ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
9 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Dupa doi ani de INM – filosofand cu privire la independenta magistratului si jurisprudenta unitara

31.07.2011 | Claudiu DRĂGUȘIN
Abonare newsletter

Citeam zilele trecute un comentariu apărut în paginile electronice ale acestui spațiu juridic, scris de unul dintre tinerii noștri colegi – auditor de justiție, INM-ist, care tocmai a finalizat (cu succes, din câte ne-a lăsat să înțelegem) anul întâi de studiu.

Un asemenea demers, al apariției în spațiul public, trebuie salutat și ar trebui încurajat, indiferent de mesajul transmis, atât timp cât acceptăm că libertatea de exprimare rămâne una dintre zonele câștigate de noua societate post-comunistă și dacă admitem că trebuie apărată ca valoare esențială a democrației. Afirmația este cu atât mai valabilă dacă acceptăm ipoteza că una dintre bazele progresului e constituită de polemică, de dialogul în contradictoriu, atât timp cât ele sunt purtate cu bună-credință, iar nu de conformism sau de alinierea opiniei la cea a superiorului.

Această parte de început a articolului nu are doar rolul de a face un compliment autorului articolului vizat, măcar pentru curajul asumării în mod public, a propriei opinii, ci are şi rolul de a stabili și punctul de plecare a ideii pe care vreau, la rândul meu, să o argumentez, respectiv nevoia de dialog, opinie, contestare și diferență în drept.

Criticându-se o stare de fapt adevărată, lipsa de pregătire unitară în cadrul INM (sub titlul ”Pregătirea unitară – o iluzie”), se ajunge la analizarea situației potrivit căreia, în cadrul unei catedre, există 2 sau 3 soluții asupra aceleiași probleme de drept, ridicându-se următoarele întrebări, aparent legitime (întrebările aparțin colegului nostru):

1. ”Dacă cei care se află la vârful sistemului judiciar nu pot lăsa orgoliile profesionale la o parte pentru a adopta o opinie majoritară, cum pot pretinde ca tinerii magistraţi să o facă ?”
și
2. ”Cum putem spera să avem vreodată jurisprudenţă majoritară (unitară ar fi o utopie) dacă încă de la formarea iniţială auditorilor nu le este insuflată această doleanţă – ba chiar, se poate spune că este prezentată ca un element negativ (dăunează grav independenţei, nu?) ?”.

În primul rând, în ceea ce privește ”orgoliul profesional”, nu cred că problema trebuie dezbătută prea mult, din moment ce este vizibilă existența lui, acesta manifestându-se nu doar la ”vârful sistemului”, ci și la bază, fără a putea fi totuși – într-o opinie personală, plasat în categoria marilor probleme ale justiției. Poate, cel mai probabil, într-o zona neutră.

În continuare, exprimarea care atrage atenția este însă, ”necesitatea” ca cei din vârful sistemului ”să adopte o opinie majoritară”, care – se subînțelege din text, să fie impusă celor de la baza sistemului. Mai mult, ”doleanța” existenței jurisprudenței unitare (în sens de dorință sau cerință venită din partea acestora din urmă) ar urma să le fie insuflată auditorilor încă din perioada formării inițiale.

Ce văd eu rău în această descriere? Nu nevoia de a avea o jurisprudență unitară (care există și sunt de acord că este absolut necesară), ci mijloacele prin care se sugerează că se poate ajunge la rezultat.

În alte cuvinte, formatorii INM (care nu pot fi confundați cu ”vârful sistemului judiciar”, chiar dacă unii activează în această zonă și chiar dacă prestația lor este absolut apreciabilă – fapt constatat ex propriis sensibus) ar trebui să se reunească în catedră, să dezbată o problemă de drept, iar rezultatul – unic și singular, să fie impus tuturor auditorilor, astfel încât aceștia, odată ajunși în instanțe sau parchete, să nu facă altceva decât să disemineze, disciplinat, concluzia catedrei din INM.

Dacă soluția ar prinde viață, în mare măsură judecătorul sau procurorul s-ar deroba de responsabilitate, soluția n-ar mai fi a sa, în acord cu legea, cu probele și cu analiza proprie, ci în raport cu gândirea catedrei INM. Care, în altă ordine de idei, cuprinde și procurori și judecători, dar și teoreticieni în sensul pur al cuvântului, profesori, avocați, executori judecătorești – persoane cu o pregătire profesională redutabilă, solidă, admirabilă, dar adesea cu o altă perspectivă (firească prin natura formației profesionale) asupra conflictelor de drept.

Mai departe, se exprimă dorința ca prin această soluție să se ajungă măcar la jurisprudență majoritară, căci jurisprudența unitară ar fi o utopie.

Jurisprudența majoritară este, prin ea însăși, o jurisprudență neunitară. Cu ce va folosi acest deziderat justițiabilului care își va vedea cererea respinsă de un judecător sau de un procuror, adept al jurisprudenței copleșitor minoritare, dar totuși neunitare?

Țelul cred că trebuie să fie și să rămână jurisprudența unitară, iar nu cea majoritară, căci aceasta din urmă oricum există implicit când vorbim despre jurisprudență neunitară, indiferent care este procentul în care se manifestă opiniile divergente.

Așadar, fixând drept țintă obținerea unei jurisprudențe majoritare, prin mijloacele descrise, ale conformismului celor de la baza sistemului, în principal al auditorilor de justiție, față de opiniile stabilite într-o catedră, oricât de prestigioase ar fi acestea (și opiniile și catedra), mă tem că s-ar obține puțin și s-ar pierde foarte mult. S-ar obține o jurisprudență pseudo-unitară, la fel de criticabilă din perspectiva justițiabilului, dar s-ar pierde aptitudinea de a gândi și interpreta în mod liber, în interiorul legii, și nu în ultimul rând, da, aceasta ”ar dăuna grav independenței” personale a magistratului.

Și pentru că în articolul respectiv s-a abordat problema disciplinelor fundamentale CEDO și UE, poate că o povestire din această zonă ar putea fi mai sugestivă decât argumentele mele, adică ale unei persoane lipsite de experiență în materie funcțională sau organizațională, în ceea ce privește domeniul atât de sensibil al justiției.

Astfel, înainte ca doamna Florica Glod (din cauza Glod vs. România) să sesizeze Comisia (la acea vreme) Europeană a Drepturilor Omului, în țară exista o practică relativ constantă (unitară sau, în cel mai rău caz, copleșitor majoritară), în care instanțele refuzau să examineze legalitatea hotărârilor comisiilor pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu motivarea că, potrivit art. 11 din lege, nu sunt competente (funcțional) să controleze modalitatea efectivă prin care o comisie – organ al administrației locale, a reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei.

În aceste circumstanțe, un judecător într-un alt litigiu similar, a avut îndrăzneala de a gândi altfel, dând expresie principiului liberului acces la justiție, chiar contra legii din epocă și cu siguranță contra jurisprudenței care, sub acest aspect, era chiar unitară, dar în acord cu proaspăt intrata în vigoare (la acea vreme) – aplicabilă și României, Convenție Europeană a Drepturilor Omului și în acord cu jurisprudența Comisiei și a Curții de la Strasbourg, fapt care i-a cauzat anumite probleme profesionale.

Problemele judecătorului respectiv au luat sfârșit, iar triumful curajului și al rațiunii împotriva conformismului și alinierii au fost confirmate odată cu Hotărârea din 16 septembrie 2003, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Glod vs. România (cererea nr. 41134/98), publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 1127 din 30 noiembrie 2004.

Revenind la discuția de fond, dincolo de argumentele expuse mai sus, cred, în acord cu cele arătate de colegul nostru, că jurisprudenta unitară rămâne un obiectiv absolut necesar al justiției române.

În același timp, rămân în dezacord cu mijloacele propuse.

În loc să dezvoltăm la magistrați încă de pe băncile INM reflexele ascultării și supunerii mai bine am gândi crearea unor mecanisme legale, instituționale, de asigurare a jurisprudenței unitare. Exempli gratia, deși pot recunoaște că este greoi, perfectibil, insuficient și, poate, chiar ineficient în sensul dorit, un astfel de mecanism este reprezentat în prezent de recursul în interesul legii. Oricâte orgolii ar exista, la orice nivel al magistraturii, nu cred că există vreun procuror sau judecător care să nu aplice o astfel de decizie, indiferent de opinia personală.

Dacă acceptăm ideea conformismului informal, bazat pe reunirea unei catedre sau pe orice altă formulă imaginabilă, în afara unui cadru instituționalizat, legalizat, nu o să fim decât militanții funcționarizării magistraturii, iar diferența între un funcționar la primărie (cu toată aprecierea pentru această categorie profesională) și un funcționar de tip nou la judecătorie nu va mai fi făcută decât de primele cinci și respectiv opt litere din cuvintele primărie și judecătorie.

Sunt convins că la INM sunt lucruri de criticat și aspecte de îmbunătățit (în sens de reglaj fin) – sau cel puțin cu impresia respectivă am depășit, recent, examenul de absolvire, dar nu cred că problema dezbătută reprezintă unul dintre acestea. Cred că, în locul formulei discutate, ar trebui să ne propunem să nu idolatrizăm și nici măcar să nu dorim conformismul informal, chiar atunci când ni se înfățișează în cea mai seducătoare formă – în calitate de opinii prestigioase -, să ne deprindem mai mult cu propria autonomie, care trebuie să atragă într-o proporție echivalentă și responsabilitate, și să încercăm să menținem vii ideile libertății dezbaterii, ale necesității nuanțării sau ale necesității diferențelor în interpretare, care nu lipsesc în INM.

Nu de alta, dar dacă nu conștientizăm acest lucruri, s-ar putea să readucem din istorie în actualitate, celebra expresie a Guvernului Tătărăscu: ”Se face, Majestate!”. De data aceasta, în magistratură, ceea ce ar fi de două ori mai comic, dacă nu ar fi tragic.

Claudiu DRĂGUŞIN
judecător, Judecatoria Sectorului 2

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Au fost scrise până acum 9 de comentarii cu privire la articolul “Dupa doi ani de INM – filosofand cu privire la independenta magistratului si jurisprudenta unitara”

  1. luckystar spune:

    Nu vreau sa supar pe nimeni, dar deficientele de la nivelul INM se vad cum nu se mai poate mai bine si mai clar in salile de judecata, acolo unde, dincolo de pregatirea buna a absolventilor INM, prestatia lor generala, viziunea asupra aplicarii dreptului si impresia pe care o lasa justitiabililor lasa mult de dorit.
    Formalismul excesiv si lipsa de flexibilitate – iata doar doua aspecte care ingreuneaza (si mai) mult „misiunea” celor care isi cauta dreptatea in justitie.
    Cred ca trebuie sa li spuna sa fie cat mai putin formalisti, sa fie flexibili si maleabili in gandire.
    Dar, din informatiile care circula in lumea justitiei, se pare ca li se spune exact contrariul, ceea ce este extrem de pagubos.
    Sunt deja celebre cazuri in care unii astfel de judecatori „judeca” in permanenta cereri de renuntare la judecata, actiunile respective (la care s-a renuntat) fiind reinregistrate, pt a fi distribuite la un alt judecator, mai… normal.

    • Amelia FARMATHY spune:

      Nu înţeleg ce aveţi în vedere prin formalism şi lipsă de flexibilitate. Tot procesul e un formalism şi încă unul destul de riguros dacă e să respectăm la literă Codul de procedură civilă. Asta e, fie că ne place sau nu. Iar renunţările la judecată pot reprezenta o soluţie pragmatică doar la fond. Nu vreau să vă dezamăgesc şi mai mult, dar sunt judecători, foşti INM-işti, şi pe la Curţile de apel. Nu ştiu dacă au ajuns şi la Înalta, dar cu sistemul de selecţie pus în practică e puţin probabil. Aşa că mai există şanse de judecători „normali”. Faptul că alţii mai judecă şi „după ureche”, trecând peste dispoziţii clare ale CPC, iar tinerii judecători nu o fac, nu cred că le poate fi imputat. Problema e să nu fie/rămână excesivi de formali pe soluţie, alegând varianta care reprezintă poate o soluţie, dar nu o rezolvare. Asta se corectează cu timpul şi … cu casările, reprezintând într-adevăr o urmare a pregătirii din INM. Am prins şi eu vremurile când la INM nu erai îndemnat să gândeşti, ci să aplici ce spuneau alţii, evident cu mai multă experienţă, ceea ce nu însemna că aveau dreptate tot timpul, ci că se obişnuiseră să aibă dreptate tot timpul. Dacă nu achiesai la soluţie, pierdeai la notă şi rămâneai cu perspectiva înduioşătoare, dar puţin cam şocantă pentru cei obişnuiţi cu agitaţia marilor oraşe, de a judeca pe la Podul Turcului sau prin alte localităţi în care apa caldă era o raritate. Ca şi un proaspăt jude, fost auditor de justiţie, de altfel.
      Viitorului judecător, autor al articolului după ce a primit o sumedenie de note şi a trecut de unghiile (ca să nu spun ghearele) caudine ale evaluărilor (mi-ar fi plăcut şi mai mult să îl citesc înainte de absolvirea primului an, chiar dacă îi lipsea perspectiva de ansamblu, în schimb ar fi sărit în ochi pespectiva curajului), un singur sfat de păstrare a individualităţii şi a gândirii proprii: fă-te frate cu dracul până treci puntea! După aceea, uită cât mai repede ce ai fost pus să reciţi sau să fii de acord. Am mai spus-o şi nu mă dezic: INM-ul e un „rău” necesar. Doi ani. Apoi, sweet liberty…, dar ai reţinut: fără formalisme şi cât mai normal (chit că normal nu prea cred că are grade de comparaţie). Oricum pleci cu „stigmatul” de anormal că ai intrat la INM şi l-ai şi terminat, ceea ce devine un „rău” inevitabil pentru toţi auditorii. Că n-am auzit de repetenţi, ci doar de mici sau mai mari vedete 🙂 – nicio aluzie. Hai suces!

      • luckystar spune:

        Din nefericire, situatia practica este cea descrisa de mine mai sus. Daca nu ma credeti, intrebati avocatii si justitiabilii ce parere au despre tinerii judecatori de la INM – veti avea surpriza, neplacuta, sa auziti aceleasi reprosuri pe care le-am scris eu aici.
        Si pentru ca ma intrebati ce inteleg prin formalism si lipsa de flexibilitate, iata cateva exemple:
        1. obligarea efectiva a partilor (avocatilor), in sala de judecata, sa scrie „conform cu originalul” si sa semneze/stampileze actele depuse la dosar (desi nimeni nu contesta autenticitatea lor);
        2. strigarea cauzelor la rand, in conditiile in care in sala de judecata exista un singur avocat, care are cauza, sa zicem, 58, iar judecatorul refuza, abuziv, sa ii strige cauza lui peste rand;
        3. dispunerea din oficiu a anchetelor sociale in strainatate (avand ca efect lungirea foarte mult a proceselor), in conditiile in care partile (din divort si/sau incredintare minor) sunt perfect de acord intre ele, cu toate aspectele litigiului si cu toate ca ambele parti insista sa se finalizeze procesul;
        4. refuzul abuziv de a „acvira” un dosar, in care se aflau toate probele necesare si, corelativ, obligarea partilor de a face copii din acel dosar si a le depune in dosarul dedus judecatii.
        Ma opresc aici, desi, din pacate, exemplele sunt mult mai multe…
        Parerea mea, o repet, este ca aceste atitudini inflexibile trebuie sa inceteze, pentru ca se ingreuneaza si mai mult actul de justitie, care oricum este foarte greoi si descurajeaza pe cei care vor sa isi stabileasca anumite drepturi in justitie.
        Si inca o data spun: cine nu ma crede, sa intrebe pe justitiabili sau pe avocati cum percep atitudinea din salile de judecata ale tinerilor INM-isti…

        • Sorina MARINAS spune:

          pct. 1 – Va rog sa cititi disp. art. 112 pct. 5 cod procedura civila.
          pct. 2 – ROI nu prevede ca sunt obligata sa acord prioritate avocatului de pe pozitia 58, cu atat mai mult nu as face asta doar raportandu-ma la calitatea de avocat.
          pct. 3 – Or fi partile de acord pe toate capetele de cerere, dar daca nu este in interesul minorului sa dispun incredintarea conform invoielii partilor?
          pct. 4 – Partile sunt obligate sa-si dovedeasca pretentiile si sustinerile. Cred ca aveti o parere gresita despre rolul activ al judecatorului.

          Cititi va rog dispozitiile codului de procedura civila si ale ROI inainte sa intrati in polemici. Respectand procedura de judecata nu suntem inflexibili, ci corecti.

          O zi buna!

          • luckystar spune:

            1. Art. 112 pct. 5 contine o norma de natura dispozitiva, nu imperativa (oare de ce judecatorii mai vechi nu obligau absolut deloc, niciodata, partile sa faca mentiunea „cf. cu originalul”??!!… doar acum, de vreo 4-5 ani se intampla acest lucru).

            2. Nu a zis nimeni ca trebuia sa i se ia cauza in virtutea calitatii de avocat, ci in virtutea unui bun simt, a unui spirit de colegialitate, de maleabilitate in gandire; pe de alta parte: ROI nu obliga, dar nici nu interzice sa se ia cu prioritate cauza unui om care se afla singur in sala de judecata.

            3. Si ce poate face instanta, sa respinga actiunea, lasand copilul vraiste, fara situatie juridica clarificata???!!!

            4. Da, partile trebuie sa isi dovedeasca pretentiile, dar judecatorul intotdeauna (si asta spune si CEDO) trebuie sa le ajute sa isi dovedeasca aceste pretentii, nu sa le „bage bete-n roate”.

            In alta ordine de idei, se vede clar ca avem viziuni total diferite:
            – eu am invatat sa fiu flexibil in gandire, sa interpretez normele legale in mod nuantat, cu atentie si chibzuinta;
            – altii au fost invatati sa ia totul la modul brut, strict literal, fara sa analizeze prea mult si fara sa se gandeasca cum e receptat modul lor ingust de a vedea lucrurile.

          • radu_catalin spune:

            Daca asa judeca judecatorii… Microsoft s-a si apucat de acel software care sa inlocuiasca… Partile (cu sa fara avocat) au nevoie de justitie pentru a-si rezolva problemele, nu pentru a lua act si de a se minuna de „stiinta de carte” a judecatorului…

  2. Sorina MARINAS spune:

    Total de acord cu opinia ta.

    O mica observatie am de facut. cred ca mobilul colegului nostru auditor in editarea articolului a fost, nu atat nemultumirea fata de diferentele de opinii in cadrul aceleiasi catedre, cat faptul ca subiectul si baremul unui examen te pot avantaja sau dezavantaja in functie de opinia formatorului grupei, respectiv de opinia comisiei de elaborare a subiectului si de intocmire a baremului.

    Relativ recent, respectiv la examenul de absolvire, am avut si noi problema aceasta la dr. penal si proc. penal. opinia mea, pe care mi-am format-o, nu mi-am insusut-o pur si simplu in baza dezbaterilor de la seminar, este ca atunci cand pronunti o condamnare cu suspendarea executarii pedepsei, daca inculpatul a fost retinut/arestat in cursul up/judecatii, in dispozitiv doar constati aceste masuri preventive, nu le deduci in baza art. 88 cp. si totusi, am pierdut 0,50 pct. pt ca nu m-am raliat la opinia comisiei.

    Colegul auditor va intelege dupa absolvirea institutului ca diferentele de opinii ii sunt benefice. Cand nu va mai fi presat de „ghilotina” mediei, va analiza fiecare dintre opinii si, pe baza rationamentului propriu, va decide daca vreuna dintre ele reprezinta si intima sa convingere sau daca mai trebuie sa studieze pentru a-si forma o opinie proprie, diferita de cele pe care le-a analizat.

  3. Mihai COSTACHE spune:

    @sorina marinas

    Aici imi permit sa nu fiu de acord cu dvs ptr simplul motiv ca luarea in discutie a dosarelor unde exista ambii avocati prezenti (dupa finalizarea aminarilor) este o chestie de respect ptr alti profesionisti ai dreptului. Si aici ma refer strict la faptul ca 99% din avocatii prezenti in sala de judecata au si alte dosare programate sa fie judecate in alte instanta, la aceleasi ore.

    Cel mai bine se vede asta in Bucuresti unde exista atitea instante de judecata, situate in mod fizic la mare distanta unele fata de altele. Si la fiecare instanta, judecatorul are pretentia sa te tina la rind doar ca sa respecte ce?

    Este o chestie de respect fata de avocati (si consilieri, evident) pe care unii judecatori o inteleg si se comporta ca atare. Invocarea faptului ca „nu exista un paragraf care sa ma oblige sa..” nu este suficient si arata un formalism cam extrem, dupa parerea mea.

    Nu cred ca un avocat ar sesiza CSM daca managementul sedintei de judecata ar duce la o mai mare rapiditate a solutionarii cauzelor de pe lista de sedinta, eliberind salile supra-aglomerate si mic (mai ales cind exista 100 dosare pe rol, fiecare cu 2 parti prezente, in medie).

    Faptul ca exista termene de judecata programate in acelasi timp la instante diferite, nu este imputabila avocatilor ca acestia sa fie pedepsiti. Iar cind un avocat ajunge la al doilea sau al nspelea dosar, judecatorul ii arunca in fata un „sedinta s-a inchis” imperial. ca sa se sature avocatul respectiv sa mai accepte si alti clienti. prea se lacomeste, nu?

  4. luckystar spune:

    Pentru ca vorbeam de usurinta cu care justitiabilul trebuie sa isi obtina drepturile in justitie: de (foarte) curand, o judecatorie din vestul tarii cere, la inregistrarea actiunilor, un dosar plic. Nu-i asa ca aceasta masura vine in ”sprijinul” justitiabililor?! Ce poate fi mai bun si mai placut decat, cand ajungi la registratura, sa ti se spuna ca nu ai tot ce iti trebuie si ca trebuie, deci, sa te intorci in oras, ca sa cumperi un dosar plic. Iar dupa ce il cumperi, poate tocmai ce se terminase programul registraturii cu publicul…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week