Dupa doi ani de INM – filosofand cu privire la independenta magistratului si jurisprudenta unitara

Citeam zilele trecute un comentariu apărut în paginile electronice ale acestui spațiu juridic, scris de unul dintre tinerii noștri colegi – auditor de justiție, INM-ist, care tocmai a finalizat (cu succes, din câte ne-a lăsat să înțelegem) anul întâi de studiu.

Un asemenea demers, al apariției în spațiul public, trebuie salutat și ar trebui încurajat, indiferent de mesajul transmis, atât timp cât acceptăm că libertatea de exprimare rămâne una dintre zonele câștigate de noua societate post-comunistă și dacă admitem că trebuie apărată ca valoare esențială a democrației. Afirmația este cu atât mai valabilă dacă acceptăm ipoteza că una dintre bazele progresului e constituită de polemică, de dialogul în contradictoriu, atât timp cât ele sunt purtate cu bună-credință, iar nu de conformism sau de alinierea opiniei la cea a superiorului.

Această parte de început a articolului nu are doar rolul de a face un compliment autorului articolului vizat, măcar pentru curajul asumării în mod public, a propriei opinii, ci are şi rolul de a stabili și punctul de plecare a ideii pe care vreau, la rândul meu, să o argumentez, respectiv nevoia de dialog, opinie, contestare și diferență în drept.

Criticându-se o stare de fapt adevărată, lipsa de pregătire unitară în cadrul INM (sub titlul ”Pregătirea unitară – o iluzie”), se ajunge la analizarea situației potrivit căreia, în cadrul unei catedre, există 2 sau 3 soluții asupra aceleiași probleme de drept, ridicându-se următoarele întrebări, aparent legitime (întrebările aparțin colegului nostru):

1. ”Dacă cei care se află la vârful sistemului judiciar nu pot lăsa orgoliile profesionale la o parte pentru a adopta o opinie majoritară, cum pot pretinde ca tinerii magistraţi să o facă ?”
și
2. ”Cum putem spera să avem vreodată jurisprudenţă majoritară (unitară ar fi o utopie) dacă încă de la formarea iniţială auditorilor nu le este insuflată această doleanţă – ba chiar, se poate spune că este prezentată ca un element negativ (dăunează grav independenţei, nu?) ?”.

În primul rând, în ceea ce privește ”orgoliul profesional”, nu cred că problema trebuie dezbătută prea mult, din moment ce este vizibilă existența lui, acesta manifestându-se nu doar la ”vârful sistemului”, ci și la bază, fără a putea fi totuși – într-o opinie personală, plasat în categoria marilor probleme ale justiției. Poate, cel mai probabil, într-o zona neutră.

În continuare, exprimarea care atrage atenția este însă, ”necesitatea” ca cei din vârful sistemului ”să adopte o opinie majoritară”, care – se subînțelege din text, să fie impusă celor de la baza sistemului. Mai mult, ”doleanța” existenței jurisprudenței unitare (în sens de dorință sau cerință venită din partea acestora din urmă) ar urma să le fie insuflată auditorilor încă din perioada formării inițiale.

Ce văd eu rău în această descriere? Nu nevoia de a avea o jurisprudență unitară (care există și sunt de acord că este absolut necesară), ci mijloacele prin care se sugerează că se poate ajunge la rezultat.

În alte cuvinte, formatorii INM (care nu pot fi confundați cu ”vârful sistemului judiciar”, chiar dacă unii activează în această zonă și chiar dacă prestația lor este absolut apreciabilă – fapt constatat ex propriis sensibus) ar trebui să se reunească în catedră, să dezbată o problemă de drept, iar rezultatul – unic și singular, să fie impus tuturor auditorilor, astfel încât aceștia, odată ajunși în instanțe sau parchete, să nu facă altceva decât să disemineze, disciplinat, concluzia catedrei din INM.

Dacă soluția ar prinde viață, în mare măsură judecătorul sau procurorul s-ar deroba de responsabilitate, soluția n-ar mai fi a sa, în acord cu legea, cu probele și cu analiza proprie, ci în raport cu gândirea catedrei INM. Care, în altă ordine de idei, cuprinde și procurori și judecători, dar și teoreticieni în sensul pur al cuvântului, profesori, avocați, executori judecătorești – persoane cu o pregătire profesională redutabilă, solidă, admirabilă, dar adesea cu o altă perspectivă (firească prin natura formației profesionale) asupra conflictelor de drept.

Mai departe, se exprimă dorința ca prin această soluție să se ajungă măcar la jurisprudență majoritară, căci jurisprudența unitară ar fi o utopie.

Jurisprudența majoritară este, prin ea însăși, o jurisprudență neunitară. Cu ce va folosi acest deziderat justițiabilului care își va vedea cererea respinsă de un judecător sau de un procuror, adept al jurisprudenței copleșitor minoritare, dar totuși neunitare?

Țelul cred că trebuie să fie și să rămână jurisprudența unitară, iar nu cea majoritară, căci aceasta din urmă oricum există implicit când vorbim despre jurisprudență neunitară, indiferent care este procentul în care se manifestă opiniile divergente.

Așadar, fixând drept țintă obținerea unei jurisprudențe majoritare, prin mijloacele descrise, ale conformismului celor de la baza sistemului, în principal al auditorilor de justiție, față de opiniile stabilite într-o catedră, oricât de prestigioase ar fi acestea (și opiniile și catedra), mă tem că s-ar obține puțin și s-ar pierde foarte mult. S-ar obține o jurisprudență pseudo-unitară, la fel de criticabilă din perspectiva justițiabilului, dar s-ar pierde aptitudinea de a gândi și interpreta în mod liber, în interiorul legii, și nu în ultimul rând, da, aceasta ”ar dăuna grav independenței” personale a magistratului.

Și pentru că în articolul respectiv s-a abordat problema disciplinelor fundamentale CEDO și UE, poate că o povestire din această zonă ar putea fi mai sugestivă decât argumentele mele, adică ale unei persoane lipsite de experiență în materie funcțională sau organizațională, în ceea ce privește domeniul atât de sensibil al justiției.

Astfel, înainte ca doamna Florica Glod (din cauza Glod vs. România) să sesizeze Comisia (la acea vreme) Europeană a Drepturilor Omului, în țară exista o practică relativ constantă (unitară sau, în cel mai rău caz, copleșitor majoritară), în care instanțele refuzau să examineze legalitatea hotărârilor comisiilor pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu motivarea că, potrivit art. 11 din lege, nu sunt competente (funcțional) să controleze modalitatea efectivă prin care o comisie – organ al administrației locale, a reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei.

În aceste circumstanțe, un judecător într-un alt litigiu similar, a avut îndrăzneala de a gândi altfel, dând expresie principiului liberului acces la justiție, chiar contra legii din epocă și cu siguranță contra jurisprudenței care, sub acest aspect, era chiar unitară, dar în acord cu proaspăt intrata în vigoare (la acea vreme) – aplicabilă și României, Convenție Europeană a Drepturilor Omului și în acord cu jurisprudența Comisiei și a Curții de la Strasbourg, fapt care i-a cauzat anumite probleme profesionale.

Problemele judecătorului respectiv au luat sfârșit, iar triumful curajului și al rațiunii împotriva conformismului și alinierii au fost confirmate odată cu Hotărârea din 16 septembrie 2003, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Glod vs. România (cererea nr. 41134/98), publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 1127 din 30 noiembrie 2004.

Revenind la discuția de fond, dincolo de argumentele expuse mai sus, cred, în acord cu cele arătate de colegul nostru, că jurisprudenta unitară rămâne un obiectiv absolut necesar al justiției române.

În același timp, rămân în dezacord cu mijloacele propuse.

În loc să dezvoltăm la magistrați încă de pe băncile INM reflexele ascultării și supunerii mai bine am gândi crearea unor mecanisme legale, instituționale, de asigurare a jurisprudenței unitare. Exempli gratia, deși pot recunoaște că este greoi, perfectibil, insuficient și, poate, chiar ineficient în sensul dorit, un astfel de mecanism este reprezentat în prezent de recursul în interesul legii. Oricâte orgolii ar exista, la orice nivel al magistraturii, nu cred că există vreun procuror sau judecător care să nu aplice o astfel de decizie, indiferent de opinia personală.

Dacă acceptăm ideea conformismului informal, bazat pe reunirea unei catedre sau pe orice altă formulă imaginabilă, în afara unui cadru instituționalizat, legalizat, nu o să fim decât militanții funcționarizării magistraturii, iar diferența între un funcționar la primărie (cu toată aprecierea pentru această categorie profesională) și un funcționar de tip nou la judecătorie nu va mai fi făcută decât de primele cinci și respectiv opt litere din cuvintele primărie și judecătorie.

Sunt convins că la INM sunt lucruri de criticat și aspecte de îmbunătățit (în sens de reglaj fin) – sau cel puțin cu impresia respectivă am depășit, recent, examenul de absolvire, dar nu cred că problema dezbătută reprezintă unul dintre acestea. Cred că, în locul formulei discutate, ar trebui să ne propunem să nu idolatrizăm și nici măcar să nu dorim conformismul informal, chiar atunci când ni se înfățișează în cea mai seducătoare formă – în calitate de opinii prestigioase -, să ne deprindem mai mult cu propria autonomie, care trebuie să atragă într-o proporție echivalentă și responsabilitate, și să încercăm să menținem vii ideile libertății dezbaterii, ale necesității nuanțării sau ale necesității diferențelor în interpretare, care nu lipsesc în INM.

Nu de alta, dar dacă nu conștientizăm acest lucruri, s-ar putea să readucem din istorie în actualitate, celebra expresie a Guvernului Tătărăscu: ”Se face, Majestate!”. De data aceasta, în magistratură, ceea ce ar fi de două ori mai comic, dacă nu ar fi tragic.

Claudiu DRĂGUŞIN
judecător, Judecatoria Sectorului 2

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?