Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Recuperare creanţe
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Competenta materiala in cererea de despagubiri din valoarea cautiunii. Natura juridica a actiunii
19.08.2011 | JURIDICE.ro, Adrian DOBRE

Secţiuni: Arbitraj, Drept comercial, Recuperare creanțe, RNSJ
JURIDICE - In Law We Trust

Cererea în despăgubire din valoarea cauţiunii este o cerere contencioasă, care presupune examinarea elementelor răspunderii civile delictuale sub aspectul exerciţiului abuziv al acţiunii, al prejudiciului produs şi al legăturii de cauzalitate  dintre paguba pricinuită şi conduita procesuală a părţii, competenţa de soluţionare a unei astfel de acţiuni patrimoniale  fiind reglementată de dispoziţiile generale cuprinse în Cartea I din Codul de procedură civilă. (Î.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 4170 din 30 noiembrie 2010)

Prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti reclamantele SC A. Leasing AG Viena, A.I.I. USA şi SC A. Leasing IFN SA au solicitat obligarea pârâtei SC C.F. Moldova SA la plata sumei de 36.418,77 lei cu titlu de despăgubire datorată de pârâta în temeiul art. 723 coroborat cu art. 7231 alin. (3) C. pr. civ., sumă ce urmează a fi reţinută din valoarea cauţiunii consemnate de această parte în dosarul nr. 6912/2/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, cauţiune achitată în vederea suspendării executării silite a sentinţei arbitrale nr. 144 din 3 iulie 2008 până la soluţionarea acţiunii în anulare ce a făcut obiectul dosarului susmenţionat, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti şi finalizat la data de 16 decembrie 2009.

În motivarea cererii de despăgubire astfel formulată, reclamantele au susţinut următoarele:

Împotriva sentinţei arbitrale nr. 144 din 3 iulie 2008 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, pârâta SC C.F. Moldova SA a formulat acţiune în anulare arbitrală, în cadrul căreia a solicitat şi suspendarea executării hotărârii arbitrale până la soluţionarea acţiunii  în anulare.

Curtea de Apel Bucureşti investită cu soluţionarea acţiunii în anulare şi a cererii de suspendare a executării (dosar nr. 6912/2/2008), prin Încheierea din data de 18 februarie 2009 a admis cererea de suspendare a executării sentinţei arbitrale nr. 144/2008, luând act de faptul că pârâta a achitat cauţiunea de 200.000 lei fixată de instanţă, şi a dispus suspendarea executării sentinţei arbitrale până la soluţionarea acţiunii în anulare.

Prin decizia pronunţată la data de 19 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamante împotriva încheierii de suspendare a executării sentinţei arbitrale, în sensul respingerii cererii pârâtei de suspendare a executării, iar la data de 16 decembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în anulare promovată de pârâta SC C.F. Moldova SA.

Au susţinut reclamantele că în acest context factual şi legal sunt îndreptăţite la repararea prejudiciului suferit prin imposibilitatea punerii în executare silită a sentinţei arbitrale, prejudiciu cuantificat prin aplicarea ratei dobânzii legale la valoarea întregii creanţe, pe perioada cuprinsă între momentul în care instanţa a încuviinţat măsura suspendării executării şi data la care instanţa supremă a admis recursul împotriva încheierii de suspendare.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, astfel investită, prin sentinţa comercială nr. 88 pronunţată la 14 iunie 2010 a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a constatat că dispoziţiile art. 723 C. pr. civ. pe care reclamantele îşi întemeiază cererea de plată a despăgubirii din valoarea cauţiunii achitată potrivit legii nu conţin nicio prevedere specială în legătură cu competenţa materială şi teritorială de soluţionare a unei astfel de cereri, aşa încât, devin aplicabile dispoziţiile generale cu privire la competenţa instanţelor judecătoreşti cuprinse în art. 1, 2 şi 7 C. pr. civ., în raport de care, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei Iaşi în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtei, suma pretinsă cu titlu de despăgubire fiind sub 100.000 lei noi.

Împotriva acestei sentinţe declinatorii de competenţă reclamantele au declarat recurs solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel, ca primă instanţă.

Argumentele recurentelor în susţinerea recursului au vizat două aspecte, esenţiale în opinia lor, în stabilirea competenţei în favoarea curţii de apel, respectiv natura juridică a acţiunii cu care a fost investită instanţa şi rolul cauţiunii în accepţiunea codului de procedură civilă.

Potrivit recurentelor cauţiunea, indiferent de materia în care se regăseşte, reprezintă o garanţie în vederea dezdăunării în situaţia în care prin măsurile dispuse, creditorii ar fi prejudiciaţi în drepturile lor, şi, în acelaşi timp, cauţiunea  are un caracter punitiv deoarece sancţionează neseriozitatea cererii debitorului cauzată de atitudinea abuzivă a acestuia.

Or, susţin recurentele, plecând de la această dublă funcţie a cauţiunii, acţiunea în despăgubiri din valoarea cauţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 7231 alin. (3) C. pr. civ., nu întruneşte condiţiile unei acţiuni în pretenţii, în măsura în care prin textul de lege se instituie o prezumţie legală cu privire la existenţa unei pagube în patrimoniul creditorului, instanţa, astfel investită, având numai rolul de a verifica aspectele formale pentru admiterea cererii de despăgubiri.

Sub un al doilea aspect, recurentele au susţinut că, în mod implicit, din dispoziţiile art. 7231 alin. (3) C. pr. civ. reiese că cererea debitorului privind eliberarea cauţiunii cât şi cererea pentru plata despăgubirii se înaintează numai instanţei la dispoziţia căreia a fost consemnată cauţiunea, singura competentă să o pună la dispoziţia celeilalte părţi prejudiciate.

Invocând şi dispoziţiile art. 322 C. pr. civ. în sprijinul raţionamentului lor, recurentele au arătat că orice măsură care ar fi dispusă de o instanţă de grad inferior cu privire la eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei alte instanţe, în general, şi al unei instanţe de grad superior, în special, este criticabilă sub aspectul valabilităţii.

Asupra recursului, Înalta Curte a constatat următoarele:

Chestiunea de drept supusă controlului  judiciar prin prezentul recurs vizează stabilirea instanţei competente material şi teritorial să soluţioneze acţiunea în despăgubiri din valoarea cauţiunii promovată de persoana îndreptăţită şi întemeiată în drept pe dispoziţiile  art. 723 C. pr. civ. coroborate cu cele din art. 7231 alin. (3) C. pr. civ.

Deşi aserţiunea recurentelor cu privire la scopul şi funcţiile cauţiunii astfel cum este reglementată în art. 7231 C. pr. civ., de garanţie pentru creditor în ceea ce priveşte eventualele daune suferite ca urmare a întârzierii executării silite şi totodată de prevenire sau limitare a abuzurilor debitorilor rău platnici, sunt corecte, concluzia pe care încearcă să o acrediteze în expunerea raţionamentului juridic în sensul că instanţa investită cu soluţionarea cererii de restituire a cauţiunii este competentă să soluţioneze şi acţiunea în despăgubiri din cuantumul cauţiunii, este vădit greşită, neavând nici un fundament în dispoziţiile legale pertinente în această materie.

Art. 723 C. pr. civ. sancţionează exerciţiul abuziv al drepturilor procedurale, instituind răspunderea părţii pentru pagubele astfel pricinuite în condiţiile în care exercitarea unei acţiuni a depăşit limitele bunei credinţe şi ale satisfacerii unui interes legitim şi serios, intrând pe tărâmul abuzului de drept.

Ipoteza reglementată prin art. 723 C. pr. civ. este o aplicare a principiului general consacrat în art. 998 şi 999 C. civ. după care oricine cauzează prin faptul său  altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, cu menţiunea că răspunderea civilă antrenată de aplicarea dispoziţiile art. 723 C. pr. civ. impune cerinţa dovedirii abuzului de drept procesual.

Prin urmare, acţiunea în despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite prin exercitarea cu rea-credinţă sau din greşeală gravă a unei cereri de suspendare a executării silite este o acţiune patrimonială având un obiect evaluabil în bani, competenţa de soluţionare în prima instanţă a unei astfel de cereri fiind supusă dispoziţiilor generale cuprinse în Cartea I Titlul I – Competenţa după materie şi Titlul II Competenţa teritorială din Codul de procedură civilă.

Asimilarea cu care recurentele operează în expunerea raţionamentului juridic, între instanţa competentă să dispună restituirea cauţiunii şi instanţa competentă să soluţioneze cererea de despăgubiri din valoarea cauţiunii formulată de persoana îndreptăţită, este lipsită de temei legal, deoarece nici o dispoziţie din cuprinsul art. 7231 C. pr. civ. nu justifică o astfel de concluzie, distinct de faptul că în materie de competenţă a instanţelor judecătoreşti funcţionează principiul legalităţii, competenţa fiind determinată prin lege, iar în materie de competenţă materială sau de atribuţiune normele care o reglementează au un caracter imperativ.

Competenţa în materia eliberării cauţiunii este statuată în art. 332 cu referire la art. 7231 C. pr. civ. şi implică într-adevăr numai verificări formale sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prescrise de textul de lege, cererea având un caracter necontencios.

Cererea în despăgubire din valoarea cauţiunii este o cerere contencioasă, care presupune examinarea elementelor răspunderii civile delictuale, sub aspectul exerciţiului abuziv al acţiunii, al prejudiciului produs, şi al legăturii de cauzalitate  dintre paguba pricinuită şi conduita procesuală a părţii, competenţa de soluţionare a unei astfel de acţiuni patrimoniale, fiind reglementată de dispoziţiile generale cuprinse în Cartea I din Codul de procedură civilă.

Pentru considerentele mai sus înfăţişate, Înalta Curte constatând că sentinţa de declinare de competenţă pronunţată în cauză de Curtea de Apel Bucureşti respectă dispoziţiile legale cu privire la competenţa materială şi teritorială a Judecătoriei Iaşi, ca primă  instanţă, a respins recursul ca nefondat.

NOTĂ

Potrivit art. 723 C.pr.civ.: ,,(1) Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
(2) Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite.”

Potrivit art. 7231 alin. 3 C.pr.civ.: ,,cauţiunea se eliberează celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel indreptăţit în cauză nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite, până la împlinirea termenului de 30 de zile de la data la care, prin hotărâre irevocabilă, s-a soluţionat fondul cauzei. Cu toate acestea, cauţiunea se eliberează de indată, dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmareşte obligarea părţii adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate”.

În speţa de mai sus, prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti reclamantele SC A. Leasing AG Viena, A.I.I. USA şi SC A. Leasing IFN SA au solicitat obligarea pârâtei SC C.F. Moldova SA la plata sumei de 36.418,77 lei cu titlu de despăgubire datorată de pârâta în temeiul art. 723 coroborat cu art. 7231 alin. (3) C. pr. civ., sumă ce urmează a fi reţinută din valoarea cauţiunii consemnate de această parte în dosarul nr. 6912/2/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, cauţiune achitată în vederea suspendării executării silite a sentinţei arbitrale nr. 144 din 3 iulie 2008 până la soluţionarea acţiunii în anulare ce a făcut obiectul dosarului susmenţionat, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti şi finalizat la data de 16 decembrie 2009.

În motivarea cererii de despăgubire astfel formulată, reclamantele au susţinut următoarele:

Împotriva sentinţei arbitrale nr. 144 din 3 iulie 2008 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, pârâta SC C.F. Moldova SA a formulat acţiune în anulare arbitrală, în cadrul căreia a solicitat şi suspendarea executării hotărârii arbitrale până la soluţionarea acţiunii  în anulare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis suspendarea executării, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a respins cererea paratei de suspendare a executarii hotararii arbitrale. Ulterior, la data de 16 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în anulare promovată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantele pretind despăgubiri în cuantumul menţionat mai sus din valoarea cauţiunii pentru faptul că prin introducerea cu rea-credinţă a cererii de suspendare a executării silite, au întârziat executarea sentinţei arbitrale, fiind prejudiciate.

Cererea în despăgubire din valoarea cauţiunii este o cerere prin care se solicită răspunderea patrimonială a autorului prejudiciului. Aşa cum a hotărât instanţa de fond, dispoziţiile art. 723 C. pr. civ. pe care reclamantele îşi întemeiază cererea de plată a despăgubirii din valoarea cauţiunii achitată potrivit legii nu conţin nicio prevedere specială în legătură cu competenţa materială şi teritorială de soluţionare a unei astfel de cereri, aşa încât, devin aplicabile dispoziţiile generale cu privire la competenţa instanţelor judecătoreşti cuprinse în art. 1, 2 şi 7 C. pr. civ., în raport de care, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei Iaşi în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtei, suma pretinsă cu titlu de despăgubire fiind sub 100.000 lei. Astfel, sentinţa de declinare a competenţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este temeinică şi legală.

Împotriva sentinţei de declinare a competenţei au declarat recurs reclamantele, motivând în principal, faptul că în mod implicit, din dispoziţiile art. 7231 alin. (3) C. pr. civ. reiese că cererea debitorului privind eliberarea cauţiunii cât şi cererea pentru plata despăgubirii se înaintează numai instanţei la dispoziţia căreia a fost consemnată cauţiunea, singura competentă să o pună la dispoziţia celeilalte părţi prejudiciate.

După cum în mod corect a reţinut Înalta Curte, asimilarea cu care recurentele operează în expunerea raţionamentului juridic, între instanţa competentă să dispună restituirea cauţiunii şi instanţa competentă să soluţioneze cererea de despăgubiri din valoarea cauţiunii formulată de persoana îndreptăţită, este lipsită de temei legal, deoarece nici o dispoziţie din cuprinsul art. 7231 C. pr. civ. nu justifică o astfel de concluzie, distinct de faptul că în materie de competenţă a instanţelor judecătoreşti funcţionează principiul legalităţii, competenţa fiind determinată prin lege, iar în materie de competenţă materială sau de atribuţiune normele care o reglementează au un caracter imperativ. Prin acea interpretare a textului art. 7231 alin. 3 C.pr.civ., recurentele au adăugat la lege, fapt nepermis.

Cererea în despăgubire din valoarea cauţiunii este o cerere contencioasă, care presupune examinarea elementelor răspunderii civile delictuale sub aspectul exerciţiului abuziv al acţiunii, al prejudiciului produs şi al legăturii de cauzalitate  dintre paguba pricinuită şi conduita procesuală a părţii, competenţa de soluţionare a unei astfel de acţiuni patrimoniale  fiind reglementată de dispoziţiile generale cuprinse în Cartea I din Codul de procedură civilă, normele aplicabile în speţă privitoare la competenţă fiind cele generale.

Potrivit art. 1 pct. 1 C.pr.civ.: ,,Judecătoriile judecă in primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe”. Judecătoria are competenţă generală de judecare în temeiul acestui articol, fiind, astfel, stabilită competenţa materială a judecătoriei.

Potrivit art. 2 pct. 1 lit. a C.pr.civ., tribunalul judecă în primă instanţă ,,procesele şi cererile în materie comercială al caror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele si cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil in bani”. În materie comercială, tribunalul judecă în primă instanţă numai cererile al căror obiect este neevaluabil în bani, precum şi cele al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei (competenţă materială a tribunalului).

Conform art. 7 C.pr.civ., ,,(1) Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal.
(2) Cererea se poate face şi la instanta locului unde ea are reprezentantă, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta.” În acest articol, este stabilită competenţa teritorială în cazul în care persoana juridică este de drept privat, adică o societate comercială.

Am citat mai sus doar prevederile art. 1, art. 2 şi art. 7 C.pr.civ. care interesează pentru speţa de faţă.

Având în vedere prevederile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a şi art. 7 alin. 1 şi 2 C.pr.civ., citate anterior, precum şi cele expuse mai sus, decizia nr. 4170 din 30 noiembrie 2010 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că sentinţa de declinare de competenţă pronunţată în cauză de Curtea de Apel Bucureşti respectă dispoziţiile legale cu privire la competenţa materială şi teritorială a Judecătoriei Iaşi, ca primă  instanţă, a respins recursul ca nefondat este corectă.

Adrian DOBRE
avocat, Baroul Bucureşti

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti