Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
CEDO Drept civil RNSJ
4 comentarii

Exceptia prescriptiei extinctive este o veritabila exceptie de ordine publica?

27 iulie 2011 | JURIDICE.ro, Florin RADU

Excepţia prescripţiei extinctive, deşi tratată în mod tradiţional de către legislaţie, doctrină si jurisprudenţă ca o excepţie de ordine publică (absolută), va trebui să fie reconsiderată, în sensul că nu poate fi decât o excepţie relativă, ocrotind doar interese particulare, consecinţa esenţială fiind accea că instanţele nu vor mai putea să o invoce din oficiu, ci doar să o soluţioneze, la cererea părţii interesate.

1. Aprecieri introductive. Excepţiile procesuale sunt definite, în doctrina de specialitate, ca fiind acel mijloc de apărare, prin care partea interestă, procurorul sau instanţa de judecată, invocă neregularităţi procedurale apărute în derularea procesului civil [1]. De asemenea, excepţiile sunt clasificate după mai multe criterii: după obiectul asupra căruia poartă – excepţii de procedură şi de fond; după efectul imediat produs – excepţii dilatorii, peremptorii, declinatorii etc. Poate cel mai important din aceste criteriu este acela al caracterului – imperativ sau dispozitiv – al normelor incălcate, după care există excepţii absolute şi relative. Potrivit acestor criterii, excepţia prescripţiei extinctive este catalogată drept una de fond, peremptorie şi absolută.

După cum bine cunoaştem, în doctrina şi practica civilă, excepţia prescripţiei extinctive [2] este considerată, unanim, ca fiind una absolută  (de ordine publică)  [3], alături de alte excepţii, cum ar fi cea de necompetentă generală si materială, autoritatea de lucru judecat, necompetenta teritorială exclusivă, incompatibilitatea.

Încadrarea acestei excepţii în categoria celor de ordine publică atrage ca principală consecinţă faptul că instanţa, in cursul judecăţii, poate să o invoce din oficiu, in orice fază a procesului civil. În acest sens este şi art. 18 din Decretul nr. 167 din 1958, privitor la prescripţia extinctivă [4], care arată că “Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”.

2. Critica opiniei tradiţionale

a) Apreciem că textul art. 18 trebuie considerat abrogat prin căderea lui în desuetudine. După cum se cunoaşte, această modalitate de abrogare este unanim recunoscută de ştiinţa juridică din România si constă în ieşirea din vigoare a unei norme juridice, ca urmare a modificării condiţiilor social – economice existente la data emiterii acelei norme  [5] (cessante ratione legis, cessat lex ipsa [6]). Aşadar, chiar dacă o normă legală se află, formal, în vigoare, nefiind abrogată expres sau măcar tacit, ea va fi considerată ca inaplicabilă, din cauza necorespunderii ei cu noile realităţi din spaţiul terirorial pe care s-a aplicat pînă atunci.

De asemenea, Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative [7], se referă la această modalitate de abrogare a textelor legale, dispunând – în art. 17 – că: “În vederea asanării legislatiei active, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresă a dispoziţiilor legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea preconizată”. Aşadar, chiar acest act normativ recomandă legiuitorului să se preocupe, printre altele, de abrogarea expresă a dispoziţiilor care devin desuete. În lipsa, însă, a intervenţiei legiuitorului (în sensul repectării obligaţiei autoimpuse, prin textul art. 17, mai sus reprodus), revine rolul doctrinei şi practicii să suplinească omisiunea autorităţii legiuitoare şi să considere ca fiind căzute în desuetudine anumite norme legale, atunci când este cazul.

Arbitraj comercial

Evenimente juridice

Servicii JURIDICE.ro

Într-adevăr, textul analizat a fost edictat in anul 1958, deci acum 53 de ani, atunci când situaţia socială, economică, culturală, politică era de o cu totul altă natură decât cea din prezent. Sistemul de sorginte comunist avea ca deziderat, şi în justiţie, o stricteţe exagerată şi un control cât mai mare asupra raporturilor socio – juridice. Aşa se explică inclusiv această dispoziţie legală, ca instanţele de judecată să sanctioneze din oficiu eventualele acte de delăsare şi pasivitate din partea creditorilor, în apărarea drepturilor lor patrimoniale (această din urmă noţiune fiind ea însăşi contrară principiilor regimului comunist, care dezavua orice se afla în legătură cu patrimonial şi cu apărarea lui prin mijloace juridice).

În prezent, realităţile sunt cu totul altfel: România este un stat de drept, este membră a Uniunii Europene, a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar legislaţia noastră se pregăteşte sa primească noile coduri esenţiale. Este, în opinia noastră, limpede că o dispoziţie de genul celei din art. 18, citat mai sus, nu îşi mai poate găsi aplicare într-o ordine juridică de acest tip.

b) Deşi, din cunoştinţele noastre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, C.E.D.O.) nu s-a pronunţat expres şi direct asupra problemei posibilităţii instanţei de judecată de a invoca din oficiu excepţia prescripţiei [8], apreciem că şi din alte hotărâri se pot extrage argumente suficiente în sensul arătat de noi. Astfel, în aplicarea principiului accesului la o instanţă (civilă) [9], C.E.D.O. a statuat că, într-o procedură civilă, justiţiabilul are tot dreptul să i se tranşeze cauza de către organul judiciar, cu alte cuvinte, acesta trebuie să obţină o hotărâre definitivă (aşa cum apare această noţiune în accepţiunea C.E.D.O.), în care chestiunea supusă judecăţii să fie soluţionată efectiv [10]. Ni se pare că – prin dreptul acordat instanţei de a invoca din oficiu prescripţia (fără, deci, ca aceasta să fie invocată de către partea interesată) – se limitează periculos de mult această principală componentă a accesului la justiţie, respectiv, dreptul de a obţine soluţionarea efectivă a cauzei proprii, în acţiunile civile prescriptibile.

În alte speţe, C.E.D.O. a decis şi a stabilit că statele au obligaţii pozitive concrete în realizarea accesului la o instanţă, cum ar fi, în ce ne interesează pe noi aici, asigurarea unui sistem juridic care să permită într-un mod adecvat şi rezonabil creditorilor să obţină obligarea debitorilor lor, atât de către instanţe, prin hotărâri judecătoreşti, cât şi prin asigurarea executării lor efective [11].

O dispoziţie care permite nu doar părţii interesate să ceară respingerea cererii de chemare a sa in judecată, ci şi instanţei, să ia efectiv o măsură care să determine respingerea cererii reclamantului, fără ca aceasta să fie analizată “pe fond”, reprezintă un veritabil şi nejustificat obstacol în calea realizării drepturilor justiţiabilului, prin nerespectarea obligaţiilor pozitive ale statului.

În altă ordine de idei, reclamantul (persoană prejudiciată) trebuie să beneficieze de o cât mai mare lejeritate în dezideratul său, de a-şi realiza drepturile pe calea justiţiei. Desigur, orice justiţiabil (reclamant) va trebui să îşi dovedească drepturile proclamate, însă, a-i pune o piedică suplimentară, prin intervenţia forţată a organului judiciar – nu poate fi decât o ingerinţă nejustificată în accesul său liber la jusitiţie.

Cu privire la aceste ultime aspecte, în mod judicios, în doctrina străină s-a arătat că “judecătorul naţional … are o obligaţie de utilitate, el trebuind să înlăture obstacolele susceptibile să împiedice accesul la justiţie” [12].

Continuând trecerea în revistă a jurisprudenţei relevante în materie a instanţei de la Strasbourg, amintim că orice limitare a accesului la o instanţă (iar posibilitatea dată instanţei să invoce prescripţia este o astfel de limitare) trebuie să urmărească un scop legitim şi să păstreze o proporţionalitate între mijloacele folosite şi acest scop, precum şi să nu atingă însăşi esenţa dreptului subiectiv. Legitimitatea scopului trebuie să fie echivalentă cu asigurarea bunei administrări a justiţiei şi a protejării unor drepturi şi interese [13].

În ce priveşte proporţionalitatea şi atingerea adusă substanţei dreptului, este demnă de invocare o hotărâre în care s-a constatat că atitudinea organismelor statului a reprezentat o ingerinţă neproporţională şi care a adus atingere insăşi substanţei dretului, prin interpretarea  şi aplicarea mult prea riguroasă a unei norme de procedură [14].

În speţă, art. 239 al. 2 din Codul de procedură civilă a Cehiei prevede faptul că o instanţă de recurs poate admite calea de atac, doar dacă instanţa învestită cu judecarea recursului decide că decizia contestată a dat naştere unei problematici de o „importanţă juridică crucială”, ceea echivalează cu lăsarea la discreţia instanţei a deciziei referitoare la acordarea sau neacordarea posibilităţii reclamanţilor de a obţine judecarea efectivă a recursului. Cu alte cuvinte, C.E.D.O. constată că declararea ca admisibil a unui recurs nu poate fi lăsată la libera şi generala apreciere a unei instanţe, care este chemată să decidă în funcţie de interpretarea sintagmei „problemă de o importanţă juridică crucială”. Prin urmare, se constată că această normă, interpretată forte strict, subminează chiar accesul la o cale de atac, impunând reclamanţilor o sarcină disproporţionată, prin puterea prea mare acordată instanţei de judecată.

c) In sfârşit, ca un argument de natură sistemică si istorică, subliniem ca şi Noul cod civil [15], în art. 2512 al. 2 prevede că organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu. De asemenea, în alineatul 3 al aceluiaşi articol, se arată că această dispozitie este aplicabilă chiar dacă invocarea prescriptiei ar fi în interesul statului sau al unitătilor sale administrativ-teritoriale. S-a înlăturat, astfel, orice urmă de îndoială asupra egalităţii de tratament juridic între persoanele juridice de drept public şi persoanele fizice [16].

3. Concluzii. Într-un context în care, din multiple cauze, sistemul juridic românesc permite destul de greu justiţiabililor să îşi realizeze şi să îşi obţină drepturile prin hotărâri judecătoreşti, apreciem că este complet inutilă şi neadecvată insituirea şi considerarea faptului că instanţa de judecată poate şi chiar trebuie să invoce din oficiu excepţia prescripţiei extinctive.

Apreciem că normele ce guvernează prescripţia nu pot fi considerate decât norme dispozitive, de natură privată. Într-adevăr, concepţia actuală asupra caracterului de ordine publică a excepţiei prescripţiei are ca premiză faptul că prescripţia este o instituţie juridică de ordine publică.

Observăm, însă, că locul ei nu poate fi alături de excepţii precum cea de necompetenţă materială sau teritorială ori cea de lucru judecat. Acestea din urmă, într-adevăr, reglementează aspecte de o importanţă deosebită în economia derulării unui proces civil, ceea ce, însă, nu se poate spune despre prescripţie, care nu vizează decât raporturile private dintre părţi (creditor şi debitor) şi nicidecum nu are veleităţi de instituţie fundamentală, ce guvernează regulile primordiale ale procedurii civile.

Cât despre principiul rolului activ al judecătorului, oricât de larg l-am interpreta, acesta nu poate fi exercitat niciodată, în opinia noastră, în sensul obstrucţionării reclamantului în realizarea drepturilor sale în justiţie (deşi, în practică, din nefericire, deseori se întâmplă acest lucru, instanţele dând dovadă, generic vorbind, de un formalism excesiv, menit să îngreuneze şi chiar să descurajeze justitiabilii şi să atingă încrederea ce trebuie să existe într-un sistem de justiţie).


[1] A se vedea, de exemplu, M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, ed. a II-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006, p. 99

[2] Pentru o tratare pe larg a prescripţiei extinctive, a se vedea: M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010; G. Beleiu, Drept civil român – introducere în dreptul civil, subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1999, p. 224 – 284; O. Ungureanu, Prescripţia extinctivă, în Principii şi instituţii de drept civil – curs selectiv pentru licenţă, 2002-2003, de O. Ungureanu, A. Bacaci, C. Turianu, C. Jugastru, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 100 – 117; M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 203 – 207; I. Reghini, Observaţii privind reglementarea actuală şi viitoare a prescripţiei extinctive, in Studia Universitatis Babeş – Bolyai, nr. 2/2006, disponibilă la adresa:  http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=210.

În ce priveşte jurisprudenţa, a se vedea E. Rădulescu, Prescripţia extinctivă – culegere de practică judiciară, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006; M. M. Pivniceru, C. Moldovan, Prescripţia extinctivă si principalele acţiuni in justiţie, practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2007.

[3] A se vedea, in acest sens, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 194; F. Măgureanu, Drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 245 ; V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1999, p. 120; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, teoria generală, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 265; M. Tăbârcă, op. cit., p. 346.

[4] Publicat în Buletinul Oficial, partea I, nr. 19 din 21 aprilie 1958

[5] A se vedea, pentru detalii, N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 105.

[6] Expresia se traduce astfel: „când incetează raţiunea legii, încetează şi dispoziţia ei”; a se vedea, pentru amănunte, L. Săuleanu, S. Răduleţu, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 60.

[7] Republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010

[8] Totuşi, C.E.D.O. s-a pronunţat, în multe cauze, asupra altor probleme ce interesează prescripţia extinctivă, în special, asupra duratei termenelor de prescripţie si a compatibilităţii acestei durate cu accesul real şi efectiv la o instanţă; a se vedea, exempli gratia cauzele: Margaret Dobbie vs Marea Britanie, nr. 28477/95, hotărârea din 16 octobrie 1996; Stubbings vs Marea Britanie, nr. 22083/93 ; 22095/93, hotărârea din 24 septembrie 1996; Phinikaridou vs Cipru, nr. 23890/02, hotărârea din 20 decembrie 2007; Yagtzilar vs Grecia, nr. 41727/98, hotarârea din 6 decembrie 2001; Vişan vs România, nr. 15741/03, hotărârea din 24 aprilie 2008; Reveliotis vs Grecia, nr. 48775/06, hotărârea din 4 decembrie 2008; Thiermann vs Norvegia, nr. 18712/03, hotărârea din 8 martie 2007; Dacia S.R.L. vs Moldova, nr. 3052/04, hotărârea din 18 martie 2008; Shofman vs Rusia, nr. 74826/01, hotărârea din 24 noiembrie 2005 – toate publicate la adresa http://echr.coe.int.

[9] A se vedea, pentru detalii, D. Bogdan, Procesul civil echitabil in jurisprudenţa CEDO, vol. I (Accesul la justiţie), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 1 – 36; R. Chiriţă, Convenţia Europenă a drepturilor omului, comentarii şi explicaţii, vol. I, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 273 – 318; M. S. Croitoru, Dreptul de proprietate în jurisprudenţa CEDO, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 182 – 308; M. Selegean, Dreptul la un proces echitabil, în Jurisprudenţă CEDO, studii şi comentarii, de D. Bogdan, M. Selegean, Institutul Naţional al Magistraturii, Bucureşti, 2005, p. 132 – 137.

[10] A se vedea C.E.D.O., cauzele Markovic vs Italia, nr. 1398/03, hotărârea din 14 decembrie 2006; Lungoci vs România, nr. 62710/00, hotărârea din 26 ianuarie 2006; Popova vs Rusia, nr. 23697/02, hotărârea din 21 decembrie 2006 – publicate la adresa http://echr.coe.int.

[11] A se vedea C.E.D.O., cauzele Airey vs Irlanda, nr. 6289/73, hotărârea din 9 octombrie 1979 (prima cauză în care se vorbeşte explicit despre obligaţiile pozitive ale statelor); Negulescu vs România, nr. 25111/02, hotărârea din 1 iulie 2008; Apostol vs Georgia, nr. 40765/02, hotărârea din 28 noiembrie 2006 – publicate la adresa http://echr.coe.int.

[12] A se vedea L. Milano, Le droit a un tribunal au sens de la Convention Europeenne des droits de l’Homme, Dalloz, Paris, 2006, p. 235, nr. 305, cu referire la cauza Geouffre de la Pradelle vs Franţa, nr. 12964/87, hotărârea din 16 decembrie 1992, apud D. Bogdan, op. cit., p. 32, nota de subsol nr. 4.

[13] A se vedea C.E.D.O., cauzele Kemp vs Luxemburg, nr. 17140/05, hotărârea din 24 aprilie 2008; Kart vs Turcia, nr. 8917/05, hotărârea din 8 iulie 2008 – publicate la adresa http://echr.coe.int.

[14] A se vedea C.E.D.O., cauza Zvolski şi Zvolska vs Cehia, nr. 46129/99, hotărârea din 12 noiembrie 2002; în acelaşi sens: Cavanilles vs Spania, nr. 28090/95, hotărârea din 28 octombrie 1998; Edificaciones March Gallego SA vs Spania, nr. 28028/95, hotărârea din 19 februarie 1998 – publicate la adresa http://echr.coe.int.

[15] Adoptat prin Legea nr. 287/2009, publicată, iniţial, în Monitorul oficial, partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009 şi republicată, cu modificări, în Monitorul Oficial, partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011.

[16] În practica C.E.D.O., este cunoscută o speţă, în care instanţa transnaţională a constatat o diferenţă incceptabilă de tratament juridic, între organismele statului şi ceilalţi subiecţi de drept; în concret, legislaţia unei ţări a instituit un termen de prescripţie exclusiv pentru acţiunile în justiţie formulate de particulari, acţiunea statului de acelasi gen fiind imprescriptibilă; a se vedea C.E.D.O., cauza Dacia S.R.L. vs. Moldova, cit. supra.


Florin  RADU
avocat, Baroul Hunedoara
Citeşte mai mult despre , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership