Consideratii privind acordul de recunoastere a vinovatiei
25 august 2011 | JURIDICE.ro, Sorina SISERMAN
Înainte de a proceda la analiza dispoziţiilor referitoare la acordul de recunoaştere a vinovăţiei, facem trimitere la Expunerea de motive a Legii 135/2010 pentru a vedea considerentele avute de legiuitor la introducerea acestei proceduri.
Textual, în expunerea de motive se arată că ,,acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă o soluţie legislativă inovatoare ce va asigura soluţionarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil, fiind totodată un remediu pentru eliminarea unor deficienţe majore ale sistemului judiciar român, respectiv durata desfăşurării procedurilor judiciare.
Ca şi judecata efectuată pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei este o formă abreviată a judecăţii pentru anumite infracţiuni, de natură a responsabiliza părţile din proces şi a degreva instanţele de judecată.
Acordul se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau închisorii de cel mult 5 ani, şi numai atunci când, din probele administrate, rezultă că există suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. Acordul este supus controlului instanţei cu privire la obiectul său şi la condiţiile încheierii, iar în cazul admiterii instanţa va dispune condamnarea inculpatului la o pedeapsă ce nu poate fi mai mare decât cea solicitată de procuror prin acord.”
Am făcut trimitere la expunerea de motive pentru a evidenţia un aspect ce caracterizează noile legiuiri cu care dorim să reformăm sistemul. Acest aspect poate fi redus la un singur cuvânt şi anume superficialitatea.
După cum se poate observa, în expunerea de motive se arată că acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numi cu privire la infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau închisorii de cel mult 5 ani. În articolul 480 se prevede însă un termen de 7 ani.
În expunerea de motive se mai arată că redactorii codului au preluat elemente din sistemul de drept francez şi german [1] pe care le-a adaptat la specificul sistemului judiciar românesc. În opinia noastă, aceste dispoziţii au fost necorespunzător adaptate deoarece această procedură transformă judecătorul într-un simplu controlor iar procesul penal într-o târguială cu Justiţia.
1. Articolul 478 , cu denumirea marginală ,,Titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi limitele acesteia” prevede următoarele:
,,În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat.
Efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de către procuror cât şi de inculpat.
Limitele încheierii acordului de recunoaştere se stabilesc prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior.
Dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord.
Inculpaţii minori nu pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei.”
Textul de lege citat mai sus comportă mai multe discuţii.
Ne referim aici la avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior prin care se stabilesc limitele şi efectele acordului de recunoaştere.
Simplist, procedura poate fi imaginată astfel:
După ce acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost iniţiat de procuror sau inculpat, probabil printr-un act scris, în care inculpatul sau procurorul consemnează în ce condiţii înţeleg să încheie acel acord, printr-un aviz scris al procurorului ierarhic superior sunt stabilite limitele şi efectele acordului de recunoaştere.
După întocmirea acordului în forma scrisă, cu conţinutul prevăzut de art. 482 C. pr. pen., procurorul sesizează instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
Aceasta se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în urma unei proceduri necontradictorii, în şedinţă publică, după ascultarea inculpatului şi avocatului, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă.
Având în vedere că procedura este necontencioasă, apreciem că ascultarea procurorului, inculpatului şi avocatului se limitează, în principal, la analiza condiţiilor de admisibilitate a acordului şi, în secundar, la pedeapsă şi la modalitatea de executare a pedepsei.
Potrivit art. 480 alin. 3, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
Desprins din context, textul de lege indicat mai sus poate conduce la concluzia că admiţând acordul judecătorul stabileşte o pedeapsă între limitele reduse potrivit art. 480 alin. 3.
Credem însă că lucrurile se prezintă altfel. Chiar dacă din conţinutul art. 479 C. pr. pen., nu rezultă în mod expres, aceste limite de pedeapsă sunt stabilite prin chiar acordul încheiat. Mai mult, textul indicat mai sus prevede că ,,acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia.”
Dacă urmărim ordinea firească a operaţiunilor rezultă că felul şi cuantumul pedepsei, precum şi modalitatea de executare a acesteia sunt stabilite de procuror şi obligă instanţa, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, să valideze acea înţelegere.
Şi în această situaţie, textul de lege vine în contradicţie cu expunerea de motive în care se arată că, acordul este supus controlului instanţei cu privire la obiectul său şi la condiţiile încheierii, iar în cazul admiterii instanţa va dispune condamnarea inculpatului la o pedeapsă ce nu poate fi mai mare decât cea solicitată de procuror prin acord.
Credem că formularea textului de lege care prevede ,,felul, cuantumul şi forma de executate”, exclude posibilitatea ca judecătorul să aplice o pedeapsă mai mică sau mai mare decât cea prevăzută în acord sau să aleagă o altă modalitate de executare. Această concluzie naşte însă o întrebare. În această procedură specială cine judecă pe inculpat? Procurorul sau judecătorul?
De asemenea, ne întrebăm de ce această procedură, menită să recompenseze pe inculpatul ce-şi recunoaşte fapta, nu poate fi aplicată minorilor. Încheierea de către minor a unui astfel de acord, cu încuviinţarea reprezentantului legal şi în prezenţa unui consilier de probaţiune, poate conduce la o reducere simţitoare a limitelor de pedeapsă.
2. Criticabile ni se par şi dispoziţiile art. 483 a căror punere în practică vor produce consecinţe nedorite.
Textul de lege la care am făcut referire prevede următoarele:
,,După încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul sesizează instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond şi trimite acesteia acordul de recunoaştere a vinovăţiei, însoţit de dosarul de urmărire penală.
În situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau cu privire la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanţei se face separat. Procurorul înaintează instanţei numai actele de urmărire penală care se referă la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
În cazul în care sunt incidente dispoziţiile art. 23 alin. 1, procurorul înaintează instanţei acordul de recunoaştere a vinovăţiei însoţit de tranzacţie sau de acordul de mediere.”
Criticile noastre vizează, în special, posibilitatea acordată inculpatului de a recunoaşte parţial faptele şi la modul de investire a instanţei care, într-o astfel de situaţie va face separat.
Să ne imaginăm cazul unui inculpat cercetat pentru trei infracţiuni: conducere a unui autoturism pe drumurile publice de o persoană ce are în sânge o alcoolemie ce depăşeşte limita legală, vătămare corporală din culpă şi părăsirea locului accidentului. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei s-a realizat doar pentru prima infracţiune, inculpatul nerecunoscând ultima infracţiune. Dat fiind faptul că punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunii de vătămare corporală se face la plângerea prealabilă a părţii vătămate ne întrebăm dacă procurorul sau inculpatul pot iniţia încheierea unui acord de recunoaştere din care este exclus partea vătămată. Teoretic, da. Textul articolului 480 nu conţine nici o interdicţie în acest sens. Dimpotrivă, face trimitere la dispoziţiile art. 23 alin 1 care prevede că părţile pot tranzacţiona cu privire la latura civilă iar în cazul în care au făcut-o procurorul înaintează instanţei acordul de recunoaştere a vinovăţiei însoţit de tranzacţie sau de acordul de mediere.”
Practic, o astfel de soluţie ar putea defavoriza partea vătămată care, într-un proces iniţiat la plângerea sa, se loveşte de un acord încheiat de procuror şi inculpat. Într-o astfel de situaţie s-a putea folosi drept contra argument faptul că un astfel de acord poate să profite şi părţii vătămate care nu mai trebuie să-şi dovedească plângerea. Ce ne facem însă atunci când, atât procurorul cât şi inculpatul, sunt de părere că şi partea vătămată are o culpă în producerea accidentului, împrejurare cu care partea vătămată nu este de acord? Probabil vom aplica, aşa cum ne-am obişnuit în ultima perioadă, unităţi de măsură diferite pentru a corecta o lege proastă. Adică vom consulta şi pe partea vătămată înainte de încheierea acordului.
Revenind la exemplu ales, să ne imaginăm, în continuare, că investirea instanţei s-a făcut prin rechizitoriu pentru vătămare corporală din culpă şi părăsirea locului accidentului şi cu acordul de recunoaştere pentru infracţiunea de conducere a unui autoturism pe drumurile publice de o persoană ce are în sânge o alcoolemie ce depăşeşte limita legală.
Probabil că cererea prin care se solicită admiterea acordului va fi soluţionată rapid însă ne întrebăm cui foloseşte această rapiditate dat fiind faptul că infracţiunile comise de inculpat sunt concurente iar el va executa tot pedeapsa rezultantă.
Situaţia se complică şi mai mult atunci când, în aceiaşi cauză, sunt cercetaţi mai mulţi inculpaţi pentru comiterea a mai multor infracţiuni iar acordul de recunoaştere se încheie numai cu privire la unele fapte şi unii făptuitori. Date fiind dispoziţiile art. 478 care prevăd că aceste acorduri se încheie distinct cu fiecare inculpat vom avea atâtea acorduri câţi inculpaţi avem, în cauză vor opera tot atâtea disjungeri în cursul urmăririi penale şi tot atâtea în faza de judecată cu privire la latura civilă a cauzei deoarece, instanţele investite separat nu vor avea cum să soluţioneze latura civilă a cauzei atunci când răspunderea inculpaţilor este solidară. În plus, pe rolul instanţelor va mai exista un rechizitoriu cuprinzând faptele şi făptuitorii pentru care nu s-a realizat acord da recunoaştere. Dacă unii dintre aceştia vor dori să se judece pe baza probelor de la urmărire penală, probabil că va opera o nouă disjungere. Toate acestea înseamnă celeritate şi economie? Răspunsul este negativ. Vor exista o mulţime de dosare xeroxate ce cuprind stări de fapt trunchiate, dosare repartizate la mai multe completuri şi aflate în stadii diferite de soluţionare ca, în final, contopirile de pedeapsă, atunci când pedeapsa dată urmare acordului nu a putut fi contopită de completul care a judecat restul infracţiunilor deoarece hotărârea nu este definitivă, să fie făcute de un alt complet.
3. În continuare dorim să punem în discuţie modul de transpunere în practică a următorului text de lege:
,,Dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord”.
Ne întrebăm ce presupune încheierea acordului fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord? Probabil, a nu se consemna în declaraţia de recunoaştere a inculpaţilor ce au încheiat acord date cu privire la participaţia inculpaţilor care nu au încheiat un astfel de acord. O astfel de interpretare justifică existenţa dispoziţiilor art. 483 alin. 2 ce prevăd că procurorul înaintează instanţei numai actele de urmărire penală care se referă la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Apreciem că astfel de dispoziţii nu se justifică în această procedură şi ele aduc atingere principiului aflării adevărului. Mai mult, pot avea efecte în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei. Nu poţi condamna un inculpat pentru furt, aplicându-i agravanta referitoare la comiterea faptei de două sau mai multe persoane, fără să verifici care sunt acele persoane. De asemenea, nu poţi condamna un inculpat pentru complicitate fără să ai date despre autor. Exemplele pot continua însă problema este alta. În ultima perioadă am constatat o reţinere a instanţelor în a lua o declaraţie completă în cazul inculpaţilor ce solicită a fi judecaţi după procedura simplificată prevăzută de 3201 din Codul de procedură penală în vigoare, reţinere justificată cu aceea că nu doresc să aducă atingere prezumţiei de nevinovăţie a celorlalţi inculpaţi. În ce ne priveşte considerăm că această reţinere este nejustificată şi avantajează pe inculpaţii care nu recunosc fapta. Mai mult, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 5 care prevăd că ,,organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. Şi cum să afli adevărul când pe cel care recunoaşte îl asculţi numai cu privire la propria participaţie în timp ce restul inculpaţilor refuză să dea declaraţie sau neagă comiterea faptei?
4. Articolul 488 prevede că sentinţa pronunţată potrivit art. 485 poate fi atacată cu apel în termen de 10 zile de la comunicare, dispoziţiile art. 480 alin. 3 fiind aplicabile şi în calea de atac apelului.
Din conţinutul articolului enunţat mai sus rezultă următoarele:
– acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi încheiat atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii
– in cursul judecăţii acordul de vinovăţie poate fi încheiat oricând, în faţa primei instanţe sau în apel, până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
După cum se poate observa, termenul de apel este de 10 zile şi curge de la comunicare. Având în vedere că această procedură a fost imaginată ca una menită să reducă costurile şi să asigure realizarea celerităţii procesului penal, credem că era indicat ca termenul să curgă de la pronunţarea hotărârii şi nu de la comunicare, mai ales în situaţia în care inculpatul a fost prezent la dezbateri sau pronunţarea hotărârii.
[1] A se vedea, I.Nefliu, Consideraţii privind înţelegerile asupra sentinţelor penale în Germania
Sorina SISERMAN
Judecator dr., Presedintele Tribunalului Cluj
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
