Cooperarea administrativa in domeniul fiscal la nivelul Uniunii Europene

1. Introducere

La nivelul Uniunii Europene, cooperarea administrativă în domeniul fiscal este guvernată de Directiva 2011/16/UE a Consiliului Uniunii Europene privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi de abrogare a Directivei 77/799/CEE. Directiva 2011/16/UE a fost publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 64/11.03.2011.

Directiva 2011/16/UE a fost adoptată în temeiul art. 113 şi 115 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), Tratat publicat în versiune consolidată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 83/30.03.2010. Conform art. 113 TFUE, Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European şi a Comitetului Economic şi Social, adoptă dispoziţiile referitoare la armonizarea legislaţiilor privind impozitul pe cifra de afaceri, accizele şi alte impozite indirecte, în măsura în care această armonizare este necesară pentru a asigura instituirea şi funcţionarea pieţei interne şi pentru a evita denaturarea concurenţei. Potrivit art. 115 TFUE, Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European şi a Comitetului Economic şi Social, adoptă directive pentru apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre, care au incidenţă directă asupra instituirii sau funcţionării pieţei interne.

Prin Directiva 2011/16/UE se urmăreşte să se creeze instrumente care să permită instaurarea încrederii între statele membre, prin instituirea de norme, obligaţii şi drepturi identice pentru toate statele membre.

Prin Directiva 2011/16/UE a fost adoptată o abordare cu totul nouă, prin elaborarea unui text nou care confer statelor membre prerogativele necesare unei cooperări eficiente la nivel internaţional, în vederea contracarării efectelor negative asupra pieţei interne ale globalizării în continuă creştere.

Este necesar să existe un contact mai direct între birourile locale sau naţionale responsabile de cooperarea administrativă din statele membre, regula fiind comunicarea între birourile centrale de legătură. Lipsa contactelor directe conduce la ineficienţă, la utilizarea insuficientă a mecanismelor de cooperare administrativă şi la întârzieri în comunicarea informaţiilor. Prin urmare, este necesar să se prevadă dispoziţii care să permită contacte mai directe între servicii în vederea unei cooperări mai eficiente şi mai rapide. Repartizarea de competenţe departamentelor de legătură ar trebui prevăzută în cadrul dispoziţiilor interne ale fiecărui stat membru.

Statele membre trebuie să facă schimb de informaţii privind cazuri specifice în cazul în care acest lucru este solicitat de un alt stat membru şi să facă demersurile necesare pentru a obţine aceste informaţii. Standardul „relevanţei previzibile” are rolul de a crea condiţiile pentru schimbul de informaţii în domeniul fiscal în cea mai mare măsură posibilă şi, în acelaşi timp, de a clarifica faptul că statele membre nu au posibilitatea de a se implica în „anchete pentru găsirea probelor” sau de a solicita informaţii puţin probabil a fi relevante pentru veniturile impozabile ale unui contribuabil dat.

Schimbul automat obligatoriu de informaţii fără condiţii preliminare reprezintă cea mai eficientă modalitate de îmbunătăţire a evaluării corecte a taxelor şi impozitelor în situaţii transfrontaliere şi de combatere a fraudei.

Conform art. 3 pct. 9 din Directiva 2011/16/UE, schimbul automat reprezintă comunicarea sistematică a informaţiilor predefinite către alt stat membru, fără cerere prealabilă, la intervale regulate prestabilite. Informaţiile disponibile se referă la informaţii din dosarele fiscale ale statelor membre care comunică informaţiile respective, care pot fi accesate în conformitate cu procedurile de colectare şi procesare a informaţiilor din acel stat membru.

Schimbul spontan de informaţii între statele membre trebuie intensificat şi încurajat.

Potrivit art. 3 pct. 10 din Directiva 2011/16/UE, schimbul spontan înseamnă comunicarea nesistematică, în orice moment şi fără o cerere prealabilă, a unor informaţii către un alt stat membru.

Este important să li se permită funcţionarilor din cadrul administraţiei fiscale a unui stat membru să fie prezenţi pe teritoriul unui alt stat membru.

Deoarece situaţia fiscală a uneia sau a mai multor persoane impozabile stabilite în mai multe state membre prezintă adesea un interes comun sau complementar, este necesar să se prevadă posibilitatea ca aceste persoane să fie controlate simultan de către două sau mai multe state membre, prin acord reciproc şi pe bază de voluntariat.

Ţinând cont de obligaţia legală din unele state membre de a notifica contribuabilului deciziile şi actele referitoare la obligaţiile sale fiscale şi de dificultăţile întâmpinate din acest motiv de autorităţile fiscale, inclusiv atunci când contribuabilul s-a stabilit într-un alt stat membru, este de dorit ca, în aceste cazuri, autorităţile fiscale să poată solicita cooperarea autorităţilor competente ale statului membru în care s-a stabilit contribuabilul.

Transmiterea unui feedback cu privire la informaţiile trimise va încuraja cooperarea administrativă dintre statele membre.

Este necesar să existe o colaborare între statele membre şi Comisie pentru a face posibile studiul continuu al procedurilor de cooperare şi schimbul de experienţă şi de bune practici în domeniile de interes.

Statul membru nu ar trebui însă să refuze transmiterea informaţiilor pe motiv că nu are un interes naţional sau că informaţiile sunt deţinute de o bancă, de o altă instituţie financiară, de o persoană desemnată sau care acţionează în calitate de agent sau de administrator, sau pe motiv că informaţiile respective se referă la participaţiile la capitalul unei persoane.

Prin persoană, în înţelesul art. 3 pct. 11 din Directiva 2011/16/UE a Consiliului Uniunii Europene privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi de abrogare a Directivei 77/799/CEE se desemnează:
a) o persoană fizică;
b) o persoană juridică;
c) atunci când legislaţia în vigoare prevede acest lucru, o asociaţie de persoane căreia îi este recunoscută capacitatea de a încheia acte juridice, dar care nu are statutul de persoană juridică; sau
d) orice altă construcţie juridică, indiferent de natura sau forma acesteia, fie că are sau nu personalitate juridică, care deţine sau gestionează active care, alături de venitul generat de acestea, sunt supuse unor taxe sau impozite care fac obiectul Directivei 2011/16/UE.

2. Obiectul de aplicare al Directivei 2011/16/UE

Conform art. 1 alin. 1 din Directivă, aceasta prevede normele şi procedurile conform cărora statele membre cooperează între ele în vederea realizării unui schimb de informaţii care este în mod previzibil relevant pentru administrarea şi aplicarea legilor interne ale statelor membre în privinţa taxelor şi impozitelor menţionate la art. 2 din cuprinsul acesteia.

Deasemenea, directiva 2011/16/UE prevede dispoziţii pentru schimbul de informaţii prin mijloace electronice, precum şi norme şi proceduri conform cărora statele membre vor coopera cu Comisia pe teme de coordonare şi evaluare.

Conform art. 3 pct. 12 din Directivă, prin mijloace electronice înseamnă prin utilizarea unui echipament electronic pentru procesarea, inclusiv compresia digitală, şi stocarea datelor, şi prin utilizarea transmisiei prin fir, a transmisiei radio, a tehnologiilor optice sau a altor mijloace electromagnetice.

Directiva nu afectează aplicarea în statele membre a normelor privind asistenţa reciprocă în materie penală. De asemenea, directiva nu aduce atingere îndeplinirii niciunei obligaţii a statelor membre în temeiul altor instrumente juridice, inclusiv acorduri bilaterale sau multilaterale, în ceea ce priveşte cooperarea administrativă extinsă.

3. Domeniul de aplicare al Directivei 2011/16/UE

Potrivit art. 2 din Directivă, aceasta se aplică tuturor tipurilor de taxe şi impozite percepute de către sau în numele unui stat membru sau al subdiviziunilor teritoriale sau administrative ale acestuia, inclusiv autorităţile locale. directivă nu se aplică taxei pe valoarea adăugată şi nici taxelor vamale sau accizelor care fac obiectul unei alte legislaţii a Uniunii privind cooperarea administrativă dintre statele membre.

Directiva nu se aplică nici contribuţiilor obligatorii la sistemul de securitate socială plătibile statului membru, unei subdiviziuni a acestuia sau instituţiilor de securitate socială de drept public.

Taxele şi impozitele, astfel cum sunt menţionate la art. 2 din Directiva 2011/16/UE, nu se interpretează în niciun caz ca incluzând taxele, cum ar fi cele pentru certificate şi alte documente emise de autorităţile publice sau contribuţiile de natură contractuală, cum ar fi sumele stabilite pentru utilităţile publice.

Directiva se aplică taxelor şi impozitelor menţionate mai sus, percepute în cadrul teritoriului unde tratatele sunt aplicabile în temeiul articolului 52 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Potrivit art. 52 din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în versiune consolidată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 83/30.03.2010, Tratatele se aplică Regatului Belgiei, Republicii Bulgaria, Republicii Cehe, Regatului Danemarcei, Republicii Federale Germania, Republicii Estonia, Irlandei, Republicii Elene, Regatului Spaniei, Republicii Franceze, Republicii Italiene, Republicii Cipru, Republicii Letonia, Republicii Lituania, Marelui Ducat al Luxemburgului, Republicii Ungare, Republicii Malta, Regatului Ţărilor de Jos, Republicii Austria, Republicii Polone, Republicii Portugheze, României, Republicii Slovenia, Republicii Slovace, Republicii Finlanda, Regatului Suediei şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Domeniul de aplicare teritorială a tratatelor este prevăzut la articolul 355 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Potrivit art. 355 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, dispoziţiile tratatelor se mai aplică şi în Guadelupa, Guyana Franceză, Martinica, Reunion, Saint- Barthelemy, Saint-Martin şi insulelor Azore, Madeira şi Canare, insulelor Åland, zonelor de suveranitate ale Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în Cipru, Akrotiri şi Dhekelia, numai în măsura necesară asigurării aplicării regimului prevăzut de protocol cu privire la zonele de suveranitate ale Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în Cipru anexat la Actul privind condiţiile de aderare la Uniunea Europeană a Republicii Cehe, a Republicii Estonia, a Republicii Cipru, a Republicii Letonia, a Republicii Lituania, a Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Polone, a Republicii Slovenia şi a Republicii Slovace. dispoziţiile tratatelor se aplică insulelor Anglo-Normande şi insulei Man numai în măsura necesară pentru a se asigura aplicarea regimului prevăzut pentru aceste insule prin Tratatul privind aderarea de noi state membre la Comunitatea Economică Europeană şi la Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, semnat la 22 ianuarie 1972.

4. Organizare

Potrivit art. 4 din Directivă, fiecare stat membru informează Comisia, în termen de o lună începând cu 11 martie 2011, cu privire la autoritatea competentă pe care o desemnează în temeiul Directivei şi informează Comisia Europeană fără întârziere cu privire la orice eventuală schimbare a acesteia.

Comisia pune aceste informaţii la dispoziţia celorlalte state membre şi publică lista autorităţilor statelor membre în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Autoritatea competentă desemnează un singur birou central de legătură. Autoritatea competentă este responsabilă de informarea Comisiei şi a celorlalte state membre cu privire la acesta.

Autoritatea competentă, potrivit art. 3 pct. 1 din Directiva 2011/16/UE, reprezintă autoritatea care a fost desemnată ca atare de către statul membru respectiv. Atunci când acţionează în temeiul acestei directive, biroul central de legătură, un departament de legătură sau un funcţionar competent este considerat, de asemenea, autoritate competentă prin delegare.

Biroul central de legătură poate fi desemnat  responsabil de contactele cu Comisia. Autoritatea competentă este responsabilă de informarea Comisiei cu privire la acest lucru.

Birou central de legătură înseamnă biroul care a fost desemnat ca fiind responsabilul principal pentru contactele cu alte state membre în domeniul cooperării administrative (art. 3 pct. 2 din Directivă).

Autoritatea competentă a fiecărui stat membru poate desemna departamente de legătură cu competenţe repartizate conform legislaţiei sau politicii sale naţionale. Biroul central de legătură are responsabilitatea de a actualiza lista departamentelor de legătură şi de a o pune la dispoziţia birourilor centrale de legătură din celelalte state membre interesate, precum şi a Comisiei Europene.

Autoritatea competentă a fiecărui stat membru poate desemna funcţionari competenţi. Biroul fiscal de legătură are responsabilitatea de a actualiza lista acestor funcţionari competenţi şi de a o pune la dispoziţia birourilor centrale de legătură din celelalte state membre interesate, precum şi a Comisiei.

Funcţionarii implicaţi în cooperarea administrativă în temeiul prezentei directive sunt consideraţi, în orice situaţie, ca fiind funcţionari competenţi în acest sens, în conformitate cu condiţiile prevăzute de autorităţile competente.

Atunci când un departament de legătură sau un funcţionar competent trimite sau primeşte o cerere sau un răspuns la o cerere de cooperare, acesta informează biroul central de legătură din statul său membru, conform procedurilor prevăzute de acesta din urmă.

Atunci când un departament de legătură sau un funcţionar competent primeşte o cerere de cooperare care necesită o acţiune în afara competenţei care i-a fost repartizată conform legislaţiei sau politicii naţionale a statului său membru, el transmite fără întârziere această cerere biroului central de legătură al statului său membru şi informează autoritatea solicitantă.

Departament de legătură înseamnă orice birou, altul decât biroul central de legătură, care a fost astfel desemnat în vederea schimbului direct de informaţii (art. 3 pct. 3 din Directivă).

Funcţionar competent înseamnă orice funcţionar care este autorizat să facă schimb direct de informaţii în temeiul Directivei 2011/16/UE (art. 3 pct. 4 din Directivă).

5. Schimbul de informaţii

5.1. Schimbul de informaţii la cerere

Schimbul de informaţii la cerere reprezintă schimbul de informaţii efectuat pe baza unei cereri adresate de statul membru solicitant statului membru solicitat într-un caz specific (art. 3 pct. 8 din Directiva 2011/16/UE).

Conform art. 5 din Directivă, la cererea autorităţii solicitante, autoritatea solicitată comunică autorităţii solicitante orice informaţii la care se face referire la art. 1 alin. 1 pe care le deţine sau pe care le obţine în urma anchetelor administrative.

Autoritate solicitantă înseamnă biroul central de legătură, un departament de legătură sau orice funcţionar competent al unui stat membru care înaintează o cerere de asistenţă în numele autorităţii competente (art. 3 pct. 5 din Directivă).

Autoritate solicitată înseamnă biroul central de legătură, un departament de legătură sau orice funcţionar competent al unui stat membru care primeşte o cerere de asistenţă în numele autorităţii competente (art. 3 pct. 6 din Directivă).

Anchetă administrativă înseamnă toate controalele, verificările şi alte acţiuni întreprinse de statele membre în exercitarea atribuţiilor lor, în scopul asigurării aplicării corecte a legislaţiei fiscale (art. 3 pct. 7 din Directivă).

Autoritatea solicitată furnizează informaţiile prevăzute la art. 5 în cel mai scurt timp posibil şi în termen de cel mult şase luni de la data primirii cererii.

Cu toate acestea, în cazul în care autoritatea solicitată deţine deja informaţiile cerute, transmiterea acestora se face în termen de două luni de la data respectivă (art. 7 alin. 1 din Directivă).

Pentru anumite cazuri speciale, autoritatea solicitantă şi cea solicitată pot conveni asupra unor termene diferite de cele prevăzute  mai sus.  În cuprinsul Directivei, există o lacună, şi anume nu se prevăd acele cazuri speciale, în lipsa acestei prevederi lăsându-se la libera apreciere a autorităţilor din statul solicitant şi din statul solicitat cazurile în care se pot stabili termene derogatorii de la cele prevăzute mai sus. Ar trebui prevăzute acele cazuri speciale pentru a se defini în mod clar care sunt situaţiile speciale (de excepţie) în care se pot acorda termene derogatorii.

Autoritatea solicitată confirmă autorităţii solicitante, dacă este posibil prin mijloace electronice, primirea unei cereri fără întârziere şi, în orice caz, în termen de cel mult şapte zile lucrătoare de la primire.

În termen de o lună de la primirea cererii, autoritatea solicitată notifică autorităţii solicitante orice nereguli ale cererii, precum şi nevoia unor eventuale informaţii suplimentare. Într-un astfel de caz, termenele prevăzute la art. 7 alin. 1 din Directivă se calculează din ziua următoare celei în care autoritatea solicitată primeşte informaţiile suplimentare necesare.În cazul în care autoritatea solicitată nu este în măsură să răspundă în termenul stabilit, aceasta notifică autorităţii solicitante fără întârziere şi, în orice caz, în termen de trei luni de la primirea cererii, motivele nerespectării termenului şi data la care consideră că va fi în măsură să ofere un răspuns.

În cazul în care autoritatea solicitată nu se află în posesia informaţiilor solicitate şi nu este în măsură să răspundă sau refuză să răspundă unei cereri de informaţii din motivele prevăzute la articolul 17 aceasta notifică autorităţii solicitante motivele sale fără întârziere şi, în orice caz, în termen de o lună de la data primirii cererii.

Potrivit art. 17 alin. 1 din Directivă, autoritatea solicitată dintr-un stat membru furnizează autorităţii solicitante dintr-un alt stat membru informaţiile menţionate la art. 5, cu condiţia ca autoritatea solicitantă să fi epuizat sursele uzuale de informaţii pe care le-ar fi putut utiliza în această situaţie pentru a obţine informaţiile solicitate, fără a risca să pună în pericol atingerea scopului urmărit.

Directiva 2011/16/UE  nu impune unui stat membru solicitat obligaţia de a efectua anchete sau de a comunica informaţii, în cazul în care efectuarea acestor anchete sau obţinerea informaţiilor respective pentru propriile scopuri ar fi contrară legislaţiei acelui stat membru (art. 17 alin. 2 din Directivă).

Autoritatea competentă a unui stat membru solicitat poate refuza să furnizeze informaţii, în cazul în care statul membru solicitant nu este în măsură, din motive juridice, să furnizeze informaţii similare (art. 17 alin. 3 din Directivă).

Furnizarea de informaţii poate fi refuzată în cazul în care ar conduce la divulgarea unui secret comercial, industrial sau profesional sau a unui procedeu comercial ori a unor informaţii a căror divulgare ar fi contrară ordinii publice (art. 17 alin. 4 din Directivă).

Autoritatea solicitată comunică autorităţii solicitante motivele refuzului de a răspunde la cererea de informaţii (art. 17 alin. 5 din Directivă).

În cazul în care un stat membru solicită informaţii în temeiul Directivei 2011/16/UE, statul membru solicitat recurge la mecanismul său de colectare de informaţii pentru a obţine informaţiile solicitate, chiar dacă acestea nu îi sunt necesare pentru propriile scopuri fiscale. Această obligaţie nu aduce atingere art. 17 alin. 2, 3 şi 4, ale căror dispoziţii nu pot fi în niciun caz interpretate în sensul autorizării unui stat membru solicitat să refuze furnizarea informaţiilor pentru simplul motiv că acestea nu prezintă un interes naţional.

Dispoziţiile art. 17 alin. 2 şi 4 nu pot fi în niciun caz interpretate ca permiţând unei autorităţi solicitate a unui stat membru să refuze furnizarea de informaţii pentru simplul motiv că aceste informaţii sunt deţinute de o bancă, de o altă instituţie financiară, de o persoană desemnată sau care acţionează în calitate de agent sau de administrator, sau că informaţiile respective se referă la participaţiile la capitalul unei persoane.

5.2. Schimbul automat obligatoriu de informaţii

Schimbul automat înseamnă comunicarea sistematică a informaţiilor predefinite către alt stat membru, fără cerere prealabilă, la intervale regulate prestabilite. Informaţiile disponibile se referă la informaţii din dosarele fiscale ale statelor membre care comunică informaţiile respective, care pot fi accesate în conformitate cu procedurile de colectare şi procesare a informaţiilor din acel stat membru (art. 3 pct. 9 din Directiva 2011/16/UE).

Potrivit art. 8 alin. 1 din Directivă, autoritatea competentă a fiecărui stat membru comunică autorităţii competente a oricărui alt stat membru, prin schimb automat, informaţiile referitoare la perioadele de impozitare începând din 1 ianuarie 2014, care sunt disponibile cu privire la rezidenţii din acel stat membru şi la următoarele categorii specifice de venituri şi de capital, astfel cum sunt acestea înţelese în temeiul legislaţiei naţionale a statului membru:
a) venituri din muncă;
b) remuneraţii plătite administratorilor şi altor persoane asimilate acestora;
c) produse de asigurări de viaţă neacoperite de alte instrumente juridice ale Uniunii, în cazul schimbului de informaţii sau al altor măsuri similare;
d) veniituri din pensii;
e) proprietatea asupra bunurilor imobile şi venituri din bunuri imobile.

Înainte de 1 ianuarie 2014, statele membre vor informa Comisia Europeană cu privire la categoriile enumerate mai sus referitor la care au informaţii disponibile. Acestea informează Comisia cu privire la orice modificări ulterioare care au fost aduse.

Autoritatea competentă a unui stat membru poate indica autorităţii competente a oricărui alt stat membru faptul că nu doreşte să primească informaţii referitoare la categoriile de venituri şi de capital menţionate mai sus sau că nu doreşte să primească informaţii cu privire la venitul sau la capitalul care nu depăşeşte un anumit plafon. De asemenea, statul membru respectiv informează Comisia în acest sens. Orice stat membru poate fi considerat drept stat care nu doreşte să primească informaţii în conformitate cu art. 8 alin. 1 din Directivă în cazul în care nu informează Comisia despre oricare dintre categoriile cu privire la care posedă informaţii disponibile.

În opinia mea, era necesară definirea clară la nivel comunitar a termenului rezident. În România, potrivit Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de rezident are două înţelesuri: persoană fizică rezidentă şi persoană juridică rezidentă.

Conform art. 7 alin. 1 pct. 23 din Codul fiscal, în România, prin persoană fizică rezidentă – orice persoană fizică ce îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele condiţii:
a) are domiciliul în România;
b) centrul intereselor vitale ale persoanei este amplasat în România;
c) este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade ce depăşesc în total 183 de zile, pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat;
d) este cetăţean român care lucrează în străinătate, ca funcţionar sau angajat al României într-un stat străin.

Prin excepţie de la prevederile lit. a)-d), nu este persoană fizică rezidentă un cetăţean străin cu statut diplomatic sau consular în România, un cetăţean străin care este funcţionar ori angajat al unui organism internaţional şi interguvernamental înregistrat în România, un cetăţean străin care este funcţionar sau angajat al unui stat străin în România şi nici membrii familiilor acestora.

Potrivit art. 7 alin. 1 pct. 29 din Codul fiscal român, prin rezident – persoană juridică străină – se înţelege orice persoană juridică care nu este persoană juridică română şi orice persoană juridică înfiinţată potrivit legislaţiei europene care nu are sediul social în România.

Revenind la prevederile Directivei 2011/16/UE şi la termene limită de informare a Comisiei, înainte de 1 iulie 2016, statele membre vor pune la dispoziţia Comisiei în fiecare an statistici cu privire la volumul schimburilor automate şi, în măsura posibilului, informaţii cu privire la costurile şi beneficiile administrative şi de altă natură relevante legate de schimburile care au avut loc şi orice potenţiale modificări, atât pentru administraţiile fiscale, cât şi pentru terţi.

Înainte de 1 iulie 2017, Comisia va înainta un raport care va furniza o privire de ansamblu şi o evaluare a statisticilor şi a informaţiilor primite cu privire la aspecte precum costurile administrative şi alte costuri relevante şi a avantajelor schimbului automat de informaţii, precum şi aspecte practice legate de acestea. Dacă este oportun, Comisia va prezenta Consiliului o propunere privind categoriile de venit şi capital şi/sau condiţiile prevăzute la art. 8 alin. 1, inclusiv condiţia ca informaţiile referitoare la rezidenţii din alte state membre să fie disponibile.

Potrivit art. 8 alin. 5 din Directiva 2011/16/UE, atunci când se examinează propunerea înaintată de Comisie, Consiliul evaluează consolidarea suplimentară a eficienţei şi funcţionării schimbului automat de informaţii şi creşterea standardului acestora în scopul de a prevedea că:
a) autoritatea competentă din fiecare stat membru comunică, prin intermediul schimbului automat, autorităţii competente din orice alt stat membru informaţii referitoare la perioada impozabilă care începe la 1 ianuarie 2017 cu privire la rezidenţii din statul membru respectiv în ceea ce priveşte cel puţin trei dintre categoriile specifice de venit şi capital enumerate la art. 8 alin. 1 din Directivă, deoarece acestea trebuie înţelese în contextul legislaţiei naţionale din statul membru care comunică informaţiile; şi
b) lista categoriilor de la art. 8 alin. 1 se va extinde pentru a include dividendele, câştigurile de capital şi redevenţele.

Comunicarea informaţiilor are loc cel puţin o dată pe an, în termen de şase luni de la sfârşitul anului fiscal din statul membru respectiv pe parcursul căruia au devenit disponibile informaţiile.

Comisia adoptă măsurile practice pentru schimbul automat de informaţii.

În cazul în care statele membre convin să facă automat schimb de informaţii referitoare la categorii suplimentare de venituri şi de capital în cadrul unor acorduri bilaterale sau multilaterale pe care le încheie cu alte state membre, acestea comunică acordurile respective Comisiei, care le pune la dispoziţia tuturor celorlalte state membre.

Având în vedere că, la art. 8 alin. 5 lit. b din Directiva 2011/16/UE se face referire la termenii dividend şi redevenţă şi că în cuprinsul Directivei 2011/16/UE nu sunt definiţi aceşti termeni, vom utiliza definiţiile prevăzute în Codul fiscal român.

Astfel, potrivit art. 7 alin. 1 pct. 12 din Codul fiscal român, dividend reprezintă o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui participant la persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii unor titluri de participare la acea persoană juridică, exceptând următoarele:
a) o distribuire de titluri de participare suplimentare care nu modifică procentul de deţinere a titlurilor de participare ale oricărui participant la persoana juridică;
b) o distribuire efectuată în legătură cu dobândirea/răscumpărarea titlurilor de participare proprii de către persoana juridică, ce nu modifică pentru participanţii la persoana juridică respectivă procentul de deţinere a titlurilor de participare;
c) o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legătură cu lichidarea unei persoane juridice;
d) o distribuire în bani sau în natură, efectuată cu ocazia reducerii capitalului social constituit efectiv de către participanţi;
e) o distribuire de prime de emisiune, proporţional cu partea ce îi revine fiecărui participant.

Se consideră dividend din punct de vedere fiscal şi se supune aceluiaşi regim fiscal ca veniturile din dividende:
– suma plătită de o persoană juridică pentru bunurile sau serviciile achiziţionate de la un participant la persoana juridică peste preţul pieţei pentru astfel de bunuri şi/sau servicii, dacă suma respectivă nu a făcut obiectul impunerii la primitor cu impozitul pe venit sau pe profit;
– suma plătită de o persoană juridică pentru bunurile sau serviciile furnizate în favoarea unui participant la persoana juridică, dacă plata este făcută de către persoana juridică în folosul personal al acestuia.

Conform art. 7 alin. 1 pct. 28 din Codul fiscal român, redevenţa constituie  orice sumă ce trebuie plătită în bani sau în natură pentru folosirea ori dreptul de folosinţă al oricăruia dintre următoarele:
a) drept de autor asupra unei lucrări literare, artistice sau ştiinţifice, inclusiv asupra filmelor, benzilor pentru emisiunile de radio sau de televiziune, precum şi efectuarea de înregistrări audio, video;
b) orice brevet, invenţie, inovaţie, licenţă, marcă de comerţ sau de fabrică, franciză, proiect, desen, model, plan, schiţă, formulă secretă sau procedeu de fabricaţie ori software.
Nu se consideră redevenţă, în sensul Codului fiscal român, remuneraţia în bani sau în natură plătită pentru achiziţiile de software destinate exclusiv operării respectivului software, fără alte modificări decât cele determinate de instalarea, implementarea, stocarea sau utilizarea acestuia. De asemenea, nu va fi considerată redevenţă, în sensul prezentei legi, remuneraţia în bani sau în natură plătită pentru achiziţia în întregime a drepturilor de autor asupra unui program pentru calculator;
c) orice transmisiuni, inclusiv către public, directe sau indirecte, prin cablu, satelit, fibre optice sau tehnologii similare;
d) orice echipament industrial, comercial sau ştiinţific, orice bun mobil, mijloc de transport ori container;
e) orice know-how;
f) numele sau imaginea oricărei persoane fizice sau alte drepturi similare referitoare la o persoană fizică.

În plus, redevenţa cuprinde orice sumă ce trebuie plătită în bani sau în natură pentru dreptul de a înregistra sau transmite sub orice formă spectacole, emisiuni, evenimente sportive sau alte activităţi similare.

5.3. Schimbul spontan de informaţii

Schimb spontan de informaţii reprezintă comunicarea nesistematică, în orice moment şi fără o cerere prealabilă, a unor informaţii către un alt stat membru (art. 3 pct. 10 din Directivă).

Potrivit art. 9 alin. 1 din Directiva 2011/16/UE, autoritatea competentă din fiecare stat membru comunică autorităţii competente din orice alt stat membru interesat informaţiile menţionate la articolul 1 alineatul (1), în oricare dintre următoarele situaţii:
a) autoritatea competentă a unui stat membru are dovezi pe baza cărora presupune că pot exista pierderi fiscale într-un alt stat membru;
b) o persoană impozabilă obţine o reducere sau o scutire de impozit într-un stat membru care ar putea determina o mărire a impozitului sau o obligaţie de plată a impozitului într-un alt stat membru;
c) afacerile între o persoană impozabilă dintr-un stat membru şi o persoană impozabilă din alt stat membru sunt realizate printr-una sau mai multe ţări, astfel încât să rezulte o scădere a impozitului în unul din cele două state membre sau în amândouă;
d) autoritatea competentă a unui stat membru are dovezi pe baza cărora presupune că poate avea loc o diminuare a impozitului în urma unor transferuri artificiale ale profiturilor în cadrul unor grupuri de întreprinderi;
e) informaţiile transmise unui stat membru de către autoritatea competentă a altui stat membru au permis obţinerea unor informaţii care pot fi importante în evaluarea impozitului datorat în cel de al doilea stat membru.

Conform art. 9 alin. 2 din Directivă, autorităţile competente din fiecare stat membru pot să comunice, prin schimb spontan, autorităţilor competente din celelalte state membre orice informaţii de care au cunoştinţă şi care pot fi utile autorităţilor competente din celelalte state membre.

Autoritatea competentă căreia i se pun la dispoziţie informaţiile menţionate la art. 9 alin. 1 transmite informaţiile respective autorităţii competente a oricărui alt stat membru interesat, cât de curând posibil, dar nu mai târziu de o lună de la data la care informaţiile au fost puse la dispoziţie.

Autoritatea competentă căreia i se comunică informaţiile în temeiul art. 9 confirmă, dacă este posibil prin mijloace electronice, primirea acestor informaţii autorităţii competente care le-a furnizat, fără întârziere şi, în orice caz, în termen de cel mult şapte zile lucrătoare de la primire.

6. Prezenţa în birourile administrative şi participarea la anchetele administrative

Potrivit art. 11 alin. 1 din Directiva 2011/16/UE, prin acord între autoritatea solicitantă şi autoritatea solicitată şi în conformitate cu condiţiile stabilite de aceasta din urmă, funcţionarii autorizaţi de autoritatea solicitantă pot, în vederea schimbului de informaţii menţionat la art. 1 alin. 1  să fie prezenţi în birourile în care îşi desfăşoară activitatea autorităţile administrative ale statului membru solicitat, să fie prezenţi la anchetele administrative efectuate pe teritoriul statului membru solicitat.

În cazul în care informaţiile solicitate sunt incluse în documente la care funcţionarii autorităţii solicitate au acces, funcţionarii autorităţii solicitante primesc copii ale acestor documente.

În măsura în care acest lucru este permis conform legislaţiei statului membru solicitat, acordul menţionat la alin. 1 poate prevedea că, atunci când funcţionarii autorităţii solicitante sunt prezenţi în timpul anchetelor administrative, ei pot intervieva diverse persoane şi pot examina diverse registre.

Refuzul unei persoane care face obiectul unei anchete de a respecta măsurile de control luate de funcţionarii autorităţii solicitante este tratat de către autoritatea solicitată drept un refuz împotriva propriilor săi funcţionari.

Funcţionarii abilitaţi de statul membru solicitant prezenţi într-un alt stat membru în conformitate cu alin. 1 trebuie să fie în măsură să prezinte în orice moment o împuternicire scrisă în care le sunt indicate identitatea şi calitatea oficială.

7. Controale simultane

Potrivit art. 12 alin. 1 din Directiva 2011/16/UE, atunci când două sau mai multe state membre convin să efectueze controale simultane, fiecare pe teritoriul propriu, ale uneia sau mai multor persoane care prezintă un interes comun sau complementar, pentru a face schimb cu informaţiile astfel obţinute, se aplică alin. 2, 3 şi 4.

Autoritatea competentă din fiecare stat membru identifică în mod independent persoanele pentru care intenţionează să propună un control simultan. Ea notifică autorităţilor competente din celelalte state membre implicate orice cazuri pentru care propune efectuarea unui control simultan, indicând motivele acestei alegeri. Autoritatea competentă indică perioada în care trebuie efectuate aceste controale (art. 12 alin. 2 din Directivă).

Autoritatea competentă a fiecărui stat membru implicat decide dacă doreşte să participe la controalele simultane. Aceasta confirmă autorităţii competente care a propus controlul simultan acordul său sau îi comunică refuzul său motivat (art. 12 alin. 3 din Directivă).

Autoritatea competentă din fiecare stat membru implicat desemnează un reprezentant însărcinat cu supravegherea şi coordonarea operaţiunii de control (art. 12 alin. 4 din Directivă).

8. Notificări administrative

Conform art. 13 din Directiva 2011/16/UE, la cererea autorităţii competente a unui stat membru, autoritatea competentă a unui alt stat membru comunică destinatarului, în conformitate cu normele care reglementează notificarea actelor similare în statul membru solicitat, toate actele şi deciziile emise de autorităţile administrative ale statului membru solicitant şi care se referă la aplicarea pe teritoriul său a legislaţiei privind taxele şi impozitele reglementate de Directiva 2011/16/UE.

Cererile de notificare precizează obiectul actului sau al deciziei care trebuie notificate şi indică numele şi adresa destinatarului, precum şi orice alte informaţii care pot facilita identificarea acestuia.

Autoritatea solicitată informează de îndată autoritatea solicitantă cu privire la răspunsul său la cererea respectivă şi îi comunică, în special, data notificării destinatarului în privinţa actului sau a deciziei.

Autoritatea solicitantă face o cerere de notificare în temeiul art. 13 numai în cazul în care nu este în măsură să efectueze notificarea în conformitate cu normele care reglementează notificarea instrumentelor în cauză în statul membru solicitant sau în cazul în care o astfel de notificare ar cauza dificultăţi disproporţionate. Autoritatea competentă a unui stat membru poate transmite orice document prin poştă recomandată sau prin poştă electronică în mod direct unei persoane aflate pe teritoriul unui alt stat membru.

9. Feedback

Potrivit art. 14 din Directiva 2011/16/UE, în cazul în care o autoritate competentă furnizează informaţii în temeiul art. 5 sau 9 din Directivă, aceasta poate solicita autorităţii competente care primeşte informaţiile să transmită feedback cu privire la informaţiile primite. În cazul în care se solicită feedback, autoritatea competentă care a primit informaţiile transmite feedbackul autorităţii competente care a furnizat informaţiile, fără a aduce atingere normelor privind secretul fiscal şi protecţia datelor, aplicabile în statul său membru, în cel mai scurt timp posibil şi în termen de cel mult trei luni de la momentul în care se cunoaşte rezultatul utilizării informaţiilor solicitate.

Autorităţile competente ale statelor membre transmit anual celorlalte state membre feedback cu privire la schimbul automat de informaţii, în conformitate cu măsurile practice convenite bilateral.

10. Schimbul de experienţă şi de bune practici

Împreună cu Comisia, statele membre examinează şi evaluează cooperarea administrativă prevăzută de prezenta directivă şi fac schimb de experienţă în scopul îmbunătăţirii acestei cooperări şi, dacă este cazul, al elaborării unor norme în domeniile respective.

Alături de Comisie, statele membre pot elabora orientări cu privire la orice aspect considerat necesar pentru schimbul de bune practici şi schimbul de experienţă.

11. Transmiterea de informaţii şi documente

Conform art. 16 din Directiva 2011/16/UE, informaţiile comunicate între statele membre sub orice formă conform prezentei directive intră sub incidenţa secretului profesional şi se bucură de protecţia conferită informaţiilor de acest tip în temeiul legislaţiei interne a statului membru care le primeşte. Astfel de informaţii pot fi utilizate pentru administrarea şi aplicarea legislaţiei interne a statelor membre referitoare la taxele şi impozitele menţionate la art. 2 din Directivă.

Aceste informaţii pot fi utilizate, de asemenea, pentru evaluarea şi aplicarea altor taxe şi impozite prevăzute la art. 2 din Directiva 2010/24/UE a Consiliului din 16 martie 2010 privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri (publicată în,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 84/31.03.2010)[1] sau pentru evaluarea şi aplicarea contribuţiilor obligatorii la sistemul de securitate socială.

Deasemenea, acestea pot fi folosite în legătură cu procedurile judiciare şi administrative care pot implica sancţiuni, iniţiate ca urmare a încălcării legislaţiei fiscale, fără a aduce atingere normelor şi dispoziţiilor generale care reglementează drepturile acuzaţilor şi martorilor în cadrul acestor proceduri.

Potrivit art. 16 alin. 2 din Directivă, informaţiile şi documentele primite conform prezentei directive pot fi utilizate în alte scopuri decât cele menţionate la alin.  1, cu permisiunea autorităţii competente a unui stat membru care comunică informaţii conform prezentei directive şi numai în măsura în care acest lucru este permis în temeiul legislaţiei statului membru al autorităţii competente care primeşte informaţiile. O astfel de permisiune se acordă dacă informaţiile pot fi utilizate în scopuri asemănătoare în statul membru al autorităţii competente care comunică informaţiile.

La art. 16 alin. 3 din Directivă se prevede că dacă o autoritate competentă a unui stat membru consideră că informaţiile primite de la autoritatea competentă a unui alt stat membru pot fi utile, în scopurile menţionate la alin. 1, autorităţii competente a unui al treilea stat membru, le poate transmite acesteia din urmă, cu condiţia ca această transmisie să respecte normele şi procedurile prevăzute de prezenta directivă. Aceasta informează autoritatea competentă a statului membru din care provin informaţiile cu privire la intenţia sa de a împărtăşi informaţiile respective unui stat membru terţ. Statul membru din care provin informaţiile se poate opune împărtăşirii informaţiilor respective în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii comunicării din partea statului membru care doreşte să împărtăşească informaţiile.

Permisiunea de a utiliza în temeiul alin. 2 informaţiile transmise în temeiul alin. 3 poate fi acordată numai de către autoritatea competentă a statului membru de unde provin informaţiile (art. 16 alin. 4 din Directivă).

Informaţiile, rapoartele, declaraţiile şi orice alte documente, precum şi copiile certificate sau extrasele din aceste documente, obţinute de autoritatea solicitată şi comunicate autorităţii solicitante în temeiul prezentei directive pot fi invocate ca dovezi de către organismele competente ale statului membru solicitant, în acelaşi mod ca informaţiile, rapoartele, declaraţiile şi orice alte documente similare furnizate de o autoritate din statul membru respectiv (art. 16 alin. 5 din Directivă).

12. Lărgirea cooperării extinse oferite unei ţări terţe

Atunci când un stat membru oferă unei ţări terţe o cooperare mai extinsă decât cea prevăzută de Directiva 2011/16/UE, statul membru respectiv nu poate refuza o astfel de cooperare extinsă cu niciunul dintre celelalte state membre care doresc să iniţieze o astfel de cooperare extinsă reciprocă cu statul membru respectiv.

13. Formulare-tip şi formate electronice

Conform art. 20 alin. 1 din Directiva 2011/16/UE, cererile de informaţii şi de anchete administrative formulate conform art. 5 şi răspunsurile aferente, confirmările de primire, cererile de informaţii generale suplimentare şi declaraţiile de incapacitate sau de refuz în temeiul art. 7 se trimit, în măsura posibilului, pe baza unui formular-tip adoptat de Comisie.

Formularele-tip pot fi însoţite de rapoarte, declaraţii sau orice alte documente, precum şi de copii certificate sau de extrase din acestea.

Formularul-tip menţionat la art. 20 alin. 1 include cel puţin următoarele informaţii care trebuie furnizate de către autoritatea solicitantă:
a) identitatea persoanei care face obiectul examinării sau al anchetei;
b) scopul fiscal urmărit.

În măsura cunoscută şi în acord cu evoluţiile internaţionale, autoritatea solicitantă poate furniza numele şi adresa oricărei persoane despre care se crede că deţine informaţiile solicitate, precum şi orice element care poate facilita colectarea de informaţii de către autoritatea solicitată.

Informaţiile spontane şi confirmarea acestora, prevăzute la art. 9 şi, respectiv, 10, cererile de notificări administrative prevăzute la art. 13 şi feedbackul prevăzut la art. 14 se transmit prin intermediul formularului-tip adoptat de Comisie

Schimbul automate de informaţii prevăzut la articolul 8 se efectuează utilizând un format electronic standardizat conceput pentru facilitarea unui astfel de schimb automat şi bazat pe formatul electronic existent în temeiul art. 9 din Directiva 2003/48/CE a Consiliului din 3 iunie 2003 privind impozitarea veniturilor din economii sub forma plăţilor de dobânzi, care trebuie utilizat pentru toate tipurile de schimburi automate de informaţii.

14. Măsuri practice

Conform art. 21 din Directiva 2011/16/UE, informaţiile comunicate în temeiul prezentei directive se furnizează, în măsura posibilului, prin mijloace electronice, utilizând reţeaua CCN.

Reţeaua CCN reprezintă platforma comună bazată pe reţeaua comună de comunicaţii (CCN) dezvoltată de Uniune pentru a asigura toate transmisiile prin mijloace electronice între autorităţile competente din domeniul vamal şi fiscal (art. 3 pct. 13 din Directivă).

Comisia este însărcinată să efectueze orice adaptare a reţelei CCN necesară pentru a permite schimbul de informaţii de acest tip între statele membre.

Statele membre sunt însărcinate să efectueze orice adaptare a sistemelor lor necesară pentru a permite schimbul de informaţii de acest tip prin intermediul reţelei CCN.

Statele membre renunţă la orice cerere de rambursare a cheltuielilor ocazionate de aplicarea prezentei directive, exceptând, după caz, cheltuielile cu onorariile plătite experţilor.

Persoanele acreditate în mod corespunzător de Autoritatea de acreditare în materie de securitate a Comisiei pot avea acces la informaţiile în cauză numai în măsura în care acest lucru este necesar pentru întreţinerea şi dezvoltarea reţelei CCN.

Cererile de cooperare, inclusiv cererile de notificare, şi documentele anexate pot fi redactate în orice limbă aleasă de comun acord de autoritatea solicitată şi autoritatea solicitantă.

Cererile respective sunt însoţite de o traducere în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale statului membru al autorităţii solicitate numai în situaţii speciale, când autoritatea solicitată motivează cererea de traducere.

15. Obligaţii speciale

Statele membre iau toate măsurile necesare pentru:
a) a asigura o coordonare internă eficace a măsurilor de organizare menţionate la art. 4 din Directiva 2011/16/UE;
b) a stabili o cooperare directă cu autorităţile celorlalte state membre, menţionate la art. 4 din Directivă;
c) a asigura buna funcţionare a sistemului de cooperare administrativă prevăzut de Directivă.

Comisia comunică fiecărui stat membru orice informaţii generale privind implementarea şi aplicarea prezentei directive pe care le primeşte şi pe care este în măsură să le furnizeze.

16. Evaluarea relaţiilor cu Comisia Europeană

Statele membre şi Comisia examinează şi evaluează funcţionarea sistemului de cooperare administrativă prevăzut de Directiva 2011/16/UE (art. 23 alin. 1).

Statele membre transmit Comisiei orice informaţii pertinente necesare pentru evaluarea eficacităţii cooperării administrative prevăzute de prezenta directivă în ceea ce priveşte combaterea fraudei şi a evaziunii fiscale (art. 23 alin. 2)

Statele membre transmit Comisiei o evaluare anuală a eficacităţii schimbului automat de informaţii prevăzut la art. 8, precum şi rezultatele practice obţinute. Formularul şi condiţiile de transmitere a evaluării anuale se adoptă de către Comisie (art. 23 alin. 3).

Comisia stabileşte o listă cu datele statistice care urmează să fie furnizate de statele membre în vederea evaluării Directivei 2011/16/UE (art. 23 alin. 4).

În conformitate cu dispoziţiile aplicabile autorităţilor din Uniune, Comisia păstrează confidenţialitatea informaţiilor care îi sunt comunicate în temeiul alin. 2, 3 şi 4.

Informaţiile comunicate Comisiei de un stat membru în temeiul alin. 2, 3 şi 4, precum şi orice raport sau document elaborat de Comisie pe baza acestor informaţii pot fi transmise altor state membre. Astfel de informaţii transmise intră sub incidenţa secretului profesional şi beneficiază de protecţia acordată informaţiilor asemănătoare conform legislaţiei interne a statului membru care le-a primit.

Rapoartele şi documentele întocmite de Comisie pot fi utilizate de statele membre doar în scopuri analitice, dar nu se publică şi nici nu se pun la dispoziţia unei alte persoane sau a unui alt organism fără acordul expres al Comisiei.

17. Schimbul de informaţii cu ţările terţe

În cazul în care autoritatea competentă a unui stat membru primeşte de la o ţară terţă informaţii care sunt în mod previzibil relevante pentru administrarea şi aplicarea legilor interne ale acestui stat membru în privinţa taxelor şi impozitelor menţionate la art. 2 din Directiva 2011/16/UE, autoritatea respectivă poate, în măsura în care acest lucru este permis în temeiul unui acord cu ţara terţă respectivă, să comunice aceste informaţii autorităţilor competente ale statelor membre pentru care ar putea fi utile şi oricărei autorităţi solicitante.

Autorităţile competente pot transmite unei ţări terţe, conform normelor interne privind comunicarea datelor cu caracter personal către ţările terţe, informaţii obţinute în temeiul prezentei directive, dacă toate condiţiile de mai jos sunt îndeplinite:
a) autoritatea competentă a statului membru din care provin informaţiile şi-a dat acordul cu privire la comunicarea acestora;
b) ţara terţă în cauză s-a angajat să coopereze pentru strângerea dovezilor care să ateste caracterul neregulamentar sau ilegal al tranzacţiilor care par să contravină legislaţiei fiscale sau să constituie o încălcare a acesteia.

18. Comitetul

Comisia Europeană este asistată de un comitet denumit „Comitetul pentru cooperare administrativă în domeniul fiscal”.

19. Raportare

La fiecare cinci ani de la 1 ianuarie 2013, Comisia prezintă Parlamentului European şi Consiliului un raport cu privire la aplicarea Directivei 2011/16/UE.

20. Transpunere

Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege şi dispoziţiile administrative necesare respectării Directivei 2011/16/UE de la 1 ianuarie 2013.

Totuşi, acestea pun în aplicare actele cu putere de lege şi dispoziţiile administrative necesare respectării art. 8 al prezentei directive de la 1 ianuarie 2015.

Acestea informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Atunci când statele membre adoptă măsurile respective, ele conţin o trimitere la  Directivă sau sunt însoţite de o astfel de trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre prevăd metodele de efectuare a unei astfel de trimiteri.

Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziţii de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de Directiva 2011/16/UE.

21. Intrarea în vigoare şi destinatarii Directivei

Directiva 2011/16/UE a intrat în vigoare la data de 11 martie 2011, data publicării acesteia în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” şi se adresează tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.

22. Concluzii

În această eră a globalizării, nevoia de asistenţă reciprocă între statele membre în domeniul fiscal este mai acută ca oricând. Mobilitatea contribuabililor, numărul tranzacţiilor transfrontaliere şi internaţionalizarea instrumentelor financiare au cunoscut o dezvoltare puternică, ceea ce îngreunează stabilirea corectă a taxelor şi impozitelor de către statele membre. Această dificultate din ce în ce mai mare afectează funcţionarea sistemelor de impozitare şi atrage după sine apariţia dublei impuneri, fapt care incită la fraudă fiscală şi evaziune fiscală, competenţele de control rămânând la nivel naţional. Ea pune aşadar în pericol funcţionarea pieţei interne.

În consecinţă, un stat membru nu îşi poate gestiona sistemul de impozitare intern, în special în ceea ce priveşte impozitarea directă, în lipsa unor informaţii din partea altor state membre. Pentru contracararea efectelor negative ale acestui fenomen, prin Directiva 2011/16/UE se instituie o nouă cooperare administrativă între administraţiile fiscale ale statelor membre.

România, ca stat membru al Uniunii Europene este obligată să respecte prevederile acestei Directive referitoare la cooperarea administrativă în domeniul fiscal cu celelalte state membre. Pentru a fi corect aplicate, prevederile Directivei 2011/16/UE trebuie cunoscute, iar prezentul studiu ajută la o bună cunoaştere a acestor prevederi.

Adrian DOBRE
avocat, Baroul Bucureşti

Cuvinte cheie: Adrian DOBRE, impozite, redevente, taxe

Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, detalii aici!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Puteţi prelua gratuit în website-ul dumneavoastră fluxul de noutăţi JURIDICE.ro:
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro

Newsletter JURIDICE.ro

Am citit, am înţeles şi sunt de acord cu Politica privind protecţia datelor şi condiţiile procesatorului de newsletter Privacy Policy

Da, vreau să primesc newsletter

Abonare

Login | Nu aveti cont? Click aici pentru abonare!