numeroase instanţe au fost înfiinţate „complete specializate” pe materii, practic distribuţia judecătorilor pe complete se datorează unor criterii adesea aleatorii, organizatorice, exterioare preferinţei ori pregătirii profesionale a acestora, iar pregătirea profesională prealabilă în materia respectivă deseori nu există. În acest context, trebuie menţionat pe scurt că, de lege lata, este posibil şi chiar este o practică răspândită ca un judecător să promoveze la instanţă superioară, la altă secţie decât cea corespunzătoare celei în care şi-a desfăşurat anterior activitatea, fiind posibil să judece căi de atac în materii pe care nu le-a judecat niciodată în fond.

Cu referire la căile de atac, diferenţele dintre apel şi recurs sunt insuficient conturate şi percepute, există numeroase materii în care dreptul la apel este suprimat nejustificat, apelul fiind înlocuit de un recurs „hibrid” (art. 304¹ C.pr.civ.), care continuă reglementarea recursului din anul 1952, sinteză nereuşită şi discutabilă între apel şi recursul clasic, în casaţie.

Există totodată percepţia greşită că recursul „obişnuit” nu are nicio însemnătate în privinţa unificării practicii judiciare, fiind o simplă cale de atac în care adesea instanţele abordează chestiuni de fapt, în afara cadrului creat de motivele legale de casare. Este pe larg încetăţenită şi acreditată ideea că recursul în interesul legii ar fi singurul ori principalul instrument de unificare a practicii judiciare, jurisprudenţa „obişnuită” a Curţii de Casaţie fiind ignorată ori minimalizată (adesea pe drept cuvânt, în raport de caracterul său uneori contradictoriu şi inconsistent).

Recursul în interesul legii, perceput în mod curent ca fiind principalul instrument de unificare a practicii judiciare, este ineficient datorită intervenţiei sale post-factum, numai atunci când divergenţele de practică au caracter endemic, şi procedurii de soluţionare, până recent, foarte greoaie (în secţiile unite). Recentele ameliorări ale procedurii, prin Legea nr. 202/2010, ar trebui să facă acest instrument mai util în unificarea practicii judiciare.

Din cauza unei reglementări iraţionale a competenţei sale şi a condiţiilor de acces, ÎCCJ nu-şi îndeplineşte menirea sa constituţională, de a asigura unitatea, coerenţa şi dezvoltarea jurisprudenţei, existând un număr imens de cauze care sunt excluse întotdeauna din competenţa sa, indiferent de importanţa lor şi de problemele de drept ridicate (dreptul muncii şi asigurărilor sociale, cauze civile în valoare de până la 500.000 lei, cauze comerciale în valoare de până la 100.000 lei şi multe altele). Înalta Curte însăşi militează pentru reducerea competenţei sale, dar fără a oferi alternative clar conturate privind configurarea rolului său în cadrul sistemului judiciar. Preocuparea sa de bază, de ani buni, este aceea de a găsi metode „de supravieţuire” în contextul unor repetate modificări legislative, inclusiv privitoare la competenţă, al unor plecări numeroase din sistem ale judecătorilor şi al unui spaţiu de lucru tot mai insuficient, plasat într-un decor tot mai kafkian.

În acelaşi timp, NCPCv instituie mai  multe mecanisme menite să asigure o practică judiciară unitară.

Astfel, în NCPCv, recursul devine cu adevărat o cale extraordinară de atac, care, potrivit art. 477 alin. 3 NCPCv, urmăreşte să supună ÎCCJ examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile – iar nu rejudecarea fondului cauzei.

O importanţă aparte o va avea în practică şi procedura întrebării preliminare, reglementată de art. 512 NCPCv, care dă posibilitatea tribunalului, curţii de apel sau completului instanţei supreme care judecă în ultimă instanţă să sesizeze ÎCCJ pentru a se pronunţa cu putere obligatorie asupra unei probleme de drept care nu a fost dezlegată unitar în jurisprudenţă.

Pornind de la constatările conţinute în Analiză precum şi de la soluţiile de ameliorare deja preconizate prin NCPCv, Grupul de lucru a formulat mai multe propuneri de modificare a LPA care vizează: hotărârea preliminară, recursul şi recursul în interesul legii.

Propuneri de modificare

I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept

Obiectul sesizării

Art. 512 (modificat LPA). – „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nou apărută, nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Deficienţele textului

– Şi judecătoria poate pronunţa hotărâri nesupuse apelului sau recursului, de vreme ce s-a preluat soluţia potrivit căreia hotărârile pronunţate asupra cererilor având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei nu sunt supuse nici unei căi de atac;

– În mod nejustificat este restrânsă posibilitatea de a formula o întrebare preliminară numai cu privire la problemele de drept substanţial de care depinde soluţionarea în fond a cauzei (aşadar, a fondului raportului juridic litigios), fiind eliminate din sfera normelor susceptibile de interpretare normele de ordin procedural.

Soluţia nu este judicioasă, întrucât şi în cazul acestor norme sunt posibile interpretări divergente, profund păgubitoare pentru coerenţa practicii judiciare – a se vedea, cu titlu de exemplu, controversele cu privire la art. 297 alin.1, în urma modificării prin Legea nr. 202/2010 – şi interesul public al unor interpretări convergente este foarte ridicat, pentru a asigura certitudinea juridică. Este de anticipat că şi NCPCv va da naştere unor interpretări diferite.

–  Sintagma „nou apărută”, inspirată probabil din reglementarea franceză a sesizării Curţii de Casaţie pentru pronunţarea unui aviz – saisine pour avis – nu este judicioasă şi este insuficient de clară.

În reglementarea franceză, din art. L. 441 – 1 din Codul organizării judiciare rezultă că pentru a sesiza Curtea de Casaţie cu o chestiune preliminară, problema de drept ridicată trebuie să fie nouă; să prezinte o dificultate serioasă; să se ridice într-un număr ridicat de litigii („Avant de statuer sur une question de droit nouvelle, présentant une difficulté sérieuse et se posant dans de nombreux litiges, les juridictions de l’ordre judiciaire peuvent, par une décision non susceptible de recours, solliciter l’avis de la Cour de cassation”).

În prezentarea oficială a acestei proceduri pe site-ul Curţii de Casaţie [3], se arată că pentru a fi vorba despre o problemă de drept „nouă” se disting două situaţii:

a) aplicarea unui text de lege nou – este situaţia tipică avută în vedere de legiuitor, scopul instituţiei fiind tocmai acela de a permite unificarea mai rapidă a interpretării textelor de lege noi.

b) chestiunea de drept încă nerezolvată de către Curtea de Casaţie – este un alt aspect al noutăţii, care priveşte un text de lege mai vechi, dar este vorba despre o problemă de drept nou apărută şi care nu a fost soluţionată printr-o decizie a Curţii de Casaţie.

În cazul în care Curtea a fost sesizată cu un recurs ce pune aceeaşi problemă de drept, va da prioritate recursului, având în vedere că decizia contencioasă prevalează asupra avizului. Subliniem că nu e vorba despre un “recurs în interesul legii“ – care în forma cunoscută în România nici nu e reglementat în Franţa – ci despre recursul în casaţie.

Esenţial este ca judecătorul care cere un aviz să consulte anterior baza de date cu hotărârile Curţii de Casaţie, pentru a se asigura că acea chestiune nu a mai fost soluţionată prin deciziile Curţii.

Ca urmare, condiţia noutăţii, care se raportează în mod esenţial la preexistenţa sau nu a jurisprudenţei Curţii de Casaţie în recurs, nu este adecvată pentru sistemul nostru procedural, în care dreptul de recurs la Casaţie este şi va rămâne o excepţie, iar pe de altă parte, jurisprudenţa neunitară a Casaţiei înseşi nu este o raritate.

Condiţia noutăţii este, în primul rând, inadecvată pentru că permite interpretări cu totul divergente şi subiective – când este o problemă de drept “nouă”? Când norma însăşi este “nouă”? Dar ce facem cu noile chei de interpretare şi noile probleme generate de aplicarea unor norme foarte vechi, de exemplu din Codul civil în vigoare, unor situaţii greu de anticipat iniţial, recent apărute?

Pe de altă parte, după ani de zile în care sistemul practic nu a avut instanţă supremă în foarte multe domenii de drept, condiţia noutăţii nu ţine seama de cronicizarea anumitor divergenţe de interpretare în doctrină şi practică şi înlătură, practic, posibilitatea lămuririi lor!

– Condiţia interpretării neunitare în practica instanţelor este şi mai nefericită, întrucât creează o suprapunere cu domeniul de reglementare al recursului în interesul legii. Dacă mecanismul recursului în interesul legii a fost gândit şi în actuala reglementare, dar şi în cea a noilor coduri, ca fiind unul de unificare a unei practici judiciare divergente, atunci era imperios necesar a se institui un mecanism energic şi eficient pentru a se preîntâmpina apariţia practicii neunitare. Această condiţie anihilează din start posibilitatea ca, prin intermediul unei întrebări cu caracter prejudicial, instanţele să solicite Înaltei Curţi să-şi spună opinia cu privire la o problemă de drept, înainte ca dezlegarea ei diferită să se fi produs deja în practică. Or, pentru asemenea situaţii există deja recursul în interesul legii, care nu s-a dovedit a fi un mecanism suficient de rapid şi de eficient până în prezent. Dacă ar fi fost, legiuitorul nu s-ar fi preocupat să schimbe şi să întregească actuala reglementare. Mai mult, condiţia ca problema de drept să fi fost rezolvată neunitar în practica instanţelor – deci nu în cadrul uneia singure – va conduce, ca şi până acum, la respingerea acelor sesizări în legătură cu care nu se face dovada unei practici la nivelul mai multor instanţe de ţară. Cu alte cuvinte, hotărârea prealabilă nu va avea rolul de a preveni practica neunitară, ci de a o unifica după ce a devenit suficient de răspândită.

Formulare alternativă:

Art. 512 – Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este susceptibilă (în mod serios) de a  primi dezlegări diferite, sau a fost deja dezlegată diferit în practica judiciară, şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii sau a unei întrebări preliminare în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Justificări punctuale:

– Eliminarea referirii la instanţele care pot sesiza – Curtea de Casaţie, curtea de apel şi tribunalul – se datorează faptului că, în ultima formă a LPA NCPCv, a fost stabilit că judecătoriile judecă în primă şi ultimă instanţă cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv (art. 92 pct.1¹ NCPCv);

– Chestiunea de drept poate privi atât chestiunile privind fondul raportului juridic litigios, cât şi chestiunile de procedură ivite în cursul soluţionării cauzei (de exemplu, condiţiile în care se poate trimite spre rejudecare, ori evoca fondul în apel, posibilitatea de a formula cerere de amânare în procedura scrisă, pentru decalarea termenului de depunere a întâmpinării etc.), ambele la fel de importante pentru asigurarea certitudinii juridice, a unor interpretări unitare şi coerente;

– Cerinţa ca dificultatea să fie „serioasă” are ca scop eliminarea unor întrebări dilatorii ori neserioase, cu privire la chestiuni care nu ridică controverse, ori nu sunt susceptibile, în mod rezonabil, de astfel de controverse. Ea se regăseşte şi în reglementarea franceză. Totodată, această cerinţă trebuie citită în lumina modificărilor propuse la art. 513 alin.1, care instituie exigenţe sporite de motivare şi atenţionează judecătorul că trebuie să verifice practica şi doctrina relevantă şi să argumenteze care sunt, în opinia sa, interpretările posibile (n-ar fi aşadar admisibilă o sesizare în care se cere interpretarea unei probleme de drept, fără a argumenta relevanţa pentru cauză şi fără a expune dificultăţile de interpretare şi variantele posibile);

– Una din condiţiile de admisibilitate ale cererii este aceea ca ea să nu vizeze o chestiune cu a cărei dezlegare ÎCCJ a fost deja investită pe calea unui recurs în interesul legii sau chiar a unei alte întrebări preliminare.

Procedura de judecată

Art. 513 (1) Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face, din oficiu sau la cererea părţilor, prin încheiere care nu este supusă nici unei căi de atac.

Formulare alternativă:

Art. 513. – (1) Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se poate face, din oficiu sau la cererea părţilor, după dezbateri contradictorii şi dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 512, prin încheiere care nu este supusă nici unei căi de atac. Încheierea va cuprinde motivele din care rezultă admisibilitatea sesizării, precum şi dezlegările diferite ale chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, cu indicarea, dacă este cazul, a practicii judiciare şi a doctrinei pertinente.

(1¹) După înregistrarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încheierea de sesizare se publică pe pagina de internet a acestei instanţe.

(2) În cauza care a determinat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea nu va fi pronunţată până la soluţionarea sesizării, putându-se dispune, dacă este cazul, suspendarea cauzei (sau: suspendarea judecăţii/suspendarea judecării cauzei).

(2¹) Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării.

Justificare:

Pentru a da o soluţie judicioasă, în sensul economiei procesuale, situaţiei frecvent întâlnite în practica ultimilor ani, a cauzelor repetitive, de tip „clonă”, îndeosebi în domeniul litigiilor de dreptul muncii şi asigurărilor sociale, ca şi a contestaţiilor la executare (vezi însă şi alte domenii, cum ar fi ordonanţa privind contractele de credit bancar). Este din ce în ce mai evident că pot exista domenii ale dreptului cu impact foarte mare asupra unor segmente largi de populaţie, unde interpretările divergente creează inechităţi flagrante, aplicarea neunitară a legii, ceea ce încalcă principiile constituţionale privind egalitatea între cetăţeni şi supremaţia legii şi dăunează profund autorităţii justiţiei.

Cu un astfel de text, se previne şi situaţia în care Curtea ar fi sesizată de mai multe ori cu aceeaşi întrebare, doar pentru a se ajunge la suspendare.

(3) Repartizarea sesizării este făcută de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(4) Sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi 12 judecători din cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei este preşedinte al completului şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor.

(5) După alcătuirea completului potrivit alin. (4), preşedintele acestuia va desemna un judecător, pentru a întocmi un raport asupra chestiunii de drept supuse judecăţii. Raportorul nu este incompatibil. (Raportorul nu devine incompatibil).

(6) Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, în lipsa acestuia, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va transmite sesizarea preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept. În acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va prezida completul, din preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept precum şi câte 5 judecători din cadrul secţiilor respective desemnaţi aleatoriu de preşedintele completului. După alcătuirea completului, pentru întocmirea raportului preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secţii. Raportorii nu sunt incompatibili. (Raportorii nu devin incompatibili).

(7) Dacă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există o secţie corespunzătoare aceleia la care s-a constatat că chestiunea de drept nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile alin. (6).

(8) Raportul va fi comunicat părţilor din cauza care a ocazionat sesizarea, care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

Eventual, dacă se acceptă alin. 2¹: părţilor din cauza care a ocazionat sesizarea, pentru a nu se înţelege că se va comunica tuturor părţilor din cauzele ce ar putea fi de asemenea suspendate.

II. Filtrul de admisibilitate în cazul recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Participanţii grupului de dezbateri au convenit, în esenţă, că filtrul preconizat de Noul Cod de procedură civilă constituie un pas înainte spre posibilitatea Înaltei Curţi de a selecta recursurile care prezintă interes pentru jurisprudenţă, fără însă ca, în actualul stadiu, funcţia sa de degrevare a Curţii de recursurile informe ori repetitive să fie foarte pregnantă (în fapt, au fost exprimate îndoieli dacă filtrul actual este apt să asigure degrevarea instanţei supreme).

În consecinţă, considerăm că legiuitorul român are două mari opţiuni:

A. Aceea a instituirii regulii explicite că dreptul la recurs în faţa instanţei supreme este întotdeauna supus autorizării, în condiţii strict determinate de lege, cauza luând sfârşit, în principiu, în faţa instanţei de apel. În acest fel, s-ar clarifica faptul că Înalta Curte de Casaţie nu este o instanţă ordinară, rolul său preponderent fiind acela de a dezvolta şi unifica jurisprudenţa.

B. A doua opţiune, oarecum minimală în raport de situaţia actuală, este păstrarea soluţiilor normative din NCPCv, urmând însă a se prevedea că în măsura în care completul de filtru declară recursul admisibil potrivit art. 487 alin. 7 NCPCv, tot acest complet va păstra dosarul spre judecare, fixând termen în şedinţă publică.

Limitarea recursului la dezvoltarea şi unificarea jurisprudenţei, precum şi la asigurarea respectării drepturilor fundamentale

O asemenea transformare, care implică în mod necesar şi renunţarea la pragul valoric – criteriu total inapt să asigure o selecţie reală a cauzelor, după importanţa problemei de drept ce o relevă, motiv pentru care în unele legislaţii acest criteriu nici nu este prevăzut, ori a fost abolit (de exemplu, în Germania) – ar da posibilitatea Curţii de Casaţie să judece mult mai puţin din punct de vedere cantitativ; inclusiv câteva sute sau o mie de recursuri pe an, la nivelul Curţii, ar fi rezonabil, dacă domeniile de drept în care se pronunţă hotărâri ar fi diversificate, calitatea acestora ar creşte substanţial şi coerenţa internă a jurisprudenţei Curţii ar fi asigurată.

În acest sens, considerăm că indiferent de soluţia adoptată de legiuitorul actual, se impune ca la nivelul Curţii să aibă loc o schimbare de mentalitate, în sensul că recursul nu dă loc unei simple decizii „de speţă” fără relevanţă generală – cum se consideră îndeobşte în mod eronat, prin contrapunere faţă de recursul în interesul legii – ci că orice decizie a Casaţiei ar trebui să se înscrie într-o practică concertată, fiind un semnal de atenţie pentru restul instanţelor şi pentru legiuitor însuşi.

Specializarea completelor de judecată şi buna cunoaştere a jurisprudenţei tuturor completelor Curţii, printr-un program de acces şi o bază de date adecvate, sunt de asemenea paşi indispensabili pentru a obţine eficienţă şi disciplină jurisdicţională.

Fără a avea aici pretenţia de a face mai mult decât o schiţă, apreciem că o posibilă reglementare ar putea fi în sensul că dreptul la recurs este subordonat autorizării prealabile a cererii de recurs de către un complet de filtru, autorizarea urmând a fi pronunţată în următoarele cazuri:

a) o hotărâre a Curţii în cauza respectivă este necesară pentru a asigura dezlegarea unei probleme de drept cu caracter de principiu, susceptibilă de a se repeta într-un număr mare de cauze, ori pentru a asigura sau restabili caracterul unitar al jurisprudenţei;

b) procedura urmată ori hotărârile pronunţate de instanţele de fond (sunt instanţe de fond prima instanţă şi cea de apel, n.ns.) relevă o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil al unei părţi, ori a altor principii fundamentale pentru ordinea de drept;

Pe termen mediu, de cel mult cinci ani, când se va ajunge la degrevarea rolului Casaţiei de cauzele repetitive aflate în prezent în curs de judecată, şi va exista şi timp pentru a asigura o reorganizare a completelor sale, considerăm că această soluţie, a filtrului de tip selectiv sau jurisprudenţial, este singura în măsură să restaureze cu adevărat rolul Curţii de Casaţie, acela de a orienta practica instanţelor de fond şi a asigura interpretarea unitară a legii pe tot teritoriul. Acest mecanism este şi flexibil, pentru că permite evoluţiile jurisprudenţiale.

Pentru o asemenea soluţie pledează şi analiza de mai jos, de drept comparat şi de jurisprudenţă CEDO.

În materie de drept comparat, au fost avute în vedere exemplele unor reglementări din spaţiul Uniunii Europene, precum cele din Germania sau Finlanda (pentru un filtru de admisibilitate ce permite selecţia cauzelor importante) ori Franţa (pentru un filtru atenuat, redus la o procedură simplificată de soluţionare), precum şi exigenţele impuse de art. 6 din CEDO.

Germania

În dreptul procesual civil german, recursul (denumit Revision) este dat numai în competenţa Curţii Federale de Justiţie (Bundesgerichtshof) şi poate fi exercitat împotriva hotărârilor instanţelor de apel (art. 542 alin.1 ZPO [4]), singurul motiv de recurs admis de lege (art. 545 alin.1 ZPO) fiind încălcarea dreptului federal, ori a unei norme juridice care se aplică într-un teritoriu ce depăşeşte circumscripţia teritorială a unei curţi de apel (Oberlandesgericht). Potrivit dreptului german, instanţa supremă verifică aplicarea corectă a legii, în temeiul situaţiei de fapt rezultate în urma soluţionării apelului.

Potrivit art. 543 ZPO, alin.1, recursul este admisibil doar dacă: 1. este autorizat (declarat admisibil) de instanţa de apel, prin hotărâre sau 2. Este autorizat (declarat admisibil) de instanţa de recurs, pe calea contestaţiei împotriva hotărârii instanţei de apel de a nu autoriza recursul.

Potrivit alin.2, recursul trebuie autorizat atunci când:

1. Cauza prezintă o importanţă de principiu; sau

2. Dezvoltarea dreptului sau asigurarea unei jurisprudenţe unitare necesită pronunţarea unei hotărâri de către instanţa de recurs.

Alin.3 prevede că instanţa de recurs este ţinută de autorizarea recursului, dată de instanţa de apel (în sensul că nu poate reveni asupra acesteia).

Despre „importanţă de principiu” este vorba atunci când o anumită problemă de drept decisivă pentru soluţionarea cauzei nu a fost lămurită până în prezent de instanţa de recurs (adică nu există decizii pronunţate asupra acesteia – în Germania nu există un mecanism similar RIL, deci este vorba, în toate cazurile, de decizii individuale, dar care soluţionează chestiunile de principiu ivite în cauza dedusă judecăţii).

Totodată, este necesar ca respectiva chestiune de drept să aibă nevoie de clarificări (de exemplu, să nu fie evidentă, cu privire la această chestiune au fost susţinute interpretări diferite, nu există încă jurisprudenţă a instanţei supreme) şi aceste clarificări să fie posibile (întrucât este vorba despre o normă de drept federal ori care depăşeşte circumscripţia unei singure curţi de apel); o condiţie suplimentară este ca lămurirea problemei de drept să prezinte un interes general – în sensul interesului comunităţii ca dreptul să se dezvolte unitar – întrucât ea se poate ridica într-un număr nedeterminat de cauze.

Chiar dacă problema de drept nu este controversată în literatură şi practica judiciară – criteriu totuşi foarte important – importanţa ei principială poate rezulta şi din impactul pe care ea îl poate avea asupra subiectelor de drept interesate (implicate).

Ca urmare, de regulă, importanţa de principiu presupune repetabilitatea problemei de drept într-un număr mare ori cel puţin nedeterminat de cazuri, nefiind vorba de o constelaţie specifică, fără posibilităţi de repetare. Curtea Federală de Justiţie a considerat că, dacă se pune problema interpretării unei norme între timp abrogate, nu este îndeplinită condiţia importanţei de principiu.

Celelalte două motive de admisibilitate explicitează şi totodată lărgesc criteriul „importanţei de principiu”.

Astfel, despre „dezvoltarea dreptului” este vorba atunci când speţa dă ocazia instanţei supreme să formuleze enunţuri generale, criterii, reguli cu privire la interpretarea dreptului substanţial ori procedural, ori pentru a complini lacune ale legii. Deşi practic această ipoteză se suprapune cu condiţia importanţei de principiu, legiuitorul a vrut să clarifice, să sublinieze că dezvoltarea dreptului constituie o misiune a instanţei de recurs.

Aceasta presupune că fie nu există, fie sunt insuficiente reperele pentru interpretarea unei norme de drept. În acest caz, pot fi vizate şi dispoziţii ale dreptului care nu mai este în vigoare, dar se aplică încă în cauzele aflate în curs de judecată.

Despre „asigurarea unei jurisprudenţe unitare” este vorba atunci când există „divergenţă”, altfel spus, când prin hotărârea recurată chestiunea de drept este judecată diferit de o hotărâre preexistentă a altei instanţe de acelaşi grad, ori în grad superior, în primul rând, faţă de o hotărâre deja existentă a Curţii Federale de Justiţie; în acest caz, se mai cere ca practica eronată să fie susceptibilă de a se repeta, întrucât hotărârea recurată vădeşte o neînţelegere de principiu a normei aplicate, ori a jurisprudenţei instanţei supreme (nota noastră – se poate observa aici că un control al Curţii de Casaţie este necesar în recurs şi pentru a corecta erorile de interpretare pe care le comit instanţele cu privire la jurisprudenţa Casaţiei, de exemplu în RIL; aşa cum o normă poate fi înţeleasă şi aplicată greşit, şi o decizie în interesul legii poate fi de asemenea interpretată şi aplicată greşit, neunitar).

Pe de altă parte, este necesară autorizarea recursului şi atunci când există pericolul unor diferenţe grave în jurisprudenţă, respectiv când o practică eronată tinde să se repete şi să se generalizeze, ori când încălcarea regulii de drept este atât de gravă, încât ar putea afecta încrederea în practica judecătorească. Această din urmă situaţie există mai ales când hotărârea recurată este arbitrară, ori a fost dată cu încălcarea unor drepturi fundamentale ale părţilor privind procedura de judecată, îndeosebi dreptul  la un proces echitabil şi de a fi ascultat în mod corespunzător de instanţă.

În doctrină s-a subliniat că noua reglementare din 2002, cu privire la condiţiile în care recursul este declarat admisibil, schimbă decisiv concepţia asupra recursului, acesta fiind un mijloc procedural instituit în interes general, pentru lămurirea unor chestiuni de drept cu caracter de principiu, ridicate de o speţă concretă, pentru dezvoltarea dreptului şi asigurarea unei practici judiciare unitare. În principiu, corectarea erorilor de drept în scopul unei decizii juste în cazul individual judecat nu reprezintă în sine un scop al recursului. Desigur, pe de altă parte, este greu de presupus că instanţa de recurs sesizată cu o contestaţie împotriva deciziei de a nu autoriza recursului ar trebui să ignore cu totul o eroare de drept evidentă în hotărărea din apel, iar doctrina s-a pronunţat în sensul că realizarea corectei aplicări a legii şi deci obţinerea unei hotărâri juste rămâne, totuşi, un scop relevant al recursului, care trebuie avut în vedere la autorizarea căii de atac.

În contestaţia formulată de recurent, potrivit art. 544 ZPO, împotriva deciziei instanţei de apel de a nu autoriza recursul împotriva propriei hotărâri, trebuie demonstrat în mod concludent şi concret de ce în speţă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului, şi de ce eroarea de drept comisă are influenţă asupra hotărârii pronunţate în apel, astfel încât instanţa de recurs să fie în măsură ca prin simpla lectură a contestaţiei, formulată prin avocat declarat admis să pledeze la Curtea Federală de Justiţie, şi a hotărârii instanţei de apel (nu şi a actelor dosarului) să hotărască cu privire la temeinicia contestaţiei şi admisibilitatea recursului.

Cu ocazia acestei reforme, au fost eliminate pragurile valorice existente anterior pentru exercitarea recursului.

Pentru o perioadă de timp tranzitorie, între timp expirată, s-a prevăzut în Legea de aplicare a Codului de procedură civilă că nu poate fi formulată contestaţie împotriva deciziei de neadmitere decât dacă recurentul a căzut în pretenţii cu mai mult de 20.000 euro. Între timp, şi această limită valorică a fost eliminată.

Finlanda

Semnalăm că un sistem similar se regăseşte şi în Finlanda [5], unde, după introducerea autorizării recursului, la începutul anilor 1980, poziţia Curţii Supreme s-a transformat în mod considerabil. Astfel, după reformă, majoritatea cazurilor iau sfârşit în faţa curţilor de apel, în vreme ce rolul Curţii Supreme este, în mod clar, acela de a crea precedente judiciare. Autorizarea se cere şi în cazul recursurilor împotriva hotărârilor instanţelor specializate.

Potrivit Codului procedurilor judiciare, Curtea Supremă are dreptul să autorizeze recursul numai în următoarele cazuri:

1) O hotărâre a Curţii Supreme este necesară pentru aplicarea legii în cazuri identice ori similare, ori pentru a asigura coerenţa jurisprudenţei:

2) A avut loc o eroare de procedură ori alt fel de eroare care, în virtutea legii, reclamă casarea hotărârii;

3) Există alte motive temeinice pentru a autoriza recursul.

Scopul autorizării recursului este acela de a permite Curţii Supreme să se concentreze pe ghidarea practicii judiciare prin precedente. Ca urmare, primul caz este şi cel mai important, tipic, respectiv asigurarea interpretării corecte în cazuri similare pentru viitor, ori asigurarea unităţii jurisprudenţei, acolo unde instanţele de fond aplică greşit ori contrazic jurisprudenţa instanţei supreme (iarăşi observăm că trebuie să existe un mecanism care să permită Curţii de Casaţie să cenzureze modul în care jurisprudenţa sa este receptată, interpretată şi aplicată în practică, nefiind posibilă ruperea acestei instanţe de restul instanţelor şi soluţionarea numai a unor sesizări ce emană de la subiecţi oficiali, precum Procurorul General (!), pentru a nu mai vorbi de subiecte de sezină precum Avocatul Poporului).

Celelalte motive de autorizare a recursului sunt aplicate rar, mai ales când este vorba despre necesitatea de a rectifica o hotărâre în mod evident eronată, nerezonabilă sau nedreaptă.

Cererea de autorizare a recursului trebuie să expună motivele pentru autorizare, de exemplu faptul că acel caz este apt să creeze un precedent.

Franţa

În Franţa, filtrarea recursurilor s-a realizat iniţial de o formaţiune specială, numită Chambre des requetes (notă – Curtea de casaţie franceză este împărţită în camere, iar nu pe secţii), desfiinţată în anul 1947, întrucât s-a considerat că etapa filtrării ia prea mult timp; camera respectivă se pare că analiza destul de aprofundat dosarele, în loc sa evalueze sumar dacă recursul invocă sau nu „motive serioase”.

Destul de rapid s-a constatat, însă, că aceasta nu a fost mişcarea cea mai bună, şi deşi s-au înfiinţat camere noi (o cameră comercială, a doua cameră civilă, o cameră socială) durata de soluţionare a recursurilor a crescut constant, ca şi încărcătura Curţii.

În acest loc se impun câteva precizări de principiu: Curtea de Casaţie, instituţie înlocuitoare a fostului Consiliu al Regelui, a fost creată de legislaţia revoluţionară cu scopul de a unifica aplicarea regulilor de drept, prin cenzurarea hotărârilor pronunţate în ultimă instanţă de curţile de apel, pe calea recursului în casaţie (pourvoi en cassation). S-a pornit de la o realitate evidentă: nu este suficientă unitatea textelor de lege, ci mai este necesară şi unitatea interpretării. De aceea, Curtea de Casaţie, unica jurisdicţie de recurs din Franţa, are virtualmente atribuţia de a soluţiona recursuri împotriva tuturor hotărârilor pronunţate în primă şi ultimă instanţă (aşadar sentinţe neapelabile), ori în ultimă instanţă (decizii date în apel) de tribunalele de instanţă, tribunalele de mare instanţă, respectiv de curţile de apel. Astfel, potrivit art. L 411 – 2 din Codul organizării judiciare, „La Cour de cassation statue sur les pourvois en cassation formés contre les arrêts et jugements rendus en dernier ressort par les juridictions de l’ordre judiciaire”.

Aglomerarea crescândă a Curţii de Casaţie – dată de factori precum instabilitatea legislaţiei, tentaţia petenţilor de a folosi orice cale de atac, lipsa unor mecanisme legislative de descurajare, multiplicarea diferitelor teorii expuse în doctrină, adesea divergente, apte să furnizeze argumente recurenţilor – a dus, iniţial, la creşterea numărului formaţiunilor, dar ulterior, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-a realizat că o creştere necontrolată a numărului judecătorilor acestei instanţe va dăuna coerenţei şi unităţii jurisprudenţei, iar misiunea regulatoare a Curţii ar fi pusă în pericol dacă această tendinţă ar continua.

Ca urmare, au existat mai multe reforme privind structura şi funcţionarea Curţii de Casaţie, spre exemplu instituirea funcţiei de consilier – referendar, jurişti foarte bine pregătiţi meniţi să asiste judecătorii Curţii şi să pregătească luarea deciziilor, dar şi reducerea numărului de judecători din complet (de la 7 la 5, în formaţia „normală”, dar şi instituirea unor formaţii restrânse).

Adevărata problemă şi totodată rezolvare a constituit-o limitarea recursurilor, prin mai multe tehnici (soluţia practicată pe scară largă în România după instituirea regimului comunist, când instanţa supremă a fost remodelată după legislaţia sovietică, dar şi din ultimii 20 de ani, anume reducerea competenţei în recurs a Înaltei Curţi, nu a constituit şi nu constituie în Franţa o soluţie):

a) Posibilitatea de a aplica o amendă de până la 3.000 euro pentru recursuri abuzive sau vădit nefondate (utilitatea şi justeţea măsurii nu sunt scutite de controverse);

b) Mai important, descurajarea recursurilor dilatorii, prin obligativitatea executării hotărârii de către recurentul care atacă hotărârea din apel prin care a căzut în pretenţii, sub sancţiunea radierii de pe rol a recursului. În acest fel, se evită tentaţia prelungirii unui litigiu doar pentru a-l lăsa pe adversar în stare de incertitudine şi de a amâna executarea hotărârii;

c) În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi sesizarea Curţii de Casaţie pentru aviz, chestiune importantă, asupra căreia vom reveni ulterior. Cine a pierdut în apel şi ştie că într-o anumită chestiune există un aviz al Curţii asupra unei probleme juridice nu va mai fi tentat să formuleze recurs într-o bătălie deja pierdută;

d) Instituirea obligativităţii formulării recursului prin avocat şi totodată a unor criterii exigente de includere a avocaţilor pe lista restrânsă a celor care au voie să pledeze în faţa Curţii de Casaţie;

e) Cea mai importantă tehnică de limitare a recursurilor este dată de filtrul de admisibilitate, constând într-o procedură de admitere pentru a selecta recursurile şi de a le „elimina” într-o procedură simplificată pe cele manifest nefondate ori lipsite de un temei juridic serios.

S-a pendulat între mai multe soluţii pentru a nu reveni la inconvenientele vechii chambre des requetes. Până la urmă, soluţia găsită a fost instituirea unui complet mai restrâns, în cadrul fiecărei camere, menit să selecteze recursurile.

Astfel, potrivit reglementării foarte succinte cuprinse în art. L 431 – 1 din Codul organizării judiciare, în redactarea dată prin Ordonanţa 673/8.06.2006, recursul este examinat de o formaţiune restrânsă de 3 judecători, care decide dacă soluţia pare evidentă (se impune). În caz contrar, cauza va fi soluţionată în audienţa camerei. Camerele sunt compuse din 15 judecători, dar completul de judecată trebuie alcătuit din minim 5.

Nu sunt detaliate procedurile desfăşurate în faţa completului care judecă admisibilitatea, nici chestiunea citării, însă credem că această fază se desfăşoară fără citare.

Exigenţe CEDO [6] cu privire la instituirea unui mecanism de filtraj şi motivarea sumară a deciziilor luate în cadrul său [7]

În mai multe sisteme juridice [8] există un mecanism de filtrare a căilor de atac – în special a recursurilor la instanţele supreme [9]. Admisibilitatea sau inadmisibilitatea căilor de atac este examinată într-o procedură mult mai puţin formalistă, care poate să nu fie publică, de către un comitet de filtraj. Deciziile comitetului pot fi motivate de o manieră sumara [10]. Altfel spus, garanţiile articolului 6 sunt aplicate cu destul de multă flexibilitate în cazul acestor mecanisme uzuale ce servesc buna administrare a justiţiei [11], garanţii precum oralitatea, contradictorialitatea sau dreptul de a fi asistat de un apărător putând suferi limitări importante.

B. A doua opţiune, oarecum minimală în raport de situaţia actuală, este păstrarea soluţiilor normative din NCPCv, urmând însă a se prevedea că în măsura în care completul de filtru declară recursul admisibil potrivit art. 487 alin. 7 NCPCv, tot acest complet va păstra dosarul spre judecare, fixând termen în şedinţă publică. Nu se vede de ce o cauză ar trebui să treacă succesiv pe la două complete, dublând astfel numărul judecătorilor ce o analizează şi decid asupra anumitor aspecte ale aceleiaşi cauze, ceea ce în loc să degreveze, încărca şi mai mult judecătorii Înaltei Curţi.

Art. 485 (7) În cazul în care recursul nu poate fi soluţionat potrivit alin. (5) sau (6), completul va pronunţa, fără citarea părţilor, o încheiere de admitere în principiu a recursului şi va trimite dosarul pentru stabilirea aleatorie a altui complet şi a termenului de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor.”

Formulare alternativă

Art. 485 alin.7: În cazul în care recursul nu poate fi soluţionat potrivit alin. (5) sau (6), completul va pronunţa, fără citarea părţilor, o încheiere de admitere în principiu a recursului şi fixa termenul de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor.”

Justificare:

Soluţia propusă constă, practic, în aceea că membrii completului de filtru vor reţine cauza spre judecare pe fond, dacă ea nu va putea fi soluţionată în condiţiile art. 485 alin.5 şi 6 NCPCv, fără ca această cauză să fie repartizată aleatoriu altui complet.

În cadrul discuţiilor purtate la CADI, s-a relevat inclusiv de către judecătorii ÎCCJ participanţi că procedura filtrului, astfel cum este concepută în prezent, face ca 6 judecători (2 complete), în loc de 3 (1 complet) să fie învestiţi cu aceeaşi cauză, de unde rezultă o creştere a încărcăturii cauzelor pe judecător şi o mai mare complexitate a soluţionării cauzelor în recurs, deşi scopul filtrului este simplificarea.

Chiar abstracţie făcând de acest argument, este preferabil ca aceiaşi judecători să aplice mecanismele filtrului sau, după caz, să fixeze termen în şedinţă publică. Ştiind de la început că recursul trebuie soluţionat de ei, judecătorii filtrului vor fi motivaţi să aplice corect filtrul, să studieze temeinic dosarul încă din această fază procesuală şi să se preocupe ca raportul să fie unul corespunzător. În ipoteza menţinerii actualei reglementări, ar exista inconvenientul real ca membrii completului de filtru să fie înclinaţi să nu-şi asume responsabilitatea unei hotărâri „tranşante” de tipul respingerii recursului ca vădit nefondat, ori a admiterii lui în procedura simplificată, în considerarea faptului că problema de drept nu e controversată, ori face obiectul unei jurisprudenţe constante a Curţii.

Mai mult, soluţia preconizată se regăseşte şi în dreptul comparat, întrucât Codul organizării judiciare francez prevede doar că o formaţiune restrânsă a aceleiaşi camere poate soluţiona cauza atunci când „soluţia se impune”, iar în dreptul german nu rezultă de nicăieri că dacă Înalta Curte admite contestaţia împotriva deciziei de neadmitere a recursului, cauza ar fi dată altui complet (dimpotrivă, completele fiind specializate pe materii, situaţie la care trebuie să se ajungă şi la noi, un asemenea transfer al dosarului nici nu ar fi posibil!).

Mai mult, temerile „antepronunţării”, dacă ar exista, ar fi nejustificate, întrucât oricum autepronunţarea trebuie privită altfel în contextul noii concepţii a Codului privind obligaţia judecătorului de a asigura contradictorialitatea dezbaterilor, inclusiv – la recurs – prin comunicarea raportului ce preconizează o soluţie, iar faptul că acelaşi complet parcurge şi etapa filtrului şi fondul asigură calitatea judecăţii şi nu prejudiciază pe nimeni

III. Recursul în interesul legii

Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare sau care urmează să intre în vigoare, principala sarcină de unificare a practicii judiciare aparţine ÎCCJ, instanţa supremă urmând să încerce atingerea acestui obiectiv pe calea a două proceduri: întrebarea preliminară şi recursul în interesul legii. Hotărârile ce vor fi pronunţate în urma acestor proceduri au aceeaşi natură juridică, oferind interpretări ale legii obligatorii pentru toate instanţele, sub ameninţarea cu sancţiuni disciplinare.

Participanţii la Grupul de lucru găzduit de CADI au discutat cu privire la două posibile probleme de natură constituţională, care ar putea fi avute în vedere cu ocazia adoptării LPA.

1. Hotărârile pronunţate de ÎCCJ în acest context nu pot fi supuse controlului de constituţionalitate. Ele sunt norme interpretative şi au aceeaşi forţă juridică cu cea a actelor pe care le interpretează, însă nu intră în competenţa Curţii Constituţionale să verifice constituţionalitatea lor. Necesitatea unui control de constituţionalitate este evident, cât timp este absurd ca legea să poată fi supusă acestui control, iar norma interpretativă nu. Pentru a regla această problemă, ar putea fi avută în vedere modificarea Legii de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale pentru a include expres posibilitatea sesizării Curţii cu o excepţie care să vizeze hotărârea pronunţată în urma unui recurs în interesul legii ori a unei întrebări preliminare.

2. A doua problemă este faptul că aceste soluţii sunt definitive. Este posibil ca unele să fie eronate, iar ulterior să ne dăm seama de acest lucru, la fel cum este posibil ca ÎCCJ să vrea să îşi schimbe jurisprudenţa. În plus, un principiu de drept indică faptul că cel care emite unilateral un act poate să îl modifice când doreşte, principiu valabil şi în materia formării normelor juridice. Sigur că Parlamentul poate oricum să modifice legislaţia şi să lase o hotărâre a ÎCCJ fără obiect dacă aceasta este eronată ori nu mai corespunde unor nevoi sociale. Însă, credem că merită reflectat la posibilitatea modificării proiectelor astfel încât, să permită ÎCCJ să se autosesizeze, de exemplu pe calea unui mecanism lăsat la dispoziţia unei secţii, pentru a oferi o altă dezlegare asupra unei probleme de drept ori situaţii asupra căreia s-a pronunţat deja anterior.

Citeşte mai mult despre CADI, Codul de procedura civila, Fundatia Konrad Adenauer, Legea de punere in aplicare a noului Cod de procedura civila! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.