Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Health & Pharma
CărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Cu imensa ipocrizie, despre protectia demnitatii fiintei umane in noul Cod civil
01.09.2011 | JURIDICE.ro, Ion TURCU

Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei.
(Art. 61 alin. (2) din Noul Cod civil)

§1. Ipocrizia conceptului demnităţii fiinţei umane

Demnitatea umană este demnitatea persoanei. A fi persoană nu este o calitate ce decurge din simplul fapt de a fi uman în sens biologic, ci este o valoare pe care o are omul, fiind capabil de a gândi şi de a acţiona pentru motive morale. Este o valoare intrinsecă, pentru că nu depinde de interesele persoanei, nu este o calitate care să poată fi dată şi retrasă ori care să poată fi majorată sau restrânsă. De aceea, ea aparţine şi celui mai oribil criminal.

Savantul american R. Ogien ajunge la concluzia surprinzătoare, dar şi argumentată, până la ultimele consecinţe că însăşi noţiunea demnităţii umane este inutilă şi primejdioasă atât în raporturile cu sine însuşi, cât şi în raporturile cu alte persoane[2].

Argumentul caracterului sacru al vieţii este, în aparenţă, seducător, dar este susceptibil de critici. Fireşte că nu orice viaţă este sacră, pentru că nu ar mai putea fi stârpiţi viruşii, bacteriile şi alte asemenea şi ar deveni uzanţe criminale folosirea antibioticelor[3].

Pentru a se opune avortului şi eutanasiei, o versiune laică a argumentului vieţii sacre invocă două raţiuni: 1) dreptul embrionilor de a trăi şi de a se dezvolta; 2) dreptul de a muri pentru pacienţii în viaţă, suferind de boli incurabile.

Dacă toată lumea este de acord că viaţa are o valoare intrinsecă, raţionamentul este valabil atât pentru avort cât şi pentru eutanasie.

§2. Ipocrizia argumentului „pantei fatale”

Cel mai redutabil argument este argumentul pantei fatale sau lunecoase.

În timp ce partizanii curentului liberal spun că, dacă începem prin a limita avortul tardiv, vom sfârşi prin a interzice contracepţia şi poate că se vor interzice şi raporturile sexuale fără scop procreativ.

Cei mai conservatori răspund că dacă vom începe prin autorizarea avortului, vom sfârşi prin a permite uciderea copiilor şi, de ce nu, prin dezincriminarea omuciderii voluntare.

În timp ce liberalii spun că dacă vom începe să interzicem ajutorul activ la moarte persoanelor care o cer insistent, vom sfârşi prin a interzice sinuciderea ca altădată, cei mai conservatori răspund că dacă vom începe prin a permite sinuciderea asistată, vom sfârşi prin a permite eliminarea bătrânilor, săracilor, handicapaţilor şi apoi, de ce nu, a oricărei alte categorii de populaţie cu privire la care se va decide că viaţa nu merită să fie trăită[4].

Argumentul „pantei fatale” se confundă uneori cu alte două argumente: a) cazurile similare trbuie să aibă tratament similar; b) o concluzie poate fi trasă numai dacă se pleacă de la premise determinate într-un raţionament logic.

În ce priveşte cazurile similare, pentru cei mai conservatori sunt similare avortul precoce sau tardiv, pe de-o parte, şi uciderea copilului, pe de altă parte, şi atunci, dacă uciderea copilului este omucidere, şi avortul, fiind similar, trebuie să fie calificat tot omucidere.

Cu privire la logică: dacă presupunem că numai fiinţele care au un corp omenesc sunt persoane şi dacă presupunem, de asemenea, că embrionul nu are corp omenesc, vom concluziona că embrionii nu sunt persoane[5].

Pentru a exista o „pantă fatală”[6]: a) rezultatul la care se ajunge trebuie să fie oribil; b) spre acest rezultat oribil nu conduce o necesitate logică sau conceptuală, ci o progresie naturală provocată de factori sociali, psihologici sau biologici.

Principiul tratamentului similar al cazurilor asemănătoare se deosebeşte de argumentul pantei fatale prin aceea că nu implică în mod necesar un rezultat oribil.

Un argument foarte popular în prezent în favoarea interzicerii pantei fatale este acela al „comercializării”. În lume există un vast trafic de organe. Există persoane constrânse de mizerie să îşi vândă organele. Acestea sunt prost plătite sau neplătite, dar se revând pentru sume enorme. Donatorii sunt antrenaţi în contracte false şi niciodată respectate. Cu toate acestea, existenţa acestor derive respingătoare nu a servit niciodată ca argument de bază contra donării organelor între persoane vii sau după decesul donatorului. Dintre personalităţile publice nu s-a auzit nici un glas care să ceară interzicerea donării unui rinichi între persoanele vii sau donarea post-mortem a ficatului sau inimii, invocând motivul existenţei unui sordid trafic internaţional de organe, remarcă autorul R. Ogien.

§3. Gestaţia pentru altul sau locaţiunea uterului

Cu totul alt raţionament se formulează în cazul gestaţiei pentru altul. Se afirmă că există o piaţă de mame purtătoare: femei constrânse de mizerie, de ameninţare şi de forţă, subplătite sau neplătite, puse în situaţia de a purta un embrion şi să de a da naştere unui copil care va fi revândut pentru sume considerabile. Aceste mame purtătoare sunt şi ele antreate în contracte care nu sunt respectate niciodată[7].

În numele evitării acestor derive se pledează pentru interzicerea universală a gestaţiei pentru altul, chiar şi atunci când este propusă cu titlu gratuit, însoţită de asitenţă medicală şi încadrată în contracte formulate clar şi garantate de stat. De ce derivele pecuniare de transfer de organe nu ajung niciodată până la solicitarea interdicţiei donării organelor, dacă derivele pecuniare ale gestaţiei pentru altul sunt utilizate ca argument pentru a persevera în interzicerea acestei gestaţii?

§4. Ipocrizia falsei dileme: oul sau găina

Posedă o existenţă legală persoana care s-a născut vie şi naşterea a fost declarată conform procedurilor prescrise de lege. Regula infans conceptus pro natur habetur quoties de commodo ejes agitur se aplică numai copilului născut viu şi viabil.

Problema dreptului la viaţă în corelaţie cu problema avortului opune libertatea femeii dreptului la viaţă al fătului. Aspectul delicat este de a decide dacă fătul în uter este titular al dreptului la viaţă şi cum se poate concilia acest drept cu dreptul la avort.

În această privinţă se pot distinge trei modele tip: 1) conform primului model, nu se recunoaşte fătului dreptul la viaţă; 2) al doilea model recunoaşte dreptul la viaţă al fătului din momentul concepţiei; 3) al treilea model recunoaşte fătului un interes protejat juridic, care este luat în considerare atunci când este delimitată libertatea opţiunii femeii.

Recent, problema s-a concretizat în legătură cu sancţiunea penală pentru daunele cauzate involuntar fătului.

La începutul anilor 1990, doamna Thi-Nho Vo s-a prezentat la consultaţii medicale începând cu luna a şasea de sarcină. La una dintre consultaţii, medicul a confundat persoana şi a provocat sus-numitei ruperea pungii amniotice. După câteva zile s-a practicat şi întreruperea sarcinii din necesitate. La plângerea doamnei sus-menţionate, tribunalul a respins pretenţiile acesteia, reţinând că în sensul dreptului penal fătul nu era o persoană. În apel, doamna a obţinut satisfacţie, pentru că la 13 martie 1997, Curtea de Apel Lyon a reţinut că „sub rezerva dispoziţiilor referitoare la întreruperea voluntară a sarcinii şi a celor relative la avortul terapeutic, legea consacră respectul fiecărei fiinţe umane din momentul începerii vieţii, fără a pretinde naşterea vie şi viabilitatea pentru că era în viaţă atunci când a fost adusă atingere fiinţei lui. S-a reţinut, aşadar, în sarcina medicului, infracţiunea de omucidere involuntară.” Curtea de Casaţie franceză, secţia penală, a stabilit la 30 iunie 1999 şi în şedinţă plenară, la 29 iunie 2001, că nu există infracţiune de omucidere contra unei fiinţe umane care încă nu s-a născut.

În Statele Unite s-a creat o infracţiune specifică pentru această situaţie. În anul 2004, Congresul a adoptat Unborn Victims of Violent Act. Legea menţionează că textul nu se va aplica avortului consimţit de femeie, în caz de tratament medical sau în orice alt comportament al femeii faţă de copilul pe care îl poartă.

§5. Ipocrizia creştină a bioeticii şi pragmatismul american

Nu se poate face abstracţie de poziţia bioeticii creştine[8] în dezbaterile morale publice cu privire la acest subiect. Creştinii tradiţionalişti au propria pecepţie asupra adevărului moral şi bioetic printr-un cult adecvat al lui Dumnezeu. Întrebarea este dacă creştinii ar trebui să-şi atenueze opiniile, exprimându-şi adevărurile morale creştine ca fiind eventual ideosincratice[9]?

Problema se pune cel puţin în legătură cu două aspecte: cercetarea pe embrioni umani şi avortul. Dezbaterile privind cercetarea pe celule stem au ca punct central statutul moral al embrionului şi determinarea momentului la care embrionul dobândeşte statut moral de persoană. Numeroase opinii susţin imposibilitatea stabilirii momentului în care începe responsabilitatea morală pentru suprimarea vieţii embrionare şi de aceea este imposibilă o concluzie fermă şi unanim acceptată cu privire la utilizarea embrionilor pentru experimente.

Pe de altă parte, o declaraţie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din America afirmă că distrugerea embrionilor umani este crimă şi invocă diverse texte biblice. În privinţa avortului, o instanţă americană a stabilit că semnificaţia controlului individual asupra propriei persoane şi asupra integrităţii corporale a fost corect aplicată dreptului femeii de a alege avortul (cazul Roe v. Wade, 410 U.S. 113, 1973 citat de Mark J. Cherry în op. cit. ). Curtea americană a decis că respectul libertăţii individuale este mai important decât păstrarea vieţii umane.

În concluzie, creştinismul tradiţional se postează pe o platformă de percepţie specială a adevărului bioetic, prin credinţa dreaptă şi cultul adecvat al lui Dumnezeu. Creştinismul autentic posedă datele moralei, istoriei şi metafizicii necesare societăţii, în general, şi poate  informa publicul asupra semnificaţiei adevărate a vieţii morale, despre ceea ce trebuie făcut şi de ce trebuie făcut.

Lucrurile se complică la trecerea de la embrionul in utero la embrionul in vitro[10]. Tehnicile au permis fecundaţia in vitro şi conservarea la rece, rezultatul fiind calificat ca persoană umană potenţială. Consiliul constituţional francez a permis distrugerea acestor produse. Se impune, aşadar, distincţia între embrion in utero şi embrion in vitro. Pentru acesta din urmă există cinci destinaţii posibile: 1) implantul; 2) conservarea în vederea unei implantării viitoare; 3) donarea către un cuplu steril; 4) distrugerea şi 5) utilizarea pentru cercetare.

Opţiunea pentru donarea către un cuplu steril este aplicabilă numai dacă pentru acel cuplu este imposibil să recurgă la procedura de procreaţie asistată medical cu terţ donator sub control judiciar. În toate situaţiile se pretinde acordul tuturor membrilor cuplurilor.

Cu privire la statutul juridic al embrionului, este interesant cazul Amiens, care a fost urmat de un alt caz, denumit Milhaud. Domnul şi doamna X au realizat embrioni, dintre care mai mulţi s-au implantat şi cuplul a realizat naşterea unuor gemene în 1998. Alţi embrioni produşi cu acelaşi prilej au fost conservaţi. Cu toate că, în mod repetat, cuplul a fost interogat să precizeze viitorul embrionilor supranumerar şi, în special, dacă are în vedere cuplul un nou implant, cuplul nu a răspuns. Intervine un incident şi se defectează recipientul cu embrioni, făcându-i inutilizabili. Aflând de accident, soţii cer stabilirea răspunderii instituţiei pentru prejudiciul pe care l-au provocat cuplului prin pierderea embrionilor. În prima instanţă, Tribunalul Administrativ Amiens, la 9 martie 2004, respinge cererea pentru că nu au suferit un  prejudiciu şi pot, eventual, să ceară 10.000 euro pentru tulburări ale condiţiilor existenţei. Nu li se recunoaşte nici prejudiciul material, nici cel moral, pentru că embrionii nu sunt persoane, iar pretenţia bazată pe pierderea şansei se consideră nefondată, deoarece cuplul este încă în măsură să mai producă embrioni. Instanţa de apel a confirmat hotărârea primei instanţe. Astfel, Curtea de Apel Douai, la 6 decembrie 2005 a considerat că reclamanţii nu pot susţine cu seriozitate că embrionii sunt fiinţe umane, astfel că pierderea lor nu este o sursă de prejudiciu indemnizabil.

Recapitulând, rezultă poziţia jurisprudenţei franceze în această problemă:
1) embrionii in vitro nu sunt fiinţe umane;
2) statutul juridic al embrionului depinde, înainte de toate, de existenţa sau inexistenţa unei legături cu alte persoane.

§6. Obstinanta ipocrizie a căutării victimelor

„Unde sunt victimele ?” se întreabă retoric savantul american Ruwen Ogien. Dacă ne gândim bine, actele pe care le reprimă aceste legi asupra vieţii şi morţii nu prejudiciază pe nimeni. Sunt crime fără victime, pe care un sistem penal raţional nu ar trebui să le conţină.

Întrebarea este dacă nu am putea pune la fel şi problema încadării coercitive a procreaţiei şi a finalului de viaţă?

Răspunsul autorului american este că sinuciderea asistată sub diferitele sale forme, gestaţia pentru altul, ajutorul medical la procreaţie pentru homosexuali, lezbiene şi femei prea avansate în vârstă şi chiar clonarea reproductivă nu cauzează efectiv daune altora şi sunt crime fără victime, pe care este nedrept să le penalizăm.

Ogien recunoaşte că argumentul său nu este la adăpost de obiecţii şi, totodată, ştie că atunci când cauţi, cu orice preţ, victime, sfârşeşti prin a le găsi. Astfel:
– gestaţia pentru altul aduce atingere demnităţii şi sănătăţii femeilor transformându-le în saci cu bebeluşi şi, totodată, sunt contrare binelui copiilor, pentru că sunt privaţi de o legătură cu acelea care i-au născut;
– clonarea reproductivă ar putea dăuna, în general, speciei umane, ameninţându-i procesul de reproducere bisexuată care garantează adaptabilitatea la mediu şi dăunează totodată clonei, pentru că o privează de un viitor deschis, autonom şi nu predeterminat genetic;
– deschiderea asistenţei medicale pentru procreaţie cuplurilor de homosexuali, de lezbiene sau de celibatari ar putea să dăuneze copiilor şi ansamblului societăţii, pentru că repune în discuţie valorile şi reperele fundamentale;
– deschiderea asistenţei medicale la procreaţie femeilor cu vârstă înaintată ar putea dăuna sănătăţii lor şi bunăstării copiilor, care ar avea dreptul de a nu avea o mamă de vârsta unei bunici;
– transferul embrionului post mortem, după decesul partenerilor proictului parental ar putea dăuna copiilor care s-ar naşte orfani;
– avortul ar putea aduce atingere integrităţii embrionilor, care, fără a fi persoane, totuşi, nu sunt lucruri;
– aceeaşi soartă în cazul utilizării celulelor embrionare în scopuri terapeutice sau ştiinţifice sau în cazul distrugerii masive de embrioni supranumerar;
– eliminarea embrionilor purtători de patologii, selecţia lor după sex sau modificarea lor genetică în vederea ameliorării ar fi o formă de eugenism respingător, care ar ameninţa demnitatea tuturor;
– ajutorul medical activ la moarte ar viola principiul interdicţiei dăunării altuia în exercitarea actului medical şi ar încălca interdicţia de a nu ucide;
– avortul sistematic, atunci când copilul ce urmează a se naşte este purtătorul unui handicap, sau selecţia embrionilor destinaţi a fi reimplantaţi la mamă după astfel de criterii ar fi, de asemenea, ofensatoare; ar putea semnifica lipsa oricărei valori a celor care trăiesc cu acest handicap şi ar induce ideea că ar fi fost preferabil să nu se nască;
– acelaşi lucru pentru generalizarea morţii asistate; ar putea genera ideea că supravieţuirea lor nu are nicio valoare sau că este imorală, pentru că este prea costisitoare pentru cei apropiaţi;
– la cele de mai sus s-ar adăuga o vătămare mai generală, pentru că ar fi complet desacralizată viaţa umană şi s-ar transforma în marfă sau într-un lucru superfluu.

În opinia autorului american, nu există nicio raţiune să se meargă în această direcţie catastrofică.

Bioetica se poate ocupa de procreaţie, de reproducere, de sfârşitul vieţii, de cercetare, de experimentare, dar şi de politicile publice în materie de sănătate şi mediu, având astfel un domeniu de intervenţie aparent nelimitat.

Spre deosebire de biopolitică, fără de autor identificabil, bioetica este o invenţie umană, care poate fi datată.

A pleda pentru incriminarea sinuciderii asistate după ce a fost vizionat un documentar dificil de suportat nu mai este o conduită rezonabilă. Ceea ce apără Ogien este un drept pe care persoanele vizate  nu sunt obligate să îl exercite, dacă nu au forţa sau voinţa necesară.

§7. Ipocrizia adepţilor reglementării coercitive a debutului şi a finalului vieţii

Poziţia acestor apărători se sprijină pe următoarele argumente[11]:
1) respectul marilor principii de filiaţie invocate de jurişti şi de filosofi;
2) protecţia celor vulnerabili (femei gravide, copii născuţi sau pe cale de a se naşte, persoane în vârstă, bolnavi sau persoane cu dizabilităţi) face parte din principiile morale elementare pe care nimeni nu ar trebui să le respingă;
3) argumentul „pantei lunecoase” (fatale), conform căruia, pornindu-se de la măsuri ce nu par să fie rele în sine se ajunge la stări oribile, pe care nu le doreşte nimeni. Legalizarea ajutorului activ la moarte ori la selecţia embrionilor după criterii de perfecţiune fizică ajungea în mod inevitabil la eliminarea persoanelor în vârstă solitare sau la umilirea permanentă a persoanelor cu dizabilităţi;
4) de la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, demnitatea umană este prezentată ca o valoare comună a întregii umanităţi, dincolo de diferenţele culturale ori religioase[12];
5) dezbaterea publică cu privire la liberalizarea avortului şi la dreptul de a muri a demonstrat că argumentul caracterului sacru al vieţii nu este de natură pur religioasă;
6) argumentul justiţiei sociale inspirat şi de criticile lui Jürgen Habermas[13] contra eugenismului liberal.

§8.  Haosul generat de argumente de catedră şi de amvon

Analizând argumentul referitor la principiile filiaţiei, autorul Ruwen Ogien constată că, în Franţa, regulile filiaţiei exclud posibilitatea de a avea mai mult decât o mamă şi un tată, iar mama este aceea care a dat naştere copilului. Dacă devine ilicită gestaţia pentru altul, va fi greu să se respecte aceste reguli, pentru că mama purtătoare şi, totodată, cea care naşte nu va fi în mod necesar mama genetică. Dacă vrem să păstrăm regula conform căreia mama este cea care a născut, dar să respectăm şi dreptul la maternitate al celei care a dat ovocitul, vom fi în prezenţa a două mame şi uneori, chiar trei, în cazul în care aceea în favoarea căreia se recunoaşte maternitatea nu este nici mama purtătoare, nici mama donatoare de ovocit. Astfel, mama care a născut are dreptul să nu dorească să fie mamă, dar nu are dreptul de a desemna o altă persoană ca mamă şi copilul se încredinţează serviciilor sociale care vor găsi o mamă pentru copil.

Lucrurile se complică atunci când copilul s-a născut cu material genetic de provenienţă diferită; pentru culoarea ochilor va fi o provenienţă diferită de aceea pentru tipul de păr şi de aceea pentru talie. Furnizorul a cel puţin unei gene va putea să pretindă statutul de părinte şi câţi părinţi pot fi autorizaţi să fie înscrişi în registrul stării civile? În cazul clonării reproductive, mica clonă va fi considerată ca descendent al originalului sau ca un geamăn al acestuia sau în ambele calităţi? Care vor fi, în acest caz, implicaţiile de ordin succesoral şi cele care ţin de obligaţia întreţinerii?

În ce priveşte principiul protecţiei celor mai vulnerabili, deşi se justifică, în teorie, prin nevoia de ocrotire în raport cu alte persoane, în practică, regulile vizează protecţia acestor persoane faţă de ele însele şi nu faţă de alte persoane. Lista vătămărilor care pot fi provocate acestor persoane are o prea mare extindere a categoriei celor cărora li se pot provoca prejudicii şi a prejudiciilor care le pot fi cauzate. În prima categorie se includ mamele, copiii născuţi şi muribunzii, embrionii şi entităţile colective ca, de exmeplu, specia umană. În cea de-a doua categorie se includ atingerile aduse integrităţii fizice sau drepturilor fundamentale ale persoanelor şi contestarea ideologică a anumitor valori.

Prin prisma principiului nevătămării altora se văd pretutindeni victime. Astfel, ideea că un embrion poate suferi acelaşi gen de prejudiciu ca un copil născut duce la concluzia că distrugerea intenţionată a unei eprubete conţinând un embrion trebuie calificată ca omucidere.

Un grup de persoane a declanşat o procedură judiciară contra unui centru universitar francez unde s-au distrus mai mulţi embrioni prin accident. Cererea de despăgubiri materiale a fost respinsă pentru că embrionii nu au valoare de piaţă, iar despăgubirea pentru prejudiciul moral a fost respinsă pentru că embrionii nu sunt persoane sacre, ci au un statut care nu le recunoaşte nici calitatea de persoane susceptibile de a suporta vătămări injuste, nici lucruri din care să se poată trage profit.

Anumite persoane atinse de un handicap apreciază că ar fi prejudiciate dacă s-ar elimina sistematic, prin procedee genetice, posibilitatea de a mai fi născuţi copii cu handicap, pentru că ar fi devalorizată propria lor existenţă şi ei ar fi insultaţi. În opinia autorului R. Ogien, argumentul nu poate fi acceptat pentru că s-ar ajunge la concluzia că dacă s-ar împiedica naşterea unor orbi şi dacă s-ar reda vederea celor care nu o posedă, ceilalţi orbi s-ar simţi ofensaţi? Existenţa lor ar fi devalorizată?

§9. Cu raţiunea rece, contra ipocriziei

Ogien crede că ar fi, totuşi, justificate două ipoteze generale cărora li se aplică restricţii: 1) procreaţia; 2) finalul de viaţă.

În domeniul procreaţiei, principiul nevătămării nu se aplică la copilul ce urmează a se naşte pentru raţiuni empirice şi conceptuale (nu se poate prezice viitor său) şi s-ar restrânge la cazul copiilor care riscă să se nască handicapaţi dacă cealaltă unică posibilitate este să nu se nască.

În domeniul sfârşitului de viaţă, principiul nu poate fi aplicat eutanasiei active sau pasive sau sinuciderii asistate în măsura în care cel în cauză consimte[14].

În ambele cazuri principiul nevătămării altora trebuie să fie suspendat.

În ce priveşte suspendarea principiului în domeniul procreaţiei, întrebarea este dacă cel ce se naşte cu o dezabilitate suportă un prejudiciu injust când unica posibilitate alternativă era să nu se nască. Dacă un copil se naşte cu o dezabilitate gravă, pentru că femeia care l-a purtat i-a provocat intenţionat o vătămare în timpul sarcinii, nu se poate susţine că acest copil nu a suferit nicio agresiune. Totuşi, este mai grav să ucizi un copil decât să îl răneşti, dar nu este inadmisibil să avortezi şi este mai respingător să îl răneşti intenţionat.

Cu privire la suspendarea principiului nevătămării în domeniul finalului de viaţă, autorul R. Ogien analizează problema consimţământului. Nu se aplică principiul atunci când cel asistat şi-a dat consimţământul.

Problema s-a analizat într-o speţă în care justiţia britanică a fost sesizată cu vătămările corporale provocate în relaţiile sadomasochiste violente între homosexuali care au consimţit. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a estimat că hotărârea instanţei britanice, care a aplicat pedepse cu închisoarea participanţilor, nu este o încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Există un curent de inspiraţie religioasă care contestă ideea conform căreia consimţământul partenerilor în relaţiile sexuale între adulţi ar fi criteriul ilicitului.

Cu toate că un consimţământ formal poate legitima diferite forme de exploatare, autorul R. Ogien consideră că există şi situaţii în care a consimţi nu înseamnă decât a se resemna, a accepta ce nu poate fi refuzat[15].

§10. Drepturile copilului în Noul Cod civil

Noul Cod civil în art. 36 recunoaşte drepturile copilului de la momentul concepţiei, cu condiţia să se nască viu, iar timpul legal al concepţiunii este cel reglementat de art. 412.

Stabilirea filiaţiei este reglementată în art. 408-440. Dacă filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii, în cazul în care acest fapt nu poate fi stabilit, există alternativa recunoaşterii maternităţii sau a stabilirii acesteia prin hotărâre judecătorească. La fel, dacă filiaţia faţă de tată nu se poate stabili prin căsătoria cu mama copilului, ea se poate stabili pentru copilul născut din afara căsătoriei sau prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească.

Posesia de stat este reglementată de art. 410 şi reprezintă starea de fapt care indică legături de filiaţie şi rudenie între copil şi familia din care se pretinde că face parte. Exemplificativ sunt prezentate trei situaţii de acest fel. Posesia de stat trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă. Nicio persoană nu poate reclama o posesie de stat decât cea rezultată din actul său de naştere şi posesia de stat conformă cu acest act.

Prezumţia de paternitate şi recunoaşterea copilului conceput şi născut în afara căsătoriei sunt reglementate de art. 414, 415.

După moartea copilului, recunoaşterea paternităţii acestuia este permisă numai în interesul urmaşilor săi fireşti.

Formele recunoaşterii şi nulitatea relativă sau absolută a acesteia sunt reglementate în art. 418-420.

Filiaţia stabilită printr-un act de naştere care nu este conform cu posesia de stat poate fi contestată de orice persoană interesată prin acţiune în justiţie şi oricând. În asemenea situaţie filiaţia se stabileşte prin certificatul medical constator al naşterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiaţie sau, în ultimă instanţă, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat.

Stabilirea maternităţii poate fi realizată prin acţiune în justiţie conform art. 422 şi 423, iar stabilirea paternităţii în afara căsătoriei poate fi realizată conform art. 425.

Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal de concepţiune. Înlăturarea prezumţiei presupune dovada că este exclus ca acel pretins tată să fi conceput copilul. Acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului.

Despăgubirile pe care le poate pretinde mama copilului sunt enumerate în art. 428.

Acţiunea în tăgada paternităţii este reglementată în art. 429-433.

Tăgada paternităţii de către pretinsul tată biologic poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternităţii sale faţă de copil, conform art. 432.

§11. Fără prejudecăţi şi fără ipocrizie, despre sex

Sexul copilului

Sexul copilului este un element decisiv al personalităţii şi al identificării acestuia. În principiu se consideră că el trebuie să dureze în tot timpul vieţii. Progresele medicinei au repus în discuţie principiile clasice, inclusiv eternizarea sexului.

În unele sisteme de drept, de exemplu în dreptul belgian, din anul 2007 este permisă modificarea sexului. Intersexualitatea presupune coexistenţa caracterelor ambelor sexe la acelaşi individ, ceea ce sub aspect juridic este de neconceput.

În mare dificultate sunt atât medicul, cât şi ofiţerul stării civile şi rămâne la aprecierea lor impresia predominării unuia dintre sexe.

Este interesant de determinat în fiecare caz concret amănuntul care a înclinat balanţa şi rolul pe care l-au jucat aşteptările părinţilor cu privire la acest aspect. Legea belgiană a adoptat o soluţie de compromis: tatăl sau mama ori ambii, dacă nu sunt în divergenţă, pot declara sexul copilului în primele 3 luni de la naştere, bazându-se şi pe o atestare medicală.

Transsexualismul

Transsexualismul este un sindrom medical exteriorizat de absenţa conformităţii caracterelor sexuale morfologice cu sentimentul de apartenenţă psihologică a persoanei. Individul prezintă toate caracterele fizice şi biologice ale unui sex, dar componenta psihologică este orientată către celălalt sex, astfel că persoana are intima convingere că aparţine sexului opus celui aparent.

Dorinţa transsexualului va fi de a-şi adapta actul de naştere la starea lui psihică sub aspectul sexului.

În legislaţia belgiană, efectele schimbării sexului faţă de cel din registrul stării civile privesc numele, prenumele, locul şi data naşterii şi noul sex, dar, totodată, şi noua filiaţie faţă de părinţi (fiică şi nu fiu, mamă şi nu tată). Bărbatul devenit femeie va muri bărbat în registrul stării civile şi în actele sale de stare civilă[16].

Sterilizarea chirurgicală

Sterilizarea chirurgicală are consecinţe deosebit de importante şi de aceea necesită informarea completă a cuplului. Nu se cere consimţământul soţului.

Handicapaţii mintal pun probleme deosebit de delicate privind sterilizarea, datorită incertitudinii consimţământului.

În multe situaţii, sterilizarea se practică în contextul altei intervenţii (naştere, apendictomie etc.). Consimţământul pacientului (pacientei) este necesar, după ce s-a realizat informarea[17].

§12. Fără ipocrizie, despre copilul nedorit

Avortul

Avortul este actul intenţional care pune capăt unei sarcini prin intervenţie umană, spre deosebire de întreruperea spontană, firească. Dezincriminarea faptei a fost justificată cu calificarea fătului ca fiind pars viscerum matris până la momentul naşterii.

În faza intrauterină el este protejat ca fiinţă umană, dar nu şi ca persoană în sens juridic. Totuşi, nici la ora actuală nu există un consens european, dacă cel ce se va naşte este persoană.

Depenalizarea a fost pe alocuri parţială, întreruperea sarcinii fiind legal permisă numai în primele 12 săptămâni de sarcină şi numai cu condiţia ca femeii însărcinate să i se recunoască o justificare. După trecerea acestui termen se poate discuta despre întreruperea voluntară a sarcinii medicală sau terapeutică şi prima condiţie este ca prin continuarea sarcinii să fie pusă în pericol grav sănătatea femeii.

6. Atingeri aduse fătului

În ce priveşte atingerile aduse fătului în perioada intrauterină sau în cursul naşterii sau dacă va fi afectat copilul de un grav handicap, pentru că acest pericol nu a fost depistat anterior, când sarcina putea fi întreruptă, situaţiile sunt complexe şi dificile.

Astfel, dacă manoperele pentru naştere provoacă moartea copilului, care se născuse viu sau viabil se va stabili răspunderea penală pentru omucidere involuntară, dacă vor fi dovedite fapte pertinente comise cu vinovăţie de medic. Dacă, însă, manoperele au provocat moartea fătului în faza intrauterină, fapta se va califica drept avort terapeutic devenit necesar prin neglijenţa medicului. Medicul nu poate fi condamnat pentru omucidere involuntară dacă legătura cauzală între fapta medicului şi decesul copilului nu este suficient dovedită. Această soluţie va fi cu atât mai necesară atunci când copilul s-a născut cu o insuficienţă, cu leziuni preexistente ireversibile.

7. Copilul nedorit

În ce priveşte copilul nedorit, problemele au fost provocate de insuccesul unor sterilizări anterioare. Culpa medicului va trebui să fie dovedită sub aspectul unui gest tehnic imprecis sau al unei analize neglijente. În condiţiile în care se recunoaşte facultatea juridică a femeii de a refuza procreaţia se poate ajunge la concluzia că o sterilizare nereuşită poate da naştere unui copil nedorit, după cum un diagnostic greşit care ignoră o malformaţie poate induce în eroare cuplul cu privire la continuarea sarcinii şi un sfat greşit preconcepţional poate antrena o procreaţie naturală riscantă.

Există posibilitatea introducerii unei acţiuni în răspundere contra medicului în asemenea situaţii. Natura şi întinderea prejudiciului sunt controversate. Însăşi naşterea nu poate fi considerată ca pagubă, dar se admite un prejudiciu moral. Nu vor fi acceptate pretenţii de despăgubiri justificate cu cheltuielile de întreţinere şi educaţie. Nu însăşi naşterea copilului este paguba reparabilă ci numai pierderea şansei de a împiedica naşterea.

Situaţia naşterii copilului cu dizabilităţi este însă diferită.

Atunci când părinţii solicită medicului testul genetic pentru depistarea eventualelor boli congenitale (diagnostic preconcepţional, diagnostic prenatal sau diagnostic preimplantator), însăşi comunicarea diagnosticului reprezintă obiectul contractului între medic şi viitorii părinţi. Dacă sunt diagnosticate boli transmisibile, părinţii vor opta pentru o procreaţie asistată medical sau pentru adopţiunea unui copil sau pentru a renunţa la dorinţa de a avea copii ori, după caz, vor întrerupe sarcina. Dacă diagnosticul a fost greşit şi copilul s-a născut cu handicap grav, părinţii copilului se expun unui risc pe care, în principiu, nu şi l-ar fi asumat.

După ce James Watson şi Francis Crick au descoperit acidul dezoxiribonucleic (ADN), a fost deschisă larg poarta cercetărilor şi aplicaţiilor geneticii în domeniul bolilor genetice, care pot rezulta ori din anomalii cromozomice ori din boli genice[18].

Anomaliile cromozomice constau în anomalii ale numărului şi structurii celor 46 de cromozomi perechi care compun nucleul celulei. De exemplu, boala numită Trisomie 21 constă în prezenţa unui cromozom în plus în cea de-a douăzeci şi una pereche. Bolile genice sunt ereditare, spre deosebire de anomaliile cromozomice. Ele constau în prezenţa a cel puţin unei gene defecte.

Unele dintre bolile genice sunt multifactoriale, pentru că numai reunirea mai multor factori dezvoltă procesul patologic; de exemplu, diabetul insulino-dependent. Bolile monogenice sunt provocate de o singură genă defectă.

Diverşi autori operează distincţii între medicina predictivă şi medicina preventivă. Unii consideră că medicina predictivă este primul act al celei preventive atât în cazul bolilor monogenice, cât şi în cazul bolilor multifactoriale, iar alţii disting medicina preventivă de medicina predictivă, care are ca scop menţinerea sănătăţii persoanei predispuse la boli multifactoriale[19].

Se constată în continuarea un  decalaj important între capacitatea de a detecta genele rebele şi posibilitatea unui tratament.

Dreptul şi-a arogat prerogativa de a arbitra asupra legitimităţii diagnosticului genetic postnatal de prezicere.

Pentru a fi licită, o activitatea medicală trebuie să îndeplinească trei criterii:
1) să fie executată cu intenţie terapeutică;
2) să nu expună pacientul la un risc mai mare decât beneficiul scontat;
3) să fie precedată de consimţământul informat al pacientului.

Pentru a învedera utilitatea şi legitimitatea unui act medical de predicţie a bolii după naştere, trebuie să operăm distincţia între acele boli care pot fi tratate cu datele actuale ale ştiinţei şi cele care nu pot fi tratate.

Aceasta presupune candidaţi pacienţi cu psihic puternic şi o susţinere psihologică puternică. De exemplu, boala Huntington este neurodegenerativă şi nu poate fi nici prevenită, nici tratată, ceea ce anulează orice interes terapeutic pentru un diagnostic de prezicere. Ea îşi face debutul în medie la 38 de ani şi evoluează către moarte în 15 sau 20 ani, într-un tablou de severă demenţă. Transmiterea ei ereditară este dovedită. Şi totuşi, candidaţii cu risc de a face această boală au invocat, pentru a se supune acestui diagnostic, dorinţa de a dobândi certitudinea bolii, dorinţa de a-şi planifica viitorul, mai ales în ce priveşte procreaţia. Statisticile demonstrează că dintre persoanele care şi-au anunţat intenţia de a se supune unui test, numai 20% s-au prezentat la acesta, ceea ce pune sub semnul întrebării universalitatea valabilităţii ideii că adevărul te eliberează.

În concluzie, diagnosticul genetic postnatal de prezicere nu este întotdeauna un act medical licit.

Dacă diagnosticul de predicţie a bolilor monogenice grave, incurabile şi cu debut tardiv pune sub semnul întrebării caracterul licit al avortului terapeutic subsecvent, diagnosticul bolilor multifactoriale provoacă o nelinişte cu privire la tratamentele discriminatorii pe care le presupune.

În această situaţie, autorul B. Renaud propune o a treia cale  pentru cercetarea legitimităţii.

În primul rând, analizează diagnosticul genetic postnatal de predicţie sub aspectul încadrării în drepturile subiective. Admiţând că informaţia genetică este un lucru, utilizarea acestui lucru presupune informarea. Aşadar, fiecare persoană are dreptul să cunoască informaţia despre sine, chiar dacă aceasta presupune o intervenţie a specialiştilor. Dreptul de a dispune de aceste informaţii se confruntă cu principiul indisponibilităţii corpului uman[20], din care face parte şi informaţia genetică. Totuşi, legitimitatea diagnosticului postnatal de predicţie poate fi găsită în libertăţile fundamentale, mai precis, în libertatea de a dispune de corpul său[21].

Rămân incerte condiţiile de acces la diagnosticul genetic postnatal de predicţie.

Ceea ce este cert în această privinţă rămâne condiţia de a nu-l expune pe pacient unui risc superior beneficiului scontat şi de a nu trece la actul medical de diagnostic fără a fi obţinut în prealabil consimţământul scris şi informat al pacientului.

Desigur că acest consimţământ în sine nu reprezintă dovada îndeplinirii condiţiei, dacă nu rezultă dintr-o informare adecvată, care să se refere, în primul rând la finalitatea testului.

În favoarea celui care nu are capacitatea de a-şi da consimţământul, acesta poate fi recoltat de la persoana care îi reprezintă voinţa.

Practicianul care este învestit să realizeze acest diagnostic trebuie să posede calificarea necesară şi să utilizeze rezultatele investigaţiei numai în domeniile autorizate.

Conform deontologiei medicale, se admite că există şi situaţii în care medicul apreciază existenţa unor raţiuni legitime pentru a nu dezvălui pacientului un diagnostic sau un pronostic grav. Însuşi pacientul poate refuza să cunoască toate datele investigaţiei.

Confidenţialitatea medicului care a obţinut informaţia este o obligaţie care cunoaşte puţine excepţii şi acestea se referă mai ales la membrii familiei.

§13. Un copil după catalog (Revista Science et Vie, decembrie 209, p. 118)

În societatea noastră de consum în care totul incită la dorinţa de a avea, rămânând doar cu dificultatea alegerii, s-a evoluat de la “un copil dacă vrem” la “un copil când vrem” şi apoi la “un copil cum vrem”, pentru că acest din urmă slogan se poate realiza prin tehnicile de reproducere artificială de fecundare in vitro (FIV) şi tehnicile de diagnostic preimplant (DPI).

Sloganul “dreptul la copil” nu concordă cu filosofia drepturilor omului, conform căreia, persoana umană este un  scop şi nu un mijloc, în timp ce dreptul la copil tinde să îl conceapă ca pe un lucru, deşi este o persoană.  Aşadar, nu există nici dreptul la un copil, nici dreptul de a face un copil pentru altul. Există, în schimb, libertatea de a dori să ai un copil ca şi libertatea de a-l ajuta pe altul să îl aibă[22]. Viitorii părinţi, medicii şi societatea se întreabă dacă trebuie să fie născuţi sau nu viitorii copii. Rămâne fără răspuns o altă întrebare, dacă aceştia au dreptul să hotărască soarta copiilor şi, în caz afirmativ, după ce criterii vor opta.

Diagnosticul genetic preimplant poate fi efectuat în prezent numai asupra unor embrioni, rezultat al fecundării in vitro (FIV) şi mai înainte de a fi implantaţi (diagnostic preimplant – DPI)[23].

§14. Embrionul obiect sau persoană?

Embrionul este obiect sau persoană? În faţa legii, embrionul nu este o persoană, deci nu este subiect de drept şi de aceea este permis avortul.

Pe parcursul de la embrion la copil, unele opinii disting 2 perioade inegale:
a) perioada embrionară, cuprinsă între fecundaţie şi primele 2 luni de sarcină, sau 10 săptămâni de amenoree. În această perioadă se formează organele şi membrele embrionului. Orice atingere adusă embrionului în această perioadă, şi mai ales infecţiile, pot antrena malformaţii. Thalidomida a fost un altfel de exemplu care a provocat naşterea copiilor fără membre. Mecanismul acestei monstruozităţi nu este nici astăzi cunoscut suficient. În cele două luni, embrionul ajunge la dimensiunea de 30 mm şi morfologia sa este aproape definitivă.
b) cea de-a doua perioadă debutează după sfârşitul primei perioade şi durează până la naştere.
În această perioadă, embrionul se dezvoltă şi se maturizează organele sale, iar la 22 de săptămâni de amenoree, sau 4 luni şi jumătate de sarcină, ajunge la 500 g şi este considerat viabil. Dacă se naşte în această perioadă este prematur şi se expune complicaţiilor respiratorii şi neurologice.

Într-o altă opinie, se disting 3 perioade egale[24]:
a) prima perioadă de 3 luni începe cu concepţia şi se termină după 3 luni de sarcină. Este şi data limită pentru întreruperea sarcinii;
b) a doua perioadă de 3 luni începe la sfârşitul primei perioade şi durează până la împlinirea a 6 luni de sarcină. După această perioadă se consideră că şi copilul prematur are şanse maxime de supravieţuire, un risc minim de  sechele respiratorii şi neurologice;
c) a treia perioadă de 3 luni este corespunzătoare unei viabilităţi reale. În unele opinii, în acest ultim trimestru, este logic şi legitim să se acorde copilului viabil dreptul unei identităţi proprii (dar nu al unei personalităţi).

Experimentul pe embrion are legitimare ca o cerinţă a progresului ştiinţei şi a protecţiei sănătăţii publice? FIV are un mare procent de eşecuri şi, de aceea, pentru a majora şansele de reuşită s-au dezvoltat metode de stimulare ovariană. Totuşi, tehnicile nu permit încă o congelare fără riscuri şi, de aceea, de regulă, medicii procedează la fecundarea fiecărui ovul cu spermă, rezultând în acest fel numeroşi embrioni. Ce soartă vor avea embrionii supranumerar? Pot fi folosiţi pentru cercetări ştiinţifice? Răspunsul depinde de statutul embrionului. Dacă este persoană umană potenţială, vor fi limitate posibilităţile de cercetare.

Datele ştiinţei actuale arată că până în ziua a paisprezecea soarta embrionului este foarte aleatorie şi aceasta oferă savanţilor prilejul de a nega calitatea umană a unui preembrion. Însuşi termenul este creat pentru a permite calificarea drept obiect de cercetare[25].

De ce nu este autorizată experimentarea pe embrionii abandonaţi? Răspunsul nu este legiferat pentru că durata de conservare prin frig este de cinci ani şi mai există un răgaz pentru a căuta răspunsul corect.

Noul Cod civil român interzice prin art. 62 alin. (2) practicile eugenice prin care se tinde la selecţia persoanelor şi interzice în art. 63 orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor care privesc prevenirea şi tratamentul maladiilor genetice.

În alin. (2) al art. 63 se interzice explicit crearea de embrioni umani în scopul de cercetare, dar nu şi utilizarea în acest scop a embrionilor supranumerar, care nu au fost creaţi cu aest scop.

Tot art. 63 în alin. (3) interzice utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical pentru alegerea sexului viitorului copil, cu excepţia scopului evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.

Pot părinţii să facă uz de dreptul potestativ de a nu da viaţă acelor embrioni care ar putea fi atinşi de boli fără leac? Diagnosticul preimplant asupra embrionului conceput in vitro determină anumite caracteristici genetice: diagnostic cromozomic sau genic; diagnosticul sexului.

Care sunt rezultatele diagnosticului preimplant? Cercetarea nu poate avea alt obiect decât descoperirea unei eventuale boli genetice incurabile şi de o deosebită gravitate, precum şi „mijloacele de a preveni şi a trata asemenea boli”. Această idee conţine o contradicţie în termeni, între caracterul incurabil al bolii şi scopul tratării. Dacă este incurabilă, evident că nu se pune problema tratamentului[26].

Aşadar, în logica faptelor, diagnosticul preimplant nu poate fi imaginat decât ca o selecţie a embrionului sănătos şi nicidecum la încercarea de a însănătoşi un embrion bolnav, atâta timp cât există atâţia embrioni supranumerar la dispoziţie.

Pot fi diferenţiate viciile embrionului astfel încât să influenţeze opţiunea între păstrarea sau eliminarea embrionilor cu vicii? În cazul viciilor embrionului pot fi distinse alte două situaţii:
a) boli incompatibile cu naşterea unui copil viu şi viabil;
b) boli grave şi incurabile, dar compatibile cu viaţa.

În primul caz, D.P.I. va conduce la eliminarea embrionului bolnav, în modul cel mai firesc.

A doua situaţie naşte conflicte de conştiinţă. Ele sunt atenuate numai de posibilitatea întreruperii sarcinii. Având în vedere că fecundaţia în vitro generează mai mulţi embrioni, diagnosticul preimplant elimină embrionii bolnavi.

Criticii fecundaţiei in vitro şi ai selecţiei embrionilor se opun unui astfel de act medical din motive etice. Cu toate acestea, există argumente pertinente pentru a trece peste scrupulele morale de acest fel şi a adopta o morală compatibilă cu gravitatea problemelor şi necesitatea remedierii acestora. Prevenţia este o regulă unanim acceptată şi pentru a se ajunge la prevenirea bolilor se începe prin selecţia acelor embrioni care sunt atât de bolnavi încât nu pot fi trataţi.

Controversa există şi este accentuată mai ales când se confruntă dreptul la viaţă şi refuzul vieţii pentru acei copii a căror existenţa va fi un coşmar pentru ei şi pentru restul familiei şi totodată vor reprezenta costuri nejustificate economic pentru prelungirea agoniei.

Uzual, o femeie care întrerupe sarcina judecă lucid că, dacă ar naşte, viaţa copilului ar fi atât de grea încât nu merită trăită.

Prin calitatea vieţii, bună sau mizerabilă, se înţelege sănătatea. Dreptul la sănătate este conceput în mod firesc în alt mod atunci când se referă la un embrion faţă de situaţia în care se referă la o persoană umană. În cazul viitorului copil, trebuie să fie o calitate inerentă, pentru că în cazul contrar dispare dreptul său la viaţă.

În concluzie, calitatea vieţii este, în mod perfect justificat, prevalentă asupra caracterului ei sacru. Implicit, se pune problema calităţii vieţii părinţilor care vor trăi o viaţă de condamnaţi alături de copilul nereuşit şi nu pot fi blamaţi pentru că nu pot să nască un copil normal.


[1] Prelucrare după I. Turcu, Dreptul sănătăţii. Frontul comun al medicului şi al juristului, Ed. Wolters Kluwer, 2010

[2] R. Ogien, La vie. La mort. L̕ Etat. Le débat bioéthique, Editions Grasset, Paris, 2009

[3] P. Singer, Questions d´éthique pratique, citat de R. Ogien, op.cit., p.90

[4] R. Ogien, op. cit., p. 66 şi urm. şi bibliografia indicată de acest autor

[5] Ibidem, p. 69

[6] În anul 2010, în Colorado, 70% dintre persoanele cu drept de vot au răspuns „NU” la un referendum privind întrebarea dacă fătul este persoană cu drepturi constituţionale încă din momentul concepţiei. Ziarul Adevărul, 22 noiembrie, 2010

În anul 2005 s-au efectuat în Franţa 206.300 avorturi, Suedia şi Regatul Unit situându-se la parametri apropiaţi. Majoritatea ţărilor europene autorizează avortul. Se pot distinge două modele: 1) ţările în care posibilitatea avortului este o problemă de termen, fiind garantată numai în primele 12 săptămâni de sarcină (Franţa) sau 10 săptămâni (Belgia, Germania) sau primele 22 săptămâni (Olanda), însă numai 8 săptămâni în Portugalia; 2) ţările în care întreruperea sarcinii este posibilă sub prescripţie medicală uşor de obţinut (Spania, Anglia) sau restricţionată (Polonia, în caz de malformaţie sau viol). Irlanda interzice avortul, cu excepţia pericolului pentru viaţa mamei, dar restricţia poate fi ocoloită prin întreruperea cursului sarcinii în străinătate.

În Statele Unite, după pronunţarea hotărârii în celebrul caz Roe v. Wade, în care Curtea Supremă s-a pronunţat în 1973 în sensul că dreptul de privacy protejat de Constituţie cuprinde şi dreptul femeii de a decide întreruperea sarcinii, se recunoaşte dreptul femeii de a decide în această privinţă. Ulterior, alte hotărâri au adăugat anumite circumstanţe. Astfel, în primul trimestru al sarcinii, opţiunea femeii este absolut suverană, iar statele pot să restrângă legal acest drept în cel de-al doilea trimestru, dacă este în joc sănătatea sau viaţa femeii, iar în ultimul trimestru se permite avortul numai dacă este necesară protecţia mamei. Protecţia intereselor juridice ale fătului ca atare nu există.

[7] R. Ogien, Le corps et l´argent, Ed. Musardine, 2010, p. 107

[8] Pentru dezvoltări, Medicii şi biserica, coordonator dr. Mircea Gelu Buta, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003-2008, vol. I-VI

[9] Mark J. Cherry, Bioetica creştină şi forumul public: de ce ar trebui să se implice creştinii în dezbaterile morale publice, RRB, vol.7, nr.1, ianuarie-martie 2009, p.47. Autorul este profesor în etică aplicată şi activează în departamentul de filosofie al Universităţii St. Edward din Austin, Texas, SUA

[10] S. Hannette-Vauchez, Le droit de la bioéthique, Editions La Découverte, Paris, 2009, p. 18

[11] R. Ogien, op.cit., p. 33

[12] Discursul american superb şi seducător, mostră de gigantică ipocrizie nu poate şterge impresia celor care au vizionat bombardamentele de la Hiroshima şi Nagasaki, cu numai trei ani anterior. Deşi anii au trecut, năravurile au rămas. Mica publicitate caută în continuare armele secrete ale lui Sadam.

[13] Jürgen Habermas (născut la 18 iunie 1929 în Düsseldorf) este un filozof şi sociolog german, cunoscut mai ales prin lucrările sale despre filosofia socială. A fost asociat cu Şcoala de la Frankfurt. A conceput teoria activităţii comunicative („Theorie der kommunikativen Handlung”).

[14] Într-un spital din Liege (Belgia), medicul S. Laureys are un pacient, în vârstă de 36 de ani, care, în urma unui accident rutier, este în stare de „legumă”: doarme, respiră, se trezeşte normal, deschide ochii, dar este incapabil să comunice. Neurologii au stabilit în februarie 2010 că încă mai funcţionează conştiinţa lui, de o manieră minimală. Pe această bază s-a emis ipoteza conform căreia conştiinţa se fundamentează pe o reţea de zone cerebrale. Cu ajutorul imagisticii cerebrale se poate detecta dacă un pacient este încă conştient după ce a intrat în comă. Regretabil este că în 40% dintre cazuri persoanele intrate în comă sunt, din eroare, diagnosticate ca fiind în stare vegetativă. Pentru detalii tehnice, a se vedea articolul L̕ émergence de la conscience, publicat de un colectiv de autori în Revista La Recherche, nr. 439 (martie 2010), p. 38 şi urm.

[15] Autorul belgian Gilles Genicot, în „Droit médical et bioméical”, Editions Larcier, 2010 subliniează mizele bioetice şi sociale pe care le prezintă naşterea unui copil: de la întreruperea voluntară a sarcinii la testele de paternitate judicare sau private, trecând prin contenciosul acut al responsabilităţii consecutive venirii pe lume a unui copil nedorit sau a unui copil cu handicap şi mai ales trecând prin nenumăratele aspecte pe care le prezintă directa intervenţie a puterii medicale în procesele de zămislire a unei fiinţe prin procreaţie asistată medical, la problemele filiaţiei care sunt extrem de serioase.

[16] Această ciudăţenie se află în paşnică convieţuire cu alte bizarerii belgiene, între care prevederea legii sănătăţii conform căreia pacientul este cel care trebuie să facă dovada că medicul nu l-a informat. Viaţa de toate zilele cunoaşte şi exemple mai puţin importante, cum ar fi medierea fraţilor belgieni de către trecătorul olandez. Se povesteşte că, la moartea celui din urmă dintre părinţi, doi fraţi belgieni au moştenit fiecare, în proprietate exclusivă, câte un cal şi câte o casă, dar pajiştea dintre case au moştenit-o în devălmăşie ca păşune pentru cei doi cai. Imediat şi-au pus problema cum îi vor putea recunoaşte pe cei doi cai pentru a nu-i confunda. Unul a avut ideea să taie părul din coada calului său, cel cu coada mai scurtă putând fi astfel recunoscut şi neconfundat cu celălalt cal. Coada a crescut la loc şi celălalt frate a propus o metodă mult mai sigură de identificare: scurtarea coamei calului său. Ideea a fost de scurtă aplicaţie, pentru că şi coama a crescut la loc. În această situaţie, fraţii recurg la medierea (la modă şi la dânşii) unui olandez, care tocmai se afla în trecere pe lângă casele lor. După ce a fumat trei pipe, olandezul i-a chemat pe fraţi la gardul exterior şi le-a spus: uitaţi-vă la pajişte şi la cei doi cai ai voştri. Problema voastră este să găsiţi metoda prin care să nu îi mai confundaţi. Cred că am găsit metoda. Nu vi se pare vouă că armăsarul negru este cu o jumătate de metru mai înalt decât iapa albă? Dacă cineva mai are ezitări în recunoaşterea binefacerilor medierii, este cazul să renunţe definitiv la ele.

O altă întâmplare cu belgieni s-a consumat la o bere pe terasa hotelului Ritz Carlton din Miami. Trei prieteni europeni, un italian , un francez şi un belgian, aflaţi în vacanţă pălăvrăgeau despre verzi şi uscate, până când italianul şi-a vărsat oful reproşându-i soţiei sale firea risipitoare şi cheltuielile nesăbuite, care îl vor duce la faliment. El explica prietenilor săi că soţia lui a plătit o sună imensă pentru cumpărarea unui automobil Ferrari, cu toate că ea nu posedă permis de conducere auto. Francezul l-a consolat imediat, demonstrându-i că soţia italianului este genială în comparaţie cu propria lui soţie, care şi-a cumpărat la un preţ astronomic un tablou de Picasso, cu toate că este oarbă şi nu îl poate vedea. A venit rândul belgianului, care i-a îndemnat pe ceilalţi doi să mulţumească Bunului Dumnezeu că le-a rânduit soţii de inteligenţă sclipitoare în comparaţie cu soţia lui care a făcut o cheltuială şi mai iraţională, achiziţionând, în vederea plecării într-o croazieră de o lună în Pacificul de Sud un geamantan de prezervativ, cu toate că ea nu are penis.

Ar fi o mare greşeală dacă cineva ar crede în evidenta concluzie a celor două anecdote, în sensul că belgienii sunt proşti. Sunt convins de contrariul şi nimic nu îmi poate schimba această convingere. Cele mai impunătoare tratate de drept civil şi de drept penal pe care le-am achiziţionat în ultimii 20 de ani, ca şi tomurile uriaşe de acte normative belgiene mi-au insuflat un respect cu totul deosebit faţă de realizările acestui popor mic, dar cu realizări uriaşe. Totodată, îmi stăruie în amintire examenul de drept civil cu profesorul André Vanvelkenhuizen de la Universitatea Liberă din Bruxelles. În anul 1984, la Facultatea Internaţională de Drept comparat din Strasburg, Universitatea Robert Schuman, văzându-mă mai în vârstă decât ceilalţi studenţi şi ştiind că provin din estul Europei, pentru a destinde atmosfera m-a întrebat direct, în timpul unui curs dacă, la noi, în Est, se fac clasificări în drept. Răspunsul meu a fost prompt. „Desigur că se fac clasificări în drept, dar puţin mai altfel decât la dumneavoastră. În primul rând se operează o distincţie clară între dreptul burghez, al dumneavoastră, pe de-o parte, şi dreptul socialist, pe de altă parte. Abia după ce un zid chinezesc a fost ridicat între cele două, în spatele lui, şi profesorii noştri se lasă pradă deliciului clasificărilor cu şi, mai ales, fără rost şi, de cele mai multe ori, aceste clasificări sunt singurele lor contribuţii la dezvoltarea ştiinţei”. Profesorul s-a cutremurat de râs şi l-a exam mi-a acordat un cu totul excepţional 18/20 pentru care şi-a atras mustrările decanului Alfred Rieg: „Parcă am stabilit că studenţilor din Est nu le vom acorda note mai mari de 14/20!” Profesorul Vanvelkenhuizen i-a replicat: „Vă rog să mă credeţi, n-am putut rezista.”

[17] Curtea de Apel Anvers a fost învestită cu judecarea unei cauze în care cuplul de handicapaţi mintal a fost confruntat cu sterilizarea partenerei pacientă cu ocazia unei naşteri prin cezariană sub anestezie. Sterilizarea a fost efectuată de medic contrar voinţei pacientei şi în afara unei necesităţi medicale. Medicul a fost calificat ca răspunzător pentru prejudiciul cauzat, dar acest prejudiciu a fost recunoscut numai pe plan moral. În motivarea hotărârii, instanţa a menţionat că sterilizarea a prevenit prejudicii mai mari decât pe cele pe care le-a provocat, pentru că părinţii, cu tot ajutorul altora, nu erau în măsură să se ocupe de copii.

[18] Fiinţele umane şi cimpanzeii au în comun un număr important de gene, însă orgnizarea lor este, uneori, diferită. Anumite secvenţe sunt inversate, doi cromozomi de la cimpanzeu se regăsesc fuzionaţi în unul singur la om etc. O echipă japoneză a descoperit în genomul uman vestigiile unui virus din familia bornavirus, care s-au inserat în urmă cu milioane de ani în ADN-ul celulelor primelor primate (Th. Heidmann, Des séquences virales inattendues dans notre génome, La Recherche, nr. 438, mars 2010, p. 21; E. Tannier, Le génome aux ordres de mathématiciens, La Recherche, nr. 438, mars 2010, p. 54).

[19] B. Renaud, Le diagnostic postnatal de prédiction în volumul Le droit saisi par la biologie. Des juristes au laboratoire, sous la direction et avec une préface de C. Labrusse-Riou, L.G.D.J., 1996, p. 75.

[20] Pentru dezvoltări, A. Corbin, J.-J. Courtine, G. Vigarello (coord.), Istoria corpului, vol. I-III, Grupul editorial Art, 2008-2009; Ch. Montross, Body of Work, Penguin Books, 2007.

[21] B. Renaud, Le diagnostique postnatal de prédiction în volumul Le droit saisi par la biologie. Des juristes au laboratoire, sous la direction et avec une préface de C. Labrusse-Riou, LGDJ, 1996, p. 89

[22] F. Terré, Génétique et sujet de droit, citat de I. Florentin, Le diagnostique préimplantatoire et le contrôle de la qualité des enfants à naître în volumul C. Labrusse-Riou, op.cit., p.112

[23] Un bébé sur catalogue, Science et vie, décembre 2009, p. 118

[24] J. Marcovitch, Droits et devoir du foetus viable, Editions L’Harmattan 2009, p. 11

[25] O echipă de medici din Anglia a stabilit în 1990 că din 11 cupluri supuse la 18 tentative de FIV au rezultat 64 de embrioni, care au fost verificaţi în vederea DPI şi au fost recunoscuţi ca fiind de sex feminin, obţinându-se cinci sarcini, din care numai una masculină şi patru feminine. Cea de-a cincia sarcină s-a soldat cu avort, embrionul fiind de sex masculin. Sursa: J. Testart, Le désir du gène, citat de I. Florentin, op.cit., în volumul C. Labrusse-Riou, op.cit., p. 124

[26] Remarca aparţine doamnei senator francez Dusseau, conform notei din articolul doamnei avocat I. Florentin în op. cit., p. 132.


prof. univ. dr. Ion TURCU


Aflaţi mai mult despre , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.