« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Reflectii asupra importantei interpretarii in drept
13.09.2011 | JURIDICE.ro, Lidia BARAC

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

Problematica interpretării dreptului, ca regulă, este legată de procesul de aplicare a dreptului.

Adesea, problema aplicării dreptului este redusă la soluţionarea litigiilor de către instanţele judecătoreşti, actul de aplicare a dreptului fiind apropiat de o situaţie litigioasă şi o regulă preexistentă.

Nu este tocmai aşa, căci procesul aplicării nu se rezumă la interpretarea dreptului.

Legătura faptului cu dreptul este complexă şi orice soluţie juridică presupune un raţionament particular, legat de metode intelectuale determinate.

Litera şi spiritul textelor, raţionamentul juridic, faptul şi dreptul, judecata şi procesul, toate par să ilustreze trecerea fenomenului juridic în relaţiile concrete ale vieţii sociale.

Prin urmare, interpretarea dreptului implică o metodologie juridică aptă să furnizeze tehnici specifice de interpretare.

Apoi, trebuie stabilit dacă interpretarea dreptului are drept scop doar umplerea golurilor, a lacunelor legislative, reglarea ambiguităţilor normelor scrise sau este menită a răspunde unor scopuri mai substanţiale, legate de aplicarea dreptului în general.

Răspunsul la asemenea preocupări pune în evidenţă că interpretarea dreptului reprezintă un adevărat proces, care se distribuie pe paliere diferite.

Unul dintre acestea înfăţişează interpretarea, asemenea unui proces menit să distribuie şi redistribuie drepturile şi obligaţiile care decurg din raporturile juridice în care se antrenează omul într-o societate dată, în mod inevitabil.

Doctrina recentă în materie propune ca punct de reper în opera de interpretare a dreptului, dreptul natural şi preconizează reîntoarcerea la dreptul natural, acesta fiind vizualizat ca o parte a dreptului pozitiv care conduce relaţiile umane.

Imperativul interpretului ar trebui să fie, într-o asemenea construcţie, readaptarea permanentă a legii pozitive la legea naturală – ca o şansă pentru o bună interpretare  a dreptului.

Când o lege pozitivă în discordanţă cu legea naturală nu poate fi readaptată dreptului natural, ea trebuie considerată nulă, căci legea pozitivă nu poate prevala asupra drepturilor naturale şi raţiunii naturale. De aici, ideea potrivit căreia funcţia juristului nu este de a declara ceea ce este legal, ci de a declara ceea ce este just, „căci, pe baza unor interpretări greşite, se pot lua decizii greşite, ceea ce conduce la neîncrederea în actul de justiţie din partea celor ce aşteaptă de la ea dreptatea” [1]. Rolul judecătorului este acela de a îndepărta din societate injustiţia şi injustul.

Un astfel de punct de vedere ar părea desuet, căci impune o reîntoarcere la dreptul natural, considerat perimat.

În realitate, observând preocupările derivate, orientate înspre identificarea spiritului normelor pozitive – garanţie a unui bun proces de interpretare – constatăm actualitatea criteriului dreptului natural, mai mult decât oricând. El este tradus, însă, într-un alt mod, şi anume, prin apel la principiile dreptului.

Doctrina modernă în materie sugerează observarea acestor principii ori de câte ori încercăm să descifrăm sensul sau conţinutul unor reguli pozitive. Raţionamentul presupus de acest demers nu face altceva, decât să ne demonstreze că, permanent, apelăm „mascat” la dreptul natural şi aceasta se întâmplă pentru simplul motiv că seva principiilor este extrasă chiar din dreptul natural. Un argument care susţine ideea menţionată poate fi desprins prin observarea regulilor pozitive. Majoritatea lor controlează judecăţile morale ale omului obişnuit. Asemenea reflecţii sunt menite, deopotrivă, de a sugera şi activa raportul drept-morală, şi chiar raportul dintre litera şi spiritul legilor, reflecţii care sunt de natură a repune în discuţie răspunsul la întrebări, precum: Ce este legea? Este „litera legii” o obligaţie legală? Are ceva în comun obligaţia legală cu obligaţia morală?

Să ne punem sub puterea unui exemplu si să ne imaginăm un caz de încălcare a dreptului la intimitate, dar pentru care nu identificăm o lege pozitivă sau un precedent judiciar, care  să-l prevadă şi să-l sancţioneze.

Ce rol trebuie să joace în decizia unui tribunal faptul că, majoritatea oamenilor socotesc că individul are dreptul „moral” la acea intimitate specifică, chiar în absenţa unor prescripţii pozitive?

In asemenea situaţii, „legea” şi „obligaţia morală” devin acute, generând erupţii de natură a sugera o boală cronică [2].

Unicul tratament valabil în acest caz impune apelul la principiile dreptului, al căror suport şi conţinut este reprezentat tocmai de dreptul natural. In acest context, judecătorul este obligat să creeze drept. Dacă tranşează cazul în virtutea unor reguli de recunoaştere, fondate pe ideea potrivit căreia o regulă poate fi obligatorie, deoarece este acceptată sau validă, el riscă .să se îndepărteze de la standardele impuse de justiţie şi echitate sau de la o altă dimensiune a moralităţii, adică de la principii sau valori naturale.

lată că, interpretul, deseori, este nevoit să identifice principiile care cârmuiesc calităţile/nuanţele ce conturează cazul judiciar, pentru a stabilii regula de drept aplicabilă, dar, mai ales, pentru a prescrie reguli, în ipotezele în care acestea scapă dreptului pozitiv.

Deseori instanţele citează principii pentru a justifica adoptarea şi aplicarea unor reguli noi.

Acest fapt arată că, procesul de interpretare nu poate fi atribuit, invariabil, tandemului legiuitor – judecător şi neapărat în această ordine. Uneori, ordinea este inversă, judecător-legiuitor, context în care judecătorul joacă rolul de „legiuitor supleant”.

Dar, lucrurile doar par simple. In realitate, ele sunt extrem de complexe, întrucât trebuie făcută diferenţa dintre regulile de drept şi principiile dreptului, iar, mai apoi, este posibil ca în joc să fie mai multe standarde identificate de judecător şi atunci se pune problema alegerii standardului, principiului pertinent cazului instrumentat.

Deci, o nouă judecată, respectiv o nouă interpretare.

Mai mult, uneori, regulile pot fi în conflict cu principiile.

Astfel, reguli de drept multiple, consolidate în timp ca şi principii care domină anumite instituţii de drept, pot fi considerate în conflict cu bătrânul principiu universal, potrivit căruia nici unui om nu-i este permis să profite de pe urma propriei greşeli.

În asemenea situaţii suntem obligaţi să săvârşim un fel de compromis între principiile rivale, pentru a prescrie o regulă, aptă să satisfacă standardul ales în procesul interpretativ impus într-o anumită speţă judiciară.

Pentru înţelegere apelăm la un exemplu, generat de jurisprudenţă.

Astfel, în 1960, în cazul Henningsen versus Bloomfield Motors, Ink [3], Curtea din New Jersey a fost pusă în faţa următoarei dileme: cât de mult poate un producător de automobile să-şi limiteze responsabilitatea în cazul în care defectul de fabricaţie al automobilului este cauza unică a producerii unor pagube unui terţ?

Henningsen cumpărase un automobil şi semnase un contract care prevedea că răspunderea pentru defecte a producătorului este limitată la „repararea” părţilor defecte – „această garanţie ţinând loc, în mod expres, de orice alte garanţii, obligaţii sau răspunderi”. Henningsen a argumentat, în speţă, că producătorul nu trebuie protejat prin această limitare şi trebuie să fie răspunzător pentru cheltuielile medicale şi de altă natură ale persoanelor rănite într-un accident. El nu a fost capabil să indice vreo lege scrisă sau vreo regulă de drept pozitiv care să-l împiedice pe producător să se sprijine pe contract şi să-i invoce clauzele, ca atare.

Cu toate acestea, Curtea a fost de acord cu Henningsen.

În judecata Curţii identificăm standardele care au condus-o în procesul de interpretare, impus de nevoia rezolvării cazului, context în care alegaţiile curţii au fost următoarele: „Trebuie să avem în vedere principiul general, potrivit căruia în absenţa fraudei, cel care alege să nu citească un contract înainte să-l semneze nu poate fi absolvit ulterior de efectele acestuia” (expresia principiului consensualismului şi libertăţii contractuale care guvernează  materia contractelor), reţinând că „ În aplicarea acestui principiu, doctrina fundamentală a libertăţii părţilor îndreptăţite la contract este un factor important”, dar „libertatea contractuală nu este o doctrină atât de imuabilă, încât să nu admită nici o rezervă în domeniul de care ne ocupăm”.

„Într-o societate ca a noastră, în care automobilul este un accesoriu obişnuit şi necesar al vieţii cotidiene, şi a cărui utilizare este plină de pericole pentru şoferi, pasageri şi public, producătorul are obligaţii specifice în legătură cu construcţia, promovarea şi vânzarea maşinilor sale. În consecinţă, curţile trebuie să examineze îndeaproape clauzele de vânzare pentru a vedea dacă interesele clientului şi ale publicului sunt tratate cu corectitudine”. „Există vreun principiu care să fie mai familiar sau mai ferm înglobat în istoria dreptului anglo-american, decât doctrina fundamentală, potrivit căreia curţile nu vor permite să fie utilizate ca instrumente ale inechităţii şi nedreptăţii?” Mai exact, curţile refuză să se supună constrângerii unei „târguieli” în care una dintre părţi şi-a creat în mod necinstit avantaje din necesităţile economice ale celeilalte…”.

Observăm că, instanţa a rezolvat cazul apelând la un standard suprem, care evoca dreptul judecătorului de a prescrie, de a crea reguli noi, atunci când se află în prezenţa unor cazuri inedite sau dificile.

Problema este aceea de a identifica reperele care conduc la asemenea alegeri. Observăm că, asemenea repere sunt chiar valorile sociale apărate şi promovate de drept, de natură a surprinde scopul suprem al dreptului.

Judecătorul Curţii a operat alegeri dintr-un sistem de valori distribuite diferit, context în care s-a orientat înspre valoarea supremă, aflată în vârful piramidei, construite de realitatea cu care s-a confruntat în acel caz particular.

Nu există o ierarhie a valorilor în astfel de cazuri, ele sunt mişcătoare în interiorul sistemului, dar întotdeauna valoarea care „contează”, prin firea lucrurilor se poziţionează în vârful piramidei, căci realitatea o mişcă înspre acel pisc. Observăm că, asemenea valori îşi schimbă locul în interiorul sistemului, în funcţie de realitatea care suportă sistemul, la un moment dat.

Uneori, regula potrivită şi principiul pot juca cam acelaşi rol, diferenţa dintre ele fiind doar o chestiune de formă. Astfel, primul articol din Actul Sherman afirmă că, orice contract care restrânge comerţul este nul.

In realitate, această regulă afirmă principiul libertăţii comerţului. Curtea Supremă a fost nevoită să decidă dacă acest articol trebuie tratat ca o regulă în proprii ei termeni (anularea oricărui contract „care restrânge comerţul”) sau ca un principiu, furnizând un motiv de anulare a unui contract în absenţa unor politici contrare eficace.

Curtea a interpretat articolul ca regulă, dar a inclus în această regulă cuvântul „nerezonabil”, apreciind că sunt interzise doar restrângerile „nerezonabile” ale comerţului [4]. Această interpretare a permis textului din Acord să funcţioneze logic, ca regulă (ori de câte ori o curte găseşte că restrângerea comerţului este „nerezonabilă” ea este datoare să invalideze contractul) şi, în mod esenţial, ca principiu (o curte trebuie să ţină seama de o varietate de alte principii şi politici, atunci când determină dacă restrângerea particulară în circumstanţe economice particulare, este „nerezonabilă”).

Termeni, precum: „rezonabil”, „neglijent”, „injust”, „semnificativ” au rolul de a amenda regulile pozitive, fără a le transforma integral în principii.

In acelaşi timp, trebuie să reţinem că, în general, nu putem dovedi autoritatea sau ponderea unui anumit principiu, aşa cum putem dovedi validitatea unei reguli localizate în dreptul scris sau jurisprudenţă, pe de parte, iar, pe de altă, parte principiile nu sunt legi obligatorii.

Această problemă naşte întrebarea: când i se permite unui judecător să schimbe o regulă juridică stabilită clar într-o lege pozitivă?

Principiile configurează răspunsul la această întrebare în două moduri.

Mai întâi, este necesar, dar nu suficient, ca judecătorul să aprecieze că schimbarea va avansa un anume principiu, şi anume pe cel care justifică acea schimbare. Astfel, în cazul Henningsen, regulile recunoscute anterior, referitoare la responsabilitatea producătorului de automobile au fost modificate pe baza principiilor citate în motivarea Curţii.

Dar, nu orice principiu este suficient pentru a justifica o schimbare, căci astfel nicio regulă nu ar mai fi sigură. Trebuie să identificăm principii care contează şi cele care nu contează, precum şi pe cele care contează mai mult decât altele, într-un anume context.

Apoi, orice judecător care îşi propune să modifice doctrina/jurisprudenţa existentă trebuie să ţină cont de unele standarde importante care justifică îndepărtarea de doctrina existentă, iar aceste standarde sunt în majoritatea lor principii care configurează doctrina „supremaţiei legislative”, adică un set de principii care solicită curţilor un anumit respect faţă de actele normative. Mai includ şi doctrina precedentului, adică un set de principii reflectând echităţile şi competenţele coerente [5].

Totuşi, nici a percepe „dreptul” ca pe o colecţie de reguli nu este productiv, căci regulile stabilite nu formează decât „marginea tăioasă” a dreptului [6].

De aceea, credem că, rolul principiilor este tocmai acela de a „umaniza” dreptul, adică de   a-l întoarce la origini, la valorile care-l impun şi-l reclamă în viaţa de toate zilele, adică la râul de unde se adapă, care este tocmai dreptul natural.

Într-o poveste de acest fel interpretul este eroul pozitiv, care face posibil ca binele să învingă întotdeauna, spre satisfacţia vie a tuturor celor care trăiesc pe acel tărâm.

,,Jocul” dintre lege şi judecător (care impune interpretarea regulilor pozitive) poate transforma dreptul într-un guvernator real al societăţii, sau, dimpotrivă, într-un plăpând inocent.

Înţelegem, astfel, importanţa interpretării dreptului, apropiindu-ne de adevărul lui Ihering. potrivit cu care: „Sabia fără balanţă este pură violenţă, balanţa fără sabie este neputinţa dreptului” [7].

Judecătorul poate fi doar un executant fără viziune şi raţiune [8], astfel că, dacă sistemul de valori impus de societate activează în cadrul aceluiaşi context, vizat de legiuitor, evident că judecătorul este obligat să urmeze sensul strict derivat din lege, dar in toate celelalte cazuri de „insuficienţe” ale regulii pozitive, judecătorul va fi interpretul, dator să adapteze regula pozitivă la contextul real sau chiar să o creeze urmând standarde impuse de principii sau dimensiuni ale moralităţii, generate de dreptul natural.

Aşadar, interpretarea este dublu determinată, de legiuitor, pe de o parte, şi de judecător, pe de altă parte, fără ca această ordine să fie imuabilă.

Dreptul dispune de o aptitudine proprie de analiză şi de selecţie a fenomenelor sociale, de cuantificare şi calificare a lor, vizualizând valorile sociale [9].

Interpretarea realizează valorizare, căci ea semnifică nu numai analiza zonelor de juridic, dar şi a celor care, intrând în componenţa realităţii, au relevanţă pentru drept [10].

Socialul, economicul şi politicul transpun în lege etapele de dezvoltare, oferind grade diferite de intensitate şi stabilind ierarhizări, context în care interpretarea ni se înfăţişează cu elemente de dinamizare şi actualizare [11].

In absenţa interpretării – in momentul elaborării dreptului, pe de o parte, şi apoi, evidenţa interpretării, în procesul aplicării sale -, dreptul va fi în contradicţie cu societatea, cu manifestările ei economice, sociale şi politice [12].

Mircea Djuvara, descrie extrem de sugestiv procesul interpretării, evocând mecanismul combinat, legiuitor-judecător: „căci legiuitorul : gândeşte la anume situaţii de fapt din viaţa reală şi stabileşte formulele sale printr-o generalizare provenind de la acele situaţii; dar nimic nu se repetă niciodată întocmai nici în viaţa psihică şi încă mai puţin în viaţa socială. De aceea, fiecare aplicare a textelor instituite la un caz concret implică, în mod necesar, o adăugire şi, prin urmare, o creaţie”[13], căci practica este cel mai bun interpret al legilor.

În acest proces, identificarea regulii standard este esenţială. Fireşte că, se pune întrebarea dacă există o metodologie care poate fi studiată şi învăţată, care să ne ajute să identificăm principiul relevant într-un caz judiciar concret, separându-l de alte principii rivale. Sau este vorba doar de har şi dar?

Evident că, în orice profesie există condiţii minimale.

Dacă vorbim de judecători, asemenea cerinţe se leagă de solidaritatea cunoştinţelor profesionale, măsura în care sunt asimilate marile instituţii ale dreptului şi raportul dintre ele, la care, inevitabil, se adaugă competenţele socio-umane reclamate de exerciţiul misiunii de a fi judecător. Adică, standarde morale/umane înalte şi un mod de gândire profund, analitic, înclinat, deopotrivă, spre detaliu şi esenţă, adică calităţi care dublează competenţele profesionale.

Ştim cu toţii că scopul dreptului constă în menţionarea şi promovarea ordinii juridice şi a binelui public.

Ordinea juridică, ca imperativ al Dreptului, îl reclamă pe judecător, ca specialist¸ ca om al legii.

Binele public, ca imperativ al Dreptului, îl reclamă pe acelaşi judecător ca artist, făuritor al profesiilor juridice, denumite arte juridice.

De aceea, cele trei tipuri de competenţe cerute judecătorului (profesionale, sociale şi umane) sunt inseparabile.

Şi, totuşi, darurile se cultivă transformându-se în haruri!

Eficienţa actului de justiţie este profund influenţată de problematici care pot fi însuşite prin învăţare, căci ele depind de un tip de management judiciar, exterior judecătorului care vizează condiţiile de muncă pe care organizarea judiciară la care funcţionează este datoare să i le pună la dispoziţie, cât şi de un alt tip de management, management juridic, care ar putea fi definit ca un ansamblu de tehnici, metode, reguli, folosite de judecător în procesul de aplicare a dreptului, ca o  măsura proprie a gradului în care reuşeşte să trimită  norma în ţesutul social, exprimat de cazul judiciar pe care este chemat să-l soluţioneze [14].

Între asemenea tehnici, unele se referă la gestionarea volumului propriu de activitate, altele la managementul timpului, studiul dosarelor, deliberare, pronunţare şi motivarea hotărârilor judecătoreşti.

Asemenea tehnici se învaţă.

Există o legătură între Drept şi Management [15].

Managementul ştiinţific stă la baza tuturor ştiinţelor. El are caracter general,  căci furnizează tehnici, metode menite a eficientiza tehnicile, metodele specifice oricărei ştiinţe.

Aşa cum am văzut, procesul de interpretare a Dreptului în vederea aplicării sale este unul complex. Tehnicile utilizabile sunt multiple şi diverse.

Practica ne arată că erorile de interpretare a legii pot fi şi consecinţa alegerilor greşite a regulilor, principiilor incidente într-un caz dat. Procesul de aplicare a normelor poate impune multiple reguli, tehnici, metode. În operaţiunea alegerii tehnicii, regulii, principiului corect dintre mai multe posibile, judecătorul este, deseori, dezorientat. Managementul ştiinţific ne poate ajuta să reperăm tehnica, metoda adecvată.

Este nevoie de management în procesul de aplicare a legilor ori de câte ori suntem puşi în faţa alegerii regulii, principiului aplicabil dintre mai multe posibile, deopotrivă.

Este nevoie de management în justiţie, căci regula de drept identificată de judecător trebuie comunicată.

Formalismul dreptului trebuie susţinut ca o marcă a forţei sale.

Managementul este orientat spre scopuri. Dreptul, de asemenea. Managementul juridic atrage atenţia judecătorului mereu şi mereu asupra nevoii vizualizării scopului Dreptului, pentru a integra rezultatele obţinute prin aplicării unor nevoi acestui scop, ca un bun proces de aplicare a Dreptului în viaţa oamenilor.

Cunoaşterea tehnicilor necesare rezolvării unor cazuri judiciare este necesară şi atunci când dreptul pozitiv nu furnizează reguli pentru rezolvarea unor cazuri judiciare.

Judecătorul este obligat să judece şi în aceste cazuri, căci altfel ar fi acuzat de denegare de dreptate.

Orientarea judecătorului în acest spaţiu este dificilă, în măsura în care nu stăpâneşte tehnicile de management juridic. Acestea ne învaţă că principiile de justiţie controlează felul în care întrebuinţăm predi­catul „just” aplicat unor instituţii. În acest fel, Dreptul este coborât în societate pentru a asigura menirea justiţiei, aceea de serviciu public.

Putem înfăptui idealul de justiţie în măsura în care judecătorul este convins că, în înfăptuirea actului de justiţie a parcurs paşii sugeraţi de managementul juridic, începând cu faza pregătitoare judecăţii, urmărindu-i până la obţinerea „produsului finit” – hotărârea judecătorească. În acest demers el trebuie să susţină dimensiunea morală a acţiunilor sale pentru a se menţine el însuşi într-un echilibru, dar şi pentru a ghida regula de drept sau pentru a o crea.

Regula de justiţie, lăsată pe cont propriu, tinde să subordoneze cooperarea competiţiei sau mai degrabă să aştepte simulacrul cooperării dat de echilibrul intereselor rivale [16]. Societatea are nevoie, însă, de un echilibru mult diferit, care nu poate fi instaurat şi protejat în absenţa judecăţii morale. Judecătorul este cel căruia îi revine misiunea încor­porării tenace, pas cu pas, a unui grad suplimentar de compasiune şi de generozitate în fiecare act de justiţie, zi de zi. Este o sarcină perfect rezonabilă, cu toate că e dificilă şi interminabilă.

Actul de justiţie nu este exclusiv tehnic. El este rezultanta inter­ferenţelor dintre oameni şi instituţii, drepturi şi interese, trăiri şi excese, politici şi etică.

Un lider juridic cunoaşte tehnicile de interpretare a dreptului, meto­dele de interpretare, principiile interpretării, dar, mai ales, are capacitatea de a alege între acestea, capacitatea de a depista sensuri, scopuri şi energia necesară atingerii lor. Nu orice judecător este lider, căci rolul de lider nu este distribuit de autoritatea formală obţinută la momentul ocupării unei funcţii publice. Un judecător este lider în măsura în care inspiră şi convinge prin intensitatea viziunii şi prin forţa exemplului personal, de a pune în practică viziunea sa asupra schimbării, atât de necesară în orice societate orientată spre progres şi performanţă.

„Puterea” cu care este înzestrat formal judecătorul trebuie privită printr-o analogie plastică cu cea a muşcăturii veninoase a şarpelui, comparată cu efectul curativ al aceluiaşi venin. Asemenea veninului, supradoza de putere poate sfârşi prin „a omorî”, în timp ce, dacă este administrată cu înţelepciune şi detaşare, otrava devine leac – vindecă şi, deseori, chiar fortifică.

Managementul ne învaţă cum putem deveni lider, în măsura în care natura nu ne-a înzestrat suficient cu har, fler sau intuiţie. În România nevoia de lideri în justiţie, de judecători-lideri, este uriaşă, dacă avem în vedere nevoia de reformă structurală a societăţii în ansamblul ei şi a justiţiei, în mod special. Coborând la nivelul sistemului judiciar, identificăm erori de tot felul în aplicarea legii, în interpretarea dreptului de natură a atrage atenţia asupra calităţii în sistem. A nu întreprinde măsuri de distribuire a cunoştinţelor de management judiciar şi juridic în mediul judiciar echivalează cu acceptarea ideii prăbuşirii sistemului din interiorul său.

Sunt oare lideri acei judecători, care confruntaţi cu un set de norme nu au capacitatea de selecţie corespunzătoare pentru tranşarea unui caz judiciar? Sunt ei lideri, în măsura în care nu sunt preocupaţi de identifi­carea regulii aplicabile într-o speţă, eşuând lamentabil ca urmare a unor alegeri greşite, determinate de necunoaşterea palierelor pe care sunt distribuite regulile, principiile, metodele de interpretare în Drept? Îşi legitimează aceştia costurile pe care le suportă societatea cu învestirea lor în funcţie, în ipotezele în care munca lor este dezordonată şi nu au capacitatea reorientării regulilor spre societatea care le aşteaptă pentru a progresa? Este corect discursul justificativ al judecătorului care se rezumă la a afirma că legea aplicată este şi ea validă pentru cazul generic dat, separându-l iraţional de circumstanţele speţei? Este normal ca într-o astfel de ipoteză să nu poată interveni niciun fel de răspun­dere? Este etic un astfel de comportament? Reclamă el viziune, strategie şi scopuri posibil a fi inserate în ţesutul social?

lată câteva întrebări retorice, care au menirea de a ne permite să ne punem sub puterea unor exemple edificatoare, furnizate de tot atâtea cazuri judiciare. Astfel, în dosarul nr. 3065/325/2007 al Curţii de Apel Timişoara s-a pus problema asigurării unui just echilibru între trei principii de drept, menite a ajusta normele juridice incidente în cauza judiciară pentru a da preferinţă unor reguli menite a susţine valorile promovate de drept într-o societate, care nu sunt decât valori sociale menite a contribui la asigurarea echilibrului într-o societate.

Starea de fapt este simplă. Reclamanta CM. a chemat în judecată pârâţii R.J.P. şi F.E.-N. pentru constatarea nulităţii absolute a declaraţiei autentificate notarial în anul 2004, prin care pârâta II şi-a manifestat voinţa de a fi notată în cartea funciară a unui imobil o interdicţie de înstrăinare şi grevare asupra imobilului în favoarea pârâtului I, care şi-a manifestat voinţa în acelaşi sens. Actul a fost succedat de o promisiune de vânzare-cumpărare (19.01.2006) încheiată între cei doi pârâţi, prin care pârâta II s-a obligat să înstrăineze pârâtului I acelaşi imobil (cel grevat) într-un interval de timp de 6 luni, concomitent cu plata către pârâtă  a preţului.

Reclamanta în cauză şi-a legitimat interesul prin aceea că este beneficiara unei promisiuni de vânzare-cumpărare asupra aceluiaşi imobil, încheiată cu pârâta II, la o dată ulterioară primei promisiuni de înstrăinare (28.06.2007).

Instanţa de fond şi cea de apel au admis acţiunea reclamantei, constatând nulitatea absolută a declaraţiei autentificate în anul 2004, cu consecinţa radierii din cartea funciară a interdicţiei de înstrăinare, instituită în favoarea pârâtului I cu privire la imobil.

În cauză s-a invocat incidenţa mai multor norme juridice, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., care conferă proprietarului unui bun cele trei atribute ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi dispoziţia şi regula de principiu care acompaniază această normă, înscrisă în art. 41 din Constituţie, dispoziţiile art. 1310 din Codul civil care con­sacră principiul liberei circulaţii a bunurilor, cât şi principiul libertăţii de voinţă, care guvernează materia încheierii actelor juridice.

Primele două instanţe au constatat că, prin operaţiunea încheiată între pârâţi în anul 2004 s-a încălcat principiul liberei circulaţii a bunurilor, instanţa invocând dispoziţiile art. 1310 C. civ., şi ale art. 480 C. civ., cu referire la principiul libertăţii de voinţă, care atribuie proprietarului dreptul de a dispune liber de bunul său, şi la principiul ocrotirii dreptului de proprietate pe cale constituţională (art. 41 din Constituţie).

În recurs, pârâtul I reclamă însă tocmai nesocotirea principiilor pe baza cărora instanţele şi-au legitimat hotărârile, invocându-le în favoa­rea sa. lată o dilemă pentru judecătorii din recurs. Ei sunt puşi să eva­lueze perspectivele din care fiecare parte invocă acelaşi nereguli. Mai mult, ei constată că toate cele trei principii au aptitudinea de a amenda sensul de aplicare a normelor juridice incidente în speţă.

Care sunt regulile destinate a tranşa disputa în acest caz? Care sunt paşii necesari de urmat pentru configurarea unui raţionament convingător, din perspectiva rezultatelor pe care acesta, odată aplicat, le-ar produce în societate, în viaţa oamenilor?

Regulile minime de management juridic, în astfel de cazuri, ne îndeamnă să observăm conotaţia faptelor, căci în drept faptele atrag aplicarea normelor şi nu invers. Apoi, trebuie identificat sensul com­portamentului împricinaţilor în derularea faptelor generatoare de conse­cinţe juridice, căci judecata are şi o dimensiune morală, care asigură eficienţa în procesul de aplicare a legilor. Nu în ultimul rând, judecă­torul trebuie să observe dacă cele trei principii convieţuiesc în speţă sau se exclud reciproc.

În primul caz, demersul se complică, căci trebuie identificat echili­brul dintre cele trei principii şi găsită categoria de urmat. Ea trebuie şi argumentată, căci discursul juridic este unul argumentativ. El nu este similar discursului iubirii, căci iubirea nu presupune argumentaţie. Urmează regula de justiţie traseul Regulii de Aur biblice [17] şi în ce limite?

În faţa acestor dileme, s-a pornit de la observarea cronologiei fap­telor. Prima operaţiune încheiată între pârâţi în anul 2004 nu putea fi invalidată, căci ea este susţinută de principiul libertăţii de voinţă al celor care intră în raporturi juridice. În cauză nu s-a pus problema vicierii voinţei împricinaţilor pârâţi la momentul săvârşirii actului de notare în cartea funciară a interdicţiei de înstrăinare. Şi, totuşi, două instanţe au invalidat-o!

Managementul juridic sugerează că, în astfel de cazuri, se analizează argumentaţia care a condus la acest rezultat. În acest context, instanţa de recurs observă că, cele două instanţe şi-au axat raţionamentul pe ideea că părţile pârâte, valorificând principiul libertăţii de voinţă, au sacrificat principiul liberei circulaţii a bunurilor, prevăzut de art. 1310 C. civ. De unde rezultă această concluzie? Cine ne spune că forţa principiului liberei circulaţii a bunurilor este mai mare decât forţa principiului libertăţii de voinţă în materie de contracte?

Răspunsul la aceste întrebări ne trimite la lege, la norme. Să le căutăm! Vom constata limitele principiului libertăţii de voinţă, Ele sunt sugerate chiar de dispoziţiile art. 1310 C. civ. şi art, 480 C. civ, şi ne pun o altă întrebare, al cărei răspuns fixează tocmai limitele principiului libertăţii de voinţă în materie contractuală. Acestea se circumscriu obiectului actului juridic, care nu poate fi decât un bun aflat în circuitul civil general. Bunul în litigiu este sau nu în circuitul civil general? Identificăm un comportament al părţilor, contrar Dreptului, prin care acestea au scos bunul din circuitul civil, iar apoi urmăresc obţinerea de avantaje patrimoniale din acest demers ilicit şi deopotrivă imoral? Trebuie sancţionat un eventual astfel de comportament?

lată întrebări la care trebuie să căutăm răspunsuri pe care le vom găsi, căci faptele vorbesc!

Ce constatăm? Că inalienabilitatea instituită de părţi cu privire la imobil, prin declaraţia din 2004, nu este prohibită de lege, căci ea are caracter temporar. De unde rezultă aceasta? Din faptul imediat următor, săvârşit de aceleaşi părţi, care în anul 2006, sprijinindu-se pe acelaşi principiu, al libertăţii de voinţă, s-au angajat să transfere dreptul de proprietate cu privire la bun, de la vânzător (pârâta II) la cumpărător (pârâta I), în condiţii perfect legale, din perspectiva dispoziţiilor art. 1295 şi urm. C. civ. Deci, inalienabilitatea inserată de părţi în prima operaţiune juridică nu este una definitivă şi exclusivă, ci temporară, în cel de-al doilea act juridic stabilindu-se şi un termen pentru producerea de efecte juridice a voinţei părţilor.

Trebuie să fie preocupat judecătorul de identificarea mobilului părţilor care au generat conflictul judiciar? Au întocmit ele acte contradictorii? Din nou, faptele vorbesc!

Speţa pune în evidenţă că interesul operaţiunilor juridice săvârşite, aparent contradictorii, este unul serios şi legitim, căci între pârâţi există relaţii de concubinaj, consolidate prin acea că din astfel de relaţii au doi copii minori, iar împrejurarea că asemenea relaţii s-au deteriorat în anul 2004, fără reconciliere până în anul 2006, justifică demersul acestora concretizat în cele două acte juridice, fiecare parte urmând să-şi pre­zerve un interes legitim legat de un posibil partaj judiciar cu privire la bunurile dobândite în timpul concubinajului.

Acesta fiind contextul, trebuie judecătorul să intre în anumite reflecţii de tip moral pentru a caracteriza conduita împricinaţilor? Evident că da, căci hotărârea trebuie să-şi asume şi un rol moralizator în societate. In acest context, poate invoca şi culege reclamanta, în calitate de terţ faţă de cele două operaţiuni juridice săvârşite de pârâţi, avan­tajele principiului apărării dreptului de proprietate privată? Nu cumva pârâta II este cea abilitată a reclama coerciţia exercitării dispoziţiei juridice, ca atribut al dreptului său de proprietate asupra imobilului? Nu cumva aceasta şi-a autoconstrâns limitele de exerciţiu ale dreptului său de proprietate? A urmărit în acest demers un imperativ moral? Se poate sprijini pe lege în măsura în care demersul său este imoral? Este valabilă axioma „ceea ce legea nu interzice, permite”, în acest caz?

Ce facem cu bătrânul principiu care ne spune că nimeni nu poate culege un avantaj din propria greşeală?

Instanţa de recurs a operat aceste analize şi a concluzionat că litigiul a fost soluţionat cu încălcarea legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căci cele două instanţe nu au reflectat asupra interferenţelor dintre cele trei principii, neobservând ponderea de acţiune a acestora.

Curtea a admis recursul, reţinând că, echilibrul dintre principiul apărării dreptului de proprietate privată, principiul liberei circulaţii a bunurilor şi principiul libertăţii de voinţă nu a fost evaluat, în condiţiile în care conduita părţilor s-a înscris în limitele de exerciţiu ale dreptului la dispoziţie juridică şi materială al proprietarului tabular, astfel că, acţiunea ape­lantului pârât R.J.P. a fost admisă, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor, ca nefondată, în raport cu dispoziţiile art. 41 din Constituţie, art. 480 C. civ. şi art. 1310 C. civ. .

Un bun proces de interpretare a dreptului presupune cunoaşterea celor trei mari valori ale Dreptului, şi anume securitatea (siguranţa, stabilitatea), justiţia şi progresul social1.

A exercita un management juridic eficient înseamnă a aplica normele din perspectiva acestor valori sociale, legate de practica socială, adică de ideea de a oferi societăţii un răspuns.

Nu întâmplător judecătorului i se cer capacităţi şi aptitudini speciale, astfel că procesul de recrutare şi selecţie a magistraţilor este triplu condiţionat, implicând dovada competenţelor profesionale, sociale, umane şi un profil bio-psiho-fiziologic bine dimensionat. Asemenea cerinţe sunt impuse, deopotrivă, de societate, căci pentru aceasta judecătorul se înfăţişează ca o instituţie, fiind asimilat curţilor/instanţei de judecată.

Este motivul pentru care erorile „judecătorului” nu beneficiază de  ,,justificarea” pe care societatea pare a o accepta într-un grad mult mai mare când este vorba de orice alt profesionist, din mediul public sau privat.

În faţa acestor realităţi mulţi „judecători” români acuză „lipsa de timp” nece­sară săvârşirii unor „judecăţi de valoare”.

Asemenea susţineri demonstrează decadenţa instituţiei judiciare şi aduce în prim plan calitatea procesului de recrutare şi selecţie a magistraţilor.

Deopotrivă, aceeaşi susţinere conţine un paradox!

Căci, în chip real, timpul este cea mai preţioasă resursă pe care o avem la dispoziţie „tot timpul”.

Problema gestionării timpului este în realitate cauza eşecurilor. Tim­pul este mai valoros decât banii, de aceea trebuie învestit cu grijă. El este un bun rar, limitat. Nu poate fi cumpărat. Nu poate fi stocat sau pus deoparte. Este imposibil să măsurăm timpul. Dar, fiindcă trecerea timpului este imperturbabilă şi irevocabilă trebuie să-l gestionăm cumsecade. Căci, timpul înseamnă viaţă.

Studii de management al timpului relevă că opt nivele de planificare reprezintă o oră de timp economisit. Timpul trebuie planificat pentru că de modul în care îl planificăm depinde eficienţa muncii noastre, chiar succesul.

Cunoştinţele de management judiciar şi management juridic ne ajută să ne perfecţionăm, să generăm calitatea şi schimbarea absolut necesară promovării progresului social şi binelui public. Lecţiile de drept trebuie să fie îngemănate cu lecţiile de management. Judecătorul are nevoie de tehnici şi instrumente apte a-l conduce în drumul său spre găsirea celor mai adecvate răspunsuri la provocările zilnice, transformatoare spre binele său şi al justiţiei!


[1] M. Gheorghe, Inevitabilul drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 152

[2] R. Dworkin,  Drepturile la modul serios, Editura ARC, Bucureşti  1998, p. 13-14

[3] Caz citat de R. Dworkin, în op. cit., p. 12

[4] Standard Oil vs. Statele Unite; Statele Unite vs. American Tabacco Co, citate de R. Dworkin, în op. cit., p. 15-16

[5] R. Dworkin, op.cit., p. 34-35

[6] Idem

[7] R. Von Ihering. Lupta pentru drept, Institutul Grafic Presa Bună, laşi, 1930, p. l

[8] Ch. Perelman. A propos de la regle droit – Reflexion de methode, dans La regle de droit, Bruxelles, Est, Emile Bruylant, 1971, p. 323

[9] B Stark, H. Roland, L. Boyer, Introduction an Droit, 3 eme, ed. Litec, Paris, 1991, p. 133

[10] L. Recasens-Siches, La logique materielle du raisonnement juridique, dans „Le Raisonnement Juridique”, Actes du Congres Mondial de Philozophie du Droit et de Philosophie Sociale, Bruxelles, 1971, p. 130

[11] M.-C. Eremia, Interpretarea juridică. Editura All, Bucureşti, 1998, p. 3

[12] P. Floriers. Regles de droit – Essai d’une problematique, dans „La regle de droit”, public sous la direction du Chaim Perelman, Travaux du centre national de recherches de logique. Bruxelles, 1971, p. 16

[13] M. Djuvara, Drept şi drept pozitiv în Revista Analele Facultăţii de Drept, Anul II nr. 1, Bucureşti, 1940

[14] Lidia Barac, ,,Management juridic”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 6

[15] Lidia Barac, ,,Management Judiciar”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp. 12-16

[16] Citat de L. Barac, în Management juridic, Editura Hamangiu, 2010, Bucureşti, p. 235

[17] L. Barac, Elemente de teoria Dreptului, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 16


Prof. univ. dr. Lidia BARAC
Catedra Teoria Generală a Dreptului şi Protecţia Juridică a Drepturilor Omului
– Universitatea Tibiscus  – Timişoara

 
Secţiuni: Drept civil, RNSJ | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD