Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Arbitraj
Arbitraj
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Official partner: Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional CCIR

Efectele conventiei arbitrale
14.09.2011 | JURIDICE.ro, Adrian DOBRE

Secţiuni: Arbitraj, RNSJ
JURIDICE - In Law We Trust

I. Consideraţii generale

Convenţia arbitrală constituie elementul central al arbitrajului privat. Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti fiind de ordine publică, are o singură excepţie, anume trecerea litigiului respectiv de la justiţia statală realizată de puterea judecătorească, în competenţa justiţiei private, organizată legal sub forma arbitrajului privat – instituţionalizat sau ad-hoc.

Ca element central – convenţia arbitrală este aceea care antrenează excepţia de competenţă materială, prin trecerea litigiului de la puterea judecătorească la arbitraj, fiind o alternativă jurisdicţională.

Încheierea convenţiei arbitrale constituie condiţia preliminară şi primordială a arbitrajului, a învestirii valabile a tribunalului arbitral cu soluţionarea litigiului dedus judecăţii. Fără convenţie arbitrală nu poate exista arbitraj. Convenţia arbitrală constituie temeiul excluderii, cu privire la litigiul dedus judecăţii, a competenţei organelor de drept comun. Convenţia arbitrală este actul care prefigurează cadrul şi condiţiile judecăţii, determină regulile aplicabile şi care, dând expresie libertăţii de voinţă a părţilor, conferă instituţiei o puternică amprentă contractuală. Convenţia arbitrală trebuie să fie bine redactată, nu redactată în mod defectuos sau incomplet, adică este necesar ca părţile să desemneze o instituţie de arbitraj comercial existentă, să precizeze corect numele arbitrilor sau modalitatea de a-i numi în completul ce este alcătuit.[1]

Instanţa supremă[2] a decis că investirea tribunalului arbitral cu judecarea cererii reconvenţionale este corectă, având în vedere dispoziţiile art. 17 actualul C.pr.civ. conform cărora cererea reconvenţională, având caracter incidental, este de competenţa aceleiaşi instanţe care soluţionează cererea principală, în arbitraj limitele instanţei arbitrale fiind trasate de convenţia arbitrală.

În cazul neplăţii taxelor arbitrale aferente cererii reconvenţionale (căreia, din acest motiv, nu i se poate da curs) aceasta poate fi disjunsă, în conformitate cu dispoziţiile din Regulile de procedură aplicabile, urmând să fie soluţionată separat, spre a nu se împiedica rezolvarea acţiunii principale care îndeplineşte condiţiile necesare spre a fi examinată de tribunalul arbitral.

Cererea reconvenţională fiind formulată de pârât, ca răspuns la cererea reclamantului, cu scopul fie de a atenua efectele unei hotărâri care l-ar obliga la plată, fie de a împiedica pronunţarea unei asemenea hotărâri ori de a obţine chiar hotărâre împotriva reclamantului, nu se pot contesta avantajele pe care le prezintă judecarea ei laolaltă cu cererea principală: se realizează o mai bună administrare a judecăţii de către tribunalul arbitral şi se face economie de timp şi de cheltuieli, căci în loc de două procese arbitrale vom avea unul singur.

Convenţia arbitrală este reglementată de Codul de procedură civilă, adică de dreptul procesual, şi nu de cel material unde firesc ar trebui să-şi găsească locul, de unde s-ar putea considera că are o natură preponderent procesuală, aşa cum consideră conf. Ioan Sabău-Pop. Ca natură juridică, convenţia de arbitraj, aşa cum subliniază acelaşi autor, poate fi civilă sau comercială, derivând din natura litigiului dedus judecăţii, dar îşi păstrează accentul său procesual.

În doctrină, s-a pus problema legitimării vocaţiei statului şi a autorităţilor publice de a încheia o convenţie arbitrală.

Aşa cum subliniază Daniel Mihai Şandru, statul şi autorităţile publice (persoane juridice de drept public) sunt entităţi juridice distincte de comercianţi, care sunt principalii participanţi în relaţiile comerciale interne şi internaţionale. Soluţiile legislative sunt diverse, unele legislaţii prevăd expres posibilitatea ca statul să încheie (sau nu) convenţii arbitrale, altele prevăd soluţii intermediare, condiţionând capacitatea statului de acordul guvernului. În opinia aceluiaşi autor, vocaţia statului de a încheia convenţii arbitrale este o chestiune de putere şi mai puţin de capacitate, în practică arătându-se că interdicţia pentru state şi autorităţi publice de a recurge la arbitraj nu ridică o problemă de capacitate în sensul art. 3 din Codul civil francez. Art. 3 din Codul civil francez ce prevede că „legile referitoare la starea şi capacitatea persoanelor se aplică francezilor, chiar dacă locuiesc în străinătate” a fost preluat în art. 2 din Codul civil român, fiind abrogat, dar reluat în art. 11 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, publicată în M.Of., nr. 245/1.10.1992. Astfel, potrivit art. 11 din Legea nr. 105/1992, „starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel”.

Din punct de vedere terminologic, aşa cum a hotărât şi Curtea de Casaţie franceză, prin Decizia din 14 aprilie 1964 şi prin Decizia din 2 mai 1966, ambele citate de Matthieu de Boisséson în lucrarea „Le droit français de l’arbitrage interne et international”, Ed. GLN, Paris, 1990, p. 498, calificări diferite pot fi alese pentru a justifica restricţiile pentru stat şi persoanele juridice de drept public de a încheia un compromis: interdicţiile, incapacitatea sau limitarea unei puteri de a încheia o convenţie arbitrală. Din punctul de vedere al dreptului public, suntem în prezenţa limitării de putere, iar din punctul de vedere al dreptului privat se pune problema capacităţii (civile).

În dreptul român, de lege lata, nu este recunoscută posibilitatea statului de a încheia convenţii arbitrale. În opinia mea, nefiind recunoscută posibilitatea statului de a încheia convenţii arbitrale, statul şi alte autorităţi publice române nu au legitimarea de a încheia o convenţie arbitrală. De lege ferenda, susţin că ar trebui introdusă în arbitrajul intern în mod expres posibilitatea statului de a încheia o convenţie arbitrală, deoarece, dacă persoanele fizice sau juridice pot încheia o convenţie arbitrală, cu atât mai mult statului ar trebui să i se permită prin lege să încheie o convenţie arbitrală.

Convenţia arbitrală, cunoscută şi sub denumirea de ,,clauză compromisorie” sau ,,compromis” reprezintă acordul părţilor, exprimat, sub sancţiunea nulităţii, în formă scrisă, de a supune spre soluţionare instanţelor arbitrale unele sau toate litigiile dintre ele, decurgând dintr-un raport juridic determinat.

Pentru validitatea convenţiei de arbitraj, legea română cere ca aceasta să fie redactată în formă scrisă. Nu se recunoaşte valabilitatea convenţiei de arbitraj încheiată verbal. De altfel, conform art. 343 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii”. Dispoziţia prevăzută în art. 343 alin. 1 din actualul Cod de procedură civilă se regăseşte cuprinsă şi în art. 540 alin. 1 teza I din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 485/15.07.2010 (noul Cod de procedură civilă).

Convenţia arbitrală în formă verbală nu există, nu se poate naşte din punct de vedere juridic, motiv pentru care acceptarea informală, pur verbală, de către pârât a aşa-zise oferte de contract arbitral nu poate duce la apariţia respectivei convenţii.

Rigoarea privind forma scrisă a convenţiei arbitrale este explicabilă: convenţia arbitrală este un act de dispoziţie.

Executarea de bună voie a hotărârii arbitrale poate însemna transmiterea proprietăţii asupra unor bunuri, plata unor despăgubiri etc.[3]

Conform art. 2 alin. 1 din Convenţia de la New-York, fiecare din statele contractante recunoaşte convenţia scrisă prin care părţile se obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite diferende ce s-au ivit ori s-ar putea ivi între ele privind un raport de drept determinat, contractual sau necontractual, referitor la o problemă susceptibilă de a fi reglementată prin intermediul arbitrajului.

Convenţia de la Geneva nu cuprinde prevederi similare celor din Convenţia de la New-York, dar reglementează în art. 4 organizarea arbitrajului, în ipoteza în are una din părţi nu şi-a desemnat arbitrul sau în cazul în care nu există indicaţii în legătură cu măsurile necesare pentru desfăşurarea arbitrajului în conţinutul convenţiei de arbitraj. Din aceste dispoziţii ale Convenţiei de la Geneva se deduce că părţile sunt obligate să supună spre soluţionare litigiul ivit între acestea arbitrajului, potrivit stipulaţiilor convenţiei pe care au încheiat-o.

În practica judiciară[4] s-a statuat că orice excepţie privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea  tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea procedurii până la primul termen de înfăţişare trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu până la acest prim termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt.

Convenţia arbitrală reprezintă acordul de voinţă al părţilor, deopotrivă persoane fizice sau persoane juridice ce au calitatea de subiecte de drept, încheiat cu privire la soluţionarea diferendului dintre acestea pe calea arbitrajului. Aşa cum rezultă şi din definiţia convenţiei arbitrale, arbitrajul comercial are un caracter voluntar. El are la bază opţiunea părţilor concretizată în convenţia arbitrală pe care au încheiat-o. Potrivit art. 11 din Regulile de procedură arbitrală ale Camerei de Comerţ şi Industrie a României (le vom denumi in continuare „Reguli”)[5] , convenţia arbitrală îmbracă fie forma clauzei compromisorii, fie pe cea a compromisului.

Clauza compromisorie apare înscrisă în contractul principal, aşa cum prevăd dispoziţiile cuprinse în art. 343 alin. 2, teza I din actualul Codul de procedură civilă, precum şi în art. 541 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă, clauza compromisorie reprezentând o formă a contractului de arbitraj, cea mai des întâlnită în practică, atât în arbitrajul de stat organizat până în anul 1985, cât şi după aceea, când activitatea arbitrală a fost reintrodusă.

Astfel, s-a decis de către Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, prin Decizia nr. 1948/1999[6], că, dacă părţile au convenit în anul 1991 ca eventualele litigii contractuale să fie soluţionate de Arbitrajul de stat, chiar dacă acesta a fost desfiinţat în anul 1985, acestea vor fi soluţionate de către Arbitrajul de stat, întrucât aceasta constituie voinţa părţilor. Respectiva opţiune este valabilă ulterior dacă, din modul de redactare, se interpretează că rezultă voinţa părţilor, în mod expres de a înlătura competenţa instanţelor judecătoreşti în favoarea arbitrajului.

Clauza compromisorie reprezintă dispoziţia contractuală prin care părţile se obligă să soluţioneze pe cale arbitrală neînţelegerile ce s-ar ivi între acestea cu ocazia ducerii la îndeplinire a contractului. În cuprinsul clauzei compromisorii, trebuie să se precizeze numele arbitrilor şi modalitatea de numire a lor.

Compromisul este definit de art. 343 indice 2 din Codul de procedură civilă în vigoare şi de art. 533 alin. 1 din proiectul noului Cod de procedură civilă ca fiind actul prin care părţile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului.

Legea dispune că, sub sancţiunea nulităţii, compromisul trebuie să cuprindă „obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor”. De altfel, conform art. 12 din Reguli, „prin compromis părţile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor”. Aşadar, prin compromis se materializează acordul părţilor de a se apela la arbitraj, acest acord fiind absolut necesar pentru recurgerea la arbitraj.

Atât clauza compromisorie, cât şi compromisul trebuie să indice numele arbitrilor sau modalitatea de numire a acestora. Legea nu impune arătarea obiectului litigiului şi în cazul clauzei compromisorii deoarece prin definiţie acesta este subînţeles, litigiul referindu-se tocmai la neînţelegerea părţilor cu privire la contractul în care este inserată acea clauză.

Clauza compromisorie, denumită şi clauză de arbitraj, reprezintă un acord anterior oricărui contencios între părţi, spre deosebire de compromis care are ca obiect litigii deja existente ce urmează a fi soluţionate pe calea arbitrajului. Clauza compromisorie reprezintă o stipulaţie înscrisă în contractul principal sau un alt act distinct, anterioară naşterii vreunui litigiu legată de contractul în care este inserată sau de care este legată şi prin care se atribuie arbitrajului competenţa de soluţionare. Este însă posibil ca părţile să o adauge contractului chiar ulterior perfectării lui, ele având libertatea să-l completeze cu orice clauze doresc. Adăugarea sa ulterioară trebuie făcută până la ivirea litigiului, deoarece, după acest moment, orice clauză care ar interveni cu privire la aceasta ar constitui un compromis în măsura în care ar îndeplini condiţiile compromisului, adică înscrisul constatator al convenţiei respective ar conţine, pe lângă voinţa părţilor de a supune contenciosul lor arbitrajului, şi expunerea litigiului (obiect al arbitrării), precum şi indicarea numelui arbitrilor.

Cea de a doua formă, compromisul, va avea acelaşi obiect ca şi clauza compromisorie, deosebirea dintre ele derivând doar din momentele diferite în care sunt convenite: în timp ce prima anticipează naşterea litigiului, survine la un moment în care acest lucru este numai o posibilitate (are un obiect viitor, determinabil), cea de a doua coincide în timp cu naşterea diferendului, care nu mai este un fapt posibil, eventual, ci o certitudine, un fapt real.

Îndreptăţirea de a proceda la desluşirea unui compromis ori a unei clauze compromisorii aparţine, după caz, însăşi instanţei arbitrale sau judecătoreşti, în faza prealabilă în care se discută, de regulă pe cale de excepţie, competenţa materială a organului de jurisdicţie sesizat. Această atribuţie a arbitrajului nu mai este astăzi contestată, fiind în mod explicit consacrată prin art. 5 alin. 3 din Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, la care România este şi ea stat-parte.[7]

II. Efectele convenţiei arbitrale

1. Aspecte de ordin general

Convenţia arbitrală produce efecte atât de natură contractuală, cât şi de natură procedurală, altfel spus, ea produce efecte pozitive, precum obligaţia părţilor de a se adresa arbitrajului în scopul soluţionării litigiului ivit între acestea, cât şi efecte negative, precum înlăturarea competenţei instanţelor de judecată pentru soluţionarea diferendelor avute în vedere prin convenţia de arbitraj.

Deşi convenţia arbitrală este un act juridic de natură contractuală, ea produce efecte importante şi în planul dreptului procedural: un efect negativ constă în excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti în soluţionarea litigiilor ce formează obiectul convenţiei de arbitraj, dar şi un efect pozitiv care constă în puterea conferită arbitrilor de a statua asupra propriei lor competenţe.

Instanţa supremă[8] a statuat că dacă părţile au ales prin contract calea arbitrală de soluţionare a eventualelor litigii dintre ele, o atare prevedere convenţională va produce efecte întrucât suntem în prezenţa unei proceduri speciale, calitatea unei părţi de societate comercială fiind lipsită de relevanţă.

Prin convenţia arbitrală, arbitrajul poate fi încredinţat unui arbitru sau mai multor arbitrii, investiţi de părţi să soluţioneze litigiul.

2. Excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti naţionale

Efectul principal, denumit efectul negativ al convenţiei arbitrale (clauză compromisorie sau compromis) constă în înlăturarea, pentru litigiul care face obiectul acesteia, competenţei instanţelor judecătoreşti care ar fi fost, în absenţa clauzei arbitrale, competentă să soluţioneze litigiul intervenit între părţi (art. 343 indice 3 din Codul de procedură civilă în vigoare, art. 545 din noul Cod de procedură civilă şi art. 16 alin. 1 din Regulile de procedură arbitrală[9]). Altfel spus, efectul negativ constă în sustragerea acelui diferend juridic din competenţa instanţei judecătoreşti. Competenţa arbitrală se înfăţişează ca fiind corolarul firesc al excluderii competenţei instanţei de judecată. Totodată, potrivit art. 16 alin. 2 din Regulile de procedură arbitrală (RPA-CAB), „tribunalul arbitral îşi verifică propria competenţă de a soluţiona litigiul şi hotărăşte în această privinţă printr-o încheiere care se poate desfiinţa numai prin acţiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 91 din prezentele Reguli”.

Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a statuat, prin Hotărârea nr. 214/2004, că un caz în care este exclusă competenţa instanţelor judecătoreşti statale este stipularea într-un contract de cesiune de creanţă a unei clauze compromisorii valabile şi operante.

Textele care se referă la excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti trebuie interpretate în sensul că existenţa convenţiei arbitrale impune ca litigiul să fie soluţionat cu prioritate de tribunalul arbitral. Nu se poate vorbi de o excludere definitivă a competenţei instanţelor statale, pentru că astfel ar fi încălcat principiul constituţional al liberului acces la justiţie.[10] Deasemenea, aserţiunea conform căreia, odată ce părţile au convenit să se judece prin arbitraj, ele nu mai pot reveni la instanţă rămâne discutabilă din următoarele motive:
a) convenţia de arbitraj este o varietate de contract şi, prin urmare, făcându-se aplicarea art. 969 alin. 2 Cod civil în vigoare şi a art. 1270 alin. 2 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil[11], mutuus dissensus, ea poate fi desfăcută, operând astfel o reziliere amiabilă a convenţiei anterioare prin încheierea alteia[12];
b) prin faptul că, în sensul prevederilor art. 343 indice 4 alin. 2 lit. a din Codul de procedură civilă în vigoare şi art. 546 alin. 2 lit. a din noul Cod de procedură civilă, pârâtul, fără nicio rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală, îşi formulează apărările în fond în faţa instanţei, el acceptă astfel tacit oferta reclamantului, care a sesizat instanţa judecătorească, de a rezilia convenţia iniţială;
c) la acelaşi rezultat se ajunge, în sensul celor prevăzute de art. 343 indice 4 alin. 3 din Codul de procedură civilă în vigoare, când niciuna dintre părţi nu invocă, pe baza convenţiei arbitrale, necompetenţa instanţei.[13]

Instanţa supremă[14] a decis că, în cazul în care părţile au ales prin contract calea arbitrală de soluţionare a eventualelor litigii dintre ele, o atare prevedere convenţională va produce efecte juridice întrucât suntem în prezenţa unei proceduri speciale, calitatea uneia dintre părţi de societate comercială cu capital de stat fiind lipsită de relevanţă, ca de altfel şi nenominalizarea arbitrilor, această din urmă omisiune complinindu-se cu prevederile legale cuprinse în Regulile de Arbitraj ale Curţii de Arbitraj.

Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a statuat, prin Hotărârea nr. 6/2005[15], că modificarea clauzei compromisorii în sensul că părţile, prin voinţa lor, decid să excludă arbitrajul ca mijloc de soluţionare a litigiului, îndreptăţeşte tribunalul arbitral să reţină inexistenţa unei clauze compromisorii valide. Competenţa tribunalului arbitral nu poate fi dedusă din împrejurarea că părţile şi-au desemnat arbitrii, din moment ce s-a solicitat Curţii de Arbitraj să refuze organizarea arbitrajului. În speţa de faţă, s-ar fi putut reţine cauza spre soluţionare numai dacă, după desemnarea arbitrilor, ar fi fost formulată o declaraţie expresă în sensul că se acceptă soluţionarea litigiului de către tribunalul arbitral.

Clauza compromisorie trebuie redactată în mod clar, neechivoc, în sensul de a se arăta, spre exemplu, în cazul unui contract dacă doresc să supună arbitrajului încheierea sau executarea contractului ori aspecte ivite în legătură cu ambele probleme, ulterior fiind necesar a supune justiţiei private numai acea parte cu privire la care s-a decis aceasta, în caz contrar Curtea fiind necompetentă în a soluţiona cauza.

Astfel, într-o speţă[16], după modul de redactare a clauzei compromisorii, tribunalul arbitral a reţinut că, la data încheierii contractului, părţile au dorit să supună jurisdicţiei Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României numai litigiile ce se vor naşte din executarea contractului, nu şi cele care ar putea să se ivească în legătură cu încheierea lui. Întrucât părţile nu au încheiat un compromis care să acorde competenţă tribunalului arbitral de a analiza şi aspectele legate de încheierea contractului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu şi-au precizat poziţia referitoare la competenţa tribunalului arbitral, s-a constatat necompetenţa justiţiei private de a soluţiona litigiul.

Dacă tribunalul arbitral a fost sesizat de către una din părţi, acesta, în temeiul art. 343 indice 4 alin. 1 din Codul de procedură civilă, este obligat să îşi verifice propria competenţă. Conform art. 343 indice 4 din Codul de procedură civilă în vigoare şi art. 546 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă, instanţa va reţine spre soluţionare cauza respectivă dacă:
a) pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală (situaţie ce reprezintă practic o renunţare la convenţia arbitrală);
b) convenţia arbitrală este lovită de nulitate sau este inoperantă;
c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.

Situaţiile menţionate mai sus sunt limitativ prevăzute de lege şi, prin urmare, sunt de strictă interpretare. Soluţia este firească deoarece, în principiu, convenţia legal făcută trebuie să-şi producă efectele sale fireşti, inclusiv acelea privitoare la sesizarea tribunalului arbitral.

Situaţiile în care instanţa poate reţine cauza spre soluţionare sunt pe deplin explicabile.

Astfel, în prima situaţie, dacă partea nu a formulat rezerve privitoare la existenţa convenţiei arbitrale, înseamnă că aceasta a renunţat la beneficiul ce rezultă din alegerea unui tribunal arbitral, renunţare ce echivalează cu o revocare prin acordul părţilor a convenţiei arbitrale. Revocarea operează ex nunc, adică pentru viitor, neputând vătăma drepturile dobândite de terţi până la revocare. Astfel, dacă pe temeiul convenţiei arbitrale încheiate la sesizarea instanţei, a avut loc o conciliere, conciliatorii nu pierd dreptul la remunerarea serviciilor prestate şi părţile sunt debitoare şi pentru plata taxelor de conciliere[17].

În cea de a doua situaţie, litigiul nu mai poate fi soluţionat pe cale arbitrală întrucât convenţia pe care se întemeiază alegerea de competenţă este afectată de nulitate sau este inoperantă.

În cea de a treia situaţie, soluţia se justifică prin faptul că tribunalul arbitral nu se poate constitui din cauze „vădit imputabile” pârâtului în arbitraj. Or, o asemenea atitudine a pârâtului care, deşi a optat pentru calea arbitrajului, o refuză ulterior, nu poate fi înlăturată decât prin recursul firesc la instanţa de judecată ce este competentă.

Necompetenţa instanţei judecătoreşti în prezenţa unei convenţii arbitrale are un caracter relativ, deoarece convenţia arbitrală nu este decât rezultatul unui acord de voinţă al părţilor în litigiu, echivalent cu o prorogare voluntară de competenţă[18]. De aceea, excepţia trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii[19], in limine litis, adică în limitele sesizării.

Dacă, însă, excepţia prezintă caracter de ordine publică, ea nu poate fi respinsă ca tardivă. Este cazul în care, spre exemplu, se invocă nulitatea convenţiei arbitrale pentru motivul că obiectul ei priveşte un litigiu nearbitrabil. Decăderea operează necondiţionat numai referitor la excepţiile lăsate la facultatea exclusivă a părţilor.

Curtea de Apel Bucureşti a hotărât[20] că posibilitatea soluţionării litigiului pe calea arbitrajului comercial ţine de competenţa tribunalului arbitral care a fost acceptată expres şi necondiţional de ambele părţi

Caracterul relativ al necompetenţei instanţei judecătoreşti este evidenţiat de Convenţia de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine care, în art. 2 alin. 3, prevede că tribunalul unui stat contractant, în lipsa unei convenţii arbitrale, va îndruma părţile la arbitraj, la cererea uneia dintre ele, dacă nu constată că zisa convenţie este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată.

Astfel, aşa cum a decis Curtea de Casaţie din Franţa[21], Convenţia de la New York din 10 iunie 1958, permite aplicarea dreptului intern cel mai favorabil recunoaşterii validităţii convenţiei de arbitraj, ceea ce este cazul sistemului de drept francez. Potrivit acestui sistem de drept, aplicarea cumulativă a principiului validităţii clauzei de arbitraj internaţional şi a principiului competenţă-competenţă interzice instanţei statale să se pronunţe cu privire la existenţa, validitatea şi întinderea clauzei de arbitraj înaintea arbitrului, cu excepţia cazului în care aceasta este nulă sau neoperantă

Articolul 1458 C.pr.civilă francez stabileşte că, în cazul în care “o instanţă statală este sesizată cu soluţionarea unui litigiu ce ar trebui soluţionat de justiţia privată în temeiul unei convenţii arbitrale, respectiva instanţă statală trebuie să se declare necompetentă. Dacă tribunalul arbitral nu a fost încă sesizat, instanţa statală trebuie, de asemenea, să se declare necompetentă în situaţia în care convenţia de arbitraj res­pectivă nu este nulă. Prin această dispoziţie legală, principiul competenţă-competenţă (numai tribunalul arbitral trebuie să se pronunţe asupra propriei competenţe) este consacrat.[22]

Convenţia de la Geneva din anul 1961 prevede în art. 6 alin. 1 că excepţia de necompetenţă trebuie ridicată de pârât sub sancţiunea decăderii, înainte sau în momentul apărărilor sale asupra fondului.

O prevedere similară celei prevăzute în art. 343 indice 4 din Codul de procedură civilă român în vigoare şi art. 546 din noul Cod de procedură civilă apare şi în cazul art. 180 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Astfel, în art. 180 din Legea nr. 105/1992, se stabileşte obligaţia pentru instanţa sesizată cu judecarea unui proces civil sau comercial, referitor la raporturi de drept internaţional privat ca, ori de câte ori se invocă în faţa acesteia excepţia de necompetenţă dedusă din încheierea de către părţi a unei convenţii arbitrale (compromis sau clauză compromisorie), să-şi verifice competenţa.[23]

Dacă a fost sesizată instanţa, art. 343 indice 4 alin.1 din Codul de procedură civilă în vigoare şi art. 546 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă prevăd că aceasta îşi verifică competenţa, dacă una dintre părţi invocă existenţa convenţiei arbitrale.

Aşa cum a stabilit şi Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 37/R/2004, pronunţată de Secţia a VI-a comercială, potrivit art. 343 indice 1 alin. 1 din actualul Cod de procedură civilă raportat la art. 343 indice 4 alin. 1 din actualul Cod de procedură civilă, odată invocată clauza compromisorie, instanţa de judecată este obligată să se pronunţe asupra competenţei sale.

În temeiul art. 343 indice 4 alin. 3 din Codul de procedură civilă în vigoare, dacă instanţa de judecată constată că există o convenţie arbitrală, aceasta, la cererea uneia dintre părţile litigante şi ca efect al încheierii convenţiei arbitrale între părţi, este obligată să se declare necompetentă, după prezentarea dovezii existenţei convenţiei arbitrale şi a conţinutului minimal al acesteia. Declararea necompetenţei are drept efect şi trimiterea cauzei spre soluţionare organului competent, respectiv la arbitrajul ales de părţi. Soluţia nu este în mod expres prevăzută în materia arbitrajului, dar ea este incidentă în virtutea principiului completării normelor speciale cu prevederile dreptului comun.

Declararea necompetenţei este condiţionată, în cazul în care există convenţie arbitrală, de:
– cererea uneia dintre părţi;
– inexistenţa altor cauze care, chiar în prezenţa convenţiei, atrag competenţa instanţei.

Potrivit textului de lege, instanţa de judecată se va declara necompetentă la cererea uneia dintre părţile litigante, ceea ce înseamnă că excepţia de necompetenţă ar putea fi invocată şi de reclamant.

Aceasta poate conduce la concluzia că, în cazul în care există convenţie arbitrală, regula de competenţă are caracter absolut. Dar, în cazul în care norma de competenţă ar fi imperativă, pârâtul nu ar putea renunţa la invocarea ei, în vreme ce art. 343 indice 4 din Codul de procedură civilă în vigoare şi art. 546 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă dau pârâtului dreptul de a-şi formula apărări de fond, fără rezerve întemeiate pe convenţia arbitrală. Rezultă de aici că norma de competenţă este dispozitivă şi, aşa fiind, doar pârâtul mai poate invoca necompetenţa instanţei judecătoreşti atunci când există o convenţie arbitrală, nu şi reclamantul.

Invocarea de către reclamant a necompetenţei instanţei sesizate atunci când există convenţie arbitrală, echivalează cu exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, ceea ce poate atrage, la cerere, incidenţa dispoziţiilor art. 723 din Codul de procedură civilă.[24]

Convenţiile arbitrale deficitare sau redactate în mod ambiguu redactate pot duce la declanşarea unui conflict de competenţă între instanţa judecătorească şi tribunalul arbitral. În asemenea cazuri, competenţa soluţionării conflictului revine, în baza art. 343 indice 4 alin. 4 din actualul C.pr.civ. şi art. 546 alin. 3 din noul C.pr.civ. instanţei imediat superioare instanţei înaintea căreia s-a ivit conflictul.

Curtea de Apel Iaşi, printr-o decizie[25], a constatat ivit un conflict negativ de competenţă între Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi şi instanţa statală.

În speţa dedusă judecăţii, tribunalul arbitral şi-a declinat competenţa de soluţionare a cererii cu care a fost învestit în favoarea instanţei statale. Instanţa statală a soluţionat cauza, iar împotriva sentinţei pe care a pronunţat-o s-a declarat recurs. Instanţa de recurs, în speţă Curtea de Apel Iaşi, a apreciat că hotărârea atacată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, a casat-o şi a trimis cauza spre soluţionare tribunalului arbitral, constatând totodată ivit conflictul negativ de competenţă.

Cu toate că instanţa de control judiciar nu a arătat explicit care sunt instanţele aflate în conflict de competenţă, acestea sunt tribunalul arbitral şi prima instanţă statală, respectiv Tribunalul Iaşi.

O convenţie arbitrală poate fi încheiată şi pe parcursul judecării unui litigiu de către o instanţă judecătorească. Această posibilitate rezultă indirect din prevederile art. 342 alin. 2 din Codul de procedură civilă în vigoare şi, în acest caz, efectul convenţiei arbitrale constă în înlăturarea competenţei instanţei judecătoreşti sesizate. Aceasta, analizând compromisul, se va declara necompetentă şi se va desesiza[26]. O prevedere mult mai clară este cuprinsă în art. 543 alin. 2 din noul C.pr.civ. astfel: „Compromisul se poate încheia chiar dacă litigiul ivit între părţi este deja pe rolul unei alte instanţe”.

Convenţia arbitrală nu are ca efect excluderea din competenţa instanţelor statale a măsurilor asiguratorii. Spre deosebire de procedura urmată pentru soluţionarea litigiilor nearbitrale, când măsurile asiguratorii se dispun de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece litigiul în fond, în cazul litigiilor arbitrale măsurile asiguratorii pot fi luate, în cursul arbitrajului, fie de tribunalul arbitral, fie de instanţa de judecată statală.

În măsura în care pretenţiile reciproce ale părţilor derivă, să spunem, din acelaşi contract cuprinzând o clauză compromisorie (chiar dacă ele nu au aceeaşi întemeiere în drept), tribunalul arbitral nu-şi va mai putea invoca propria necompetenţă, căci există o convenţie arbitrală valabilă.

În eventualitatea în care părţile stabilesc ca litigiile dintre ele să fie soluţionate prin arbitraj sau de o anumită instanţă de judecată, asemenea prevederi au semnificaţia unei abilitări acordate reclamantului de a alege între cele două jurisdicţii, fie că arbitrii sunt competenţi doar în cazul unui nou acord al părţilor în acest sens.

3. Obligativitatea părţilor de a se supune competenţei arbitrajului

Odată înlăturată competenţa instanţelor judecătoreşti, litigiul va fi soluţionat de către tribunalul arbitral constituit în conformitate cu prevederile convenţiei arbitrale.

Convenţia arbitrală învesteşte tribunalul arbitral cu puterea de a judeca un litigiu, verificându-se totodată de către instanţă propria sa competenţă în soluţionarea respectivului litigiu. Literatura de specialitate a denumit această verificare principiul Kompetenz-Kompetenz şi, în cadrul arbitrajului comercial, aceasta s-a bucurat de o largă aplicabilitate.

Principiul Kompetenz-Kompetenz împuterniceşte instanţa arbitrală să decidă asupra propriei jurisdicţii.

Principiul Kompetenz-Kompetenz ce statuează că, în cazul în care contractul principal este lovit de nulitate, arbitrii sesizaţi îşi păstrează competenţa de a statua şi de a se pronunţa asupra propriei lor competenţe. Problema priveşte o contestare a tribunalului arbitral şi a dreptului acestuia de a judeca, deci contestarea unei clauze arbitrale, pentru că acesta are funcţia de a stabili desemnarea, componenţa şi competenţa tribunalului arbitral. Analiza valabilităţii clauzei compromisorii este una dintre primele măsuri întreprinse de către tribunalul arbitral şi reprezintă o obligaţie a acestuia. În acest fel, se menţine baza legală pentru desemnarea unui tribunal arbitral, deoarece clauza arbitrală constituie argumentul necesar pentru părţi pentru ca orice litigiu apărut între ele să poată fi dedus arbitrajului. Pe baza acestui principiu, arbitrii sunt chemaţi să determine diverse aspecte, şi anume existenţa clauzei arbitrale, validitatea şi limitele sale, fără a mai fi necesară adresarea părţilor la instanţele judecătoreşti pentru aceste aspecte în faza demarării unui litigiu, ceea ce previne pierderea suplimentară de timp şi bani.

Exercitarea verificării prealabile constituie un drept al tribunalului arbitral şi poate fi cerută de către părţile litigante. În situaţia în care convenţia arbitrală este nulă, tribunalul arbitral se desesizează în favoarea instanţelor judecătoreşti.

Încheierea unei convenţii arbitrale de către un stat şi o persoană juridică sau fizică a unui alt stat reprezintă o renunţare implicită din partea statului de a se prevala de imunităţi de jurisdicţie.[27]

4. Efectele convenţiei arbitrale faţă de terţi

Potrivit art. 973 din Codul civil în vigoare, „convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”. Acelaşi principiu este prevăzut şi prin dispoziţiile cuprinse în art. 1280 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil republicată (noul Cod civil). Acest principiu este cunoscut sub denumirea de principiul relativităţii efectelor contractului. Principiul relativităţii efectelor contractului poate fi definit, aşadar, ca fiind regula potrivit căreia efectele obligatorii ale contractului privesc numai părţilor contractante. Nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane. Deasemenea, ca principiu, drepturile născute din contract aparţin şi profită părţilor contractante, care au calitatea de titulare ale lor.[28] În mod similar, conform principiului relativităţii efectelor contractului, convenţia arbitrală produce efecte numai faţă de părţile între care a intervenit şi succesorii acestora în drepturi. În lumina prevederilor legislaţiei române în vigoare, răspunsul dat problemei privind posibilitatea producerii de către convenţia arbitrală a anumitor efecte şi faţă de terţi este aparent negativ.

În contextul tendinţei de extindere a admisibilităţii pe o scară cât mai largă a arbitrajului comercial internaţional, s-a pus problema efectelor unei convenţii arbitrale în cazul unei părţi care dezvoltă relaţii comerciale cu mai multe companii din cadrul aceluiaşi grup în baza unui contract ce conţine o clauză arbitrală, încheiat doar cu una dintre societăţile din grupul respectiv. La executarea contractului participă efectiv mai multe societăţi din cadrul grupului.

Semnarea contractului doar de către una  din societăţile din cadrul grupului se poate datora unor diverse motive, cum ar fi:
– datorită condiţiilor impuse în cadrul organizării unei licitaţii, o societate nu contractează direct, ci printr-o societate filială, care îndeplineşte condiţiile cerute în ceea ce priveşte naţionalitatea;
– societatea-mamă doreşte ca responsabilă de executarea contractului să fie una din filiale şi în vederea evitării riscării patrimoniului propriu.

Problema efectelor unei convenţii arbitrale încheiate de către una dintre societăţile unui grup faţă de o altă societate din grup care nu este parte la respectivul contract a primit soluţii diverse, problema fiind abordată într-o serie de publicaţii, regăsindu-se şi în hotărâri arbitrale sau ale instanţelor judecătoreşti, în special ale celor din Franţa. Soluţiile grupate pot fi prezentate în două orientări.

Prima orientare manifestă o reticenţă în ceea ce priveşte acceptarea efectelor faţă de societatea nesemnatară. Argumentele care stau la baza acestei orientări subliniază, în primul rând, natura contractuală şi consensuală a convenţiei de arbitraj, care impune o manifestare de voinţă şi, ca urmare, nu este admisibilă o extindere a efectelor convenţiei arbitrale asupra unei societăţi care nu şi-a manifestat în mod clar o voinţă de a supune litigiile unui tribunal arbitral. Aşadar, conform acestei prime orientări, convenţia arbitrală se aplică doar acelei societăţi care şi-a exprimat în mod clar şi neechivoc intenţia de a încredinţa soluţionarea litigiilor unei jurisdicţii speciale, adică unui tribunal arbitral.

Cea de a doua orientare subliniază tendinţele internaţionale de creştere a eficienţei convenţiei arbitrale cât mai mult posibil şi pe nevoile comunităţii internaţionale de afaceri ce impun extinderea la maxim a efectelor convenţiei arbitrale şi în lumina cărora refuzul de a participa la arbitraj este considerat abuziv în măsura în care respectiva societate a participat în mod efectiv la negocierea şi executarea contractului. S-a considerat chiar că extinderea efectelor convenţiei arbitrale ar reprezenta o consecinţă a principiului bunei-credinţe (de a acţiona cu bună-credinţă). Prin urmare, potrivit acestei orientări, tendinţa este de extindere la maxim a efectelor convenţiei arbitrale, iar refuzul participării la arbitraj al societăţii este considerat abuziv (este considerat ca fiind un element ce dovedeşte reaua-credinţă) din partea societăţii care a participat la negocierea şi executarea contractului. Extinderea efectelor convenţiei arbitrale se consideră a fi, conform acestei a doua orientări, o consecinţă a principiului bunei-credinţe, o consecinţă a faptului că societatea ce participă la arbitraj acţionează cu bună-credinţă.[29]

III.  Aplicabilitatea articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în soluţionarea litigiilor arbitrale

Conform art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcări drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.

Aşa cum au subliniat dr. Victor Tănăsescu şi drd. Crenguţa Ioana Leaua, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului face vorbire despre dreptul la judecarea cauzei sale de către o instanţă prevăzută de lege. Or, instanţele arbitrale nu sunt prevăzute de lege în majoritatea situaţiilor, fiind mai rare împrejurările în care legislaţiile naţionale stabilesc existenţa unor arbitraje obligatorii.  În opinia aceloraşi autori, chiar dacă anumite instanţe arbitrale sunt prevăzute de lege sau posibilitatea organizării acestora este prevăzută de lege, atât timp cât organizarea şi funcţionarea lor, precum şi cazurile în care au competenţă sunt totuşi stabilite de chiar aceste instanţe arbitrale şi de părţile semnatare ale convenţiilor arbitrale, iar nu de lege, nu se poate considera că acele instanţe arbitrale ar fi prevăzute de lege, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Comisia Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia pronunţată în cazul Axelsson and others vs. Sweden, a statuat că existenţa convenţiilor arbitrale nu este contrară art. 6, deoarece are la bază consimţământul părţilor şi este consecinţa naturală a dreptului lor de a-şi reglementa relaţiile stabilite între ele, prin acordul lor, în forma pe care o consideră potrivită.

Potrivit unor instanţe, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se aplică în mod direct în ceea ce priveşte arbitrajul comercial, întrucât priveşte numai statele şi instanţele statale, iar nu şi organizaţiile non profit, care nu sunt instanţe, în sensul acestei convenţii. În acest sens este motivarea Curţii de Apel Paris, pronunţată la 15 septembrie 1998 în cazul Cubic Defence Systems vs. Chambre de Commerce Internationale şi decizia din 20 februarie 2001 pronunţată de Curtea de Casaţie din Franţa, în aceeaşi cauză.

Alte instanţe au considerat că tribunalul arbitral trebuie să respecte regulile fundamentale ale unui proces echitabil. În acest sens este şi decizia din 11 iunie 2001 a Curţii Supreme Elveţiene, publicată în Buletinul Asociaţiei Elveţiene de Arbitraj ASA, 2001, p. 566 şi decizia din 9 noiembrie 2000 a Curţii Supreme Elveţiene, publicată în Buletinul Asociaţiei Elveţiene de Arbitraj ASA Bulletin 2001, p. 95.

În opinia lui Peter Schlosser, evidenţiată în lucrarea lui Friedrich Stein şi Martin Jonas intitulată Kommentar zur Zivilprozeflordnung, sec. 1042, nota. 6, cerinţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se aplică şi în materie de arbitraj.

În schimb, Christoph Liebscher, în lucrarea sa intitulată The Healthy Award “Challenge in International Commercial Arbitration”, p. 112 şi urm., a subliniat că nu toate cerinţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se pot aplica în materie de arbitraj, ci numai unele. Autorul menţionat precizează, referindu-se şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, că părţile pot renunţa la dreptul de a se adresa unei instanţe stabilite de lege prin semnarea convenţiei arbitrale, precum şi la dreptul ca procesul să aibă loc în mod public, renunţarea la aceste drepturi fiind implicită prin semnarea convenţiei arbitrale, astfel că cel puţin aceste două cerinţe ale art. 6 nu sunt obligatorii a fi respectate de tribunalele arbitrale.[30]

În opinia mea, prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adică acelea care privesc dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, se aplică integral în soluţionarea litigiilor arbitrale, deoarece, chiar dacă instanţa arbitrală nu este prevăzută de lege, convenţia arbitrală prin care se declanşează judecarea litigiilor pe calea arbitrajului se bazează pe consimţământul părţilor. O dată ce părţile au ales modalitatea de soluţionare a litigiului ivit între ele pe calea arbitrajului privat, instanţa arbitrală trebuie să asigure respectarea prevederilor art. 6 pct. 1.

În dreptul român, prevederile ce se referă la convenţia arbitrală sunt cuprinse în art.  343-343 indice 4 din Codul de procedură civilă în vigoare, art. 592-598 din noul Cod de procedură civilă şi art. 11-16 din Regulile de procedură arbitrală ale Camerei de Comerţ şi Industrie a României.

Din moment ce, potrivit art. 86 alin. 3 din Reguli, „sentinţa arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive şi obligatorii”, consider că şi în materia litigiilor arbitrale sunt aplicabile prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt aplicabile, părţile, o dată ce au apelat la soluţionarea litigiului pe calea arbitrajului comercial,  sunt obligate să respecte hotărârile pronunţate de tribunalul arbitral, aşa cum, de altfel, dacă nu ar fi recurs la arbitraj, erau obligate să respecte hotărârea pronunţată de instanţa judecătorească ce face parte din sistemul instanţelor judecătoreşti naţionale.

De altfel, potrivit art. 21 alin. 1-3 din Constituţia României, revizuită în anul 2003, „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”. Deci, în România, dacă legea fundamentală nu distinge, prevederile art. 21 alin. 1-3 din Constituţia României se aplică şi în materia litigiilor arbitrabile ca, de altfel şi cele cuprinse în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.[31]


[1] Giorgiana Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 47; Monica Ionaş-Sălăgean, Convenţia arbitrală, în „Revista de Drept Comercial nr. 3/1999, p. 43; Octavian Căpăţînă, Convenţia arbitrală deficitară, în „Revista de Drept Comercial” nr. 12/1999, p. 6; Ioan Sabău-Pop, Raporturile juridice în arbitrajul comercial, în „Revista Română de Arbitraj” nr. 1/2007, p. 20

[2] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 2910/04.06.2003, în Florin Ciutacu, Drept procesual civil. Culegere de speţe. Modele de contracte şi alte acte juridice. Modele de acţiuni, Editura Themis Cart, Slatina, 2009, p. 276-277

[3] Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional. Partea generală, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 181-182; Jenică Drăgan, Claudiu Butculescu, Cristian Drăgan, Anişoara Ştefan, Introducere în dreptul comerţului internaţional. Note de curs, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009, pag. 240; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 460; Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 693; Giorgiana Dănăilă, Forma convenţiei arbitrale, în „Revista de Drept Comercial” nr. 7-8/2003, p. 154; Juanita Goicovici, Forma scrisă a convenţiei de arbitraj, în „Dreptul” nr. 12/2005, p. 81; Ioan Sabău-Pop, Raporturile juridice în arbitrajul comercial, în „Revista Română de Arbitraj” nr. 1/2007, p. 20-21; Daniel Mihai Şandru, Legitimarea vocaţiei statului şi a autorităţilor publice de a încheia o convenţie arbitrală, în „Revista Română de Arbitraj” nr. 1/2007, p. 31; Dumitru A.P. Florescu, Liviu-Narcis Pîrvu, Contractele de comerţ internaţional, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 343; Alina Cobuz-Bagnaru, Arbitrajul – alternativă la justiţia statală, partea I (Sursa: http://www.baroul-bucuresti.ro/stire/suport-de-curs-12-iunie-20093)

[4] Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ, Decizia nr. 1119/04.07.2002, în Florin Ciutacu, Drept procesual civil. Culegere de speţe. Modele de contracte şi alte acte juridice. Modele de acţiuni, Editura Themis Cart, Slatina, 2009, p. 279

[5] Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României au intrat în vigoare la data de 25 martie 2010 şi au fost publicate în M.Of., Partea I, nr. 197/29.03.2010. Aceste Reguli au fost modificate prin Decizia nr. 4/17.02.2011 a Colegiului de conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României (Camera Naţională), Decizie publicată în M.Of., Partea I, nr. 160/04.03.2011. În baza art. III din Anexa nr. 1 la această Decizie, Regulile de procedură arbitrală au fost republicate în Codexul Arbitral. Regulile de procedură arbitrale republicate pot fi accesate la adresa de internet http://arbitration.ccir.ro/reguliarb.htm

[6] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 1948/1999, cit. de Ioan Sabău-Pop, Raporturile juridice în arbitrajul comercial, în „Revista Română de Arbitraj” nr. 1/2007, p. 21

[7] Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 955; Vladimir Hanga, Diana Calciu, Dicţionar juridic A-Z, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 49; Vasile Creţu, Drept internaţional public, ediţia a V-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 260; Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 383; Daniel Mihail Şandru, Drept comunitar. Integrarea europeană. Impactul asupra schimburilor comerciale economice şi mondiale, Editura Universitară, Bucureşti, 2007, p. 113; Claudia Roşu, Drept procesual civil. Partea specială, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 183;  Monica Ionaş-Sălăgean, Convenţia arbitrală, în „Revista de Drept Comercial” nr. 3/1999, p. 43; Octavian Căpăţînă, Convenţia arbitrală deficitară, în „Revista de Drept Comercial” nr. 12/1999, p. 6; Victor Babiuc, Starea actuală a arbitrajului comercial în România, în „Revista Română de Arbitraj” nr. 1/2007, p. 3; Ioan Sabău-Pop, Raporturile juridice în arbitrajul comercial, în „Arbitrajul comercial – Soluţia de succes în litigiile comerciale” nr. 1/2007, p. 20; Mircea N. Costin, Călin M. Costin, Dreptul comerţului internaţional, ediţia a III-a, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, p. 153

[8] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 1325/01.03.2001, în Florin Ciutacu, Drept procesual civil. Culegere de speţe. Modele de contracte. Modele de acţiuni, Editura Themis Cart, Slatina, 2005, p. 254

[9] Regulile de procedură arbitrală au intrat în vigoare la data de 25 martie 2010 şi au fost publicate în M.Of., Partea I, nr. 197/29.03.2010.

[10] Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, Arbitrajul comercial în România, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 41; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 325; Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional. Partea specială, ediţia a VII-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 413; Dorin Clocotici, Consideraţii privind reglementarea arbitrajului privat în legislaţia României, în „Revista de Drept Comercial” nr. 6/1993, p. 21-39; Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Competenţa arbitrală, în „Revista de Drept Comercial” nr. 11/2000, p. 36; Simona Secu, Efectele convenţiei de arbitraj, în „Revista de Drept Comercial” nr. 11/2000, p. 115; Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, Hotărârea nr. 214/2004, în „Revista Română de Arbitraj” nr. 1/2007, p. 41; Gheorghe Coţofană, Procedura arbitrală. Istoric, doctrină, jurisprudenţă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999, p. 72; Dumitru A.P. Florescu, Liviu-Narcis Pîrvu, Contractele de comerţ internaţional, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 321; Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional, vol. II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pag. 283; Florea Măgureanu, Drept procesual civil, ediţia a XI-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 407

[11] Legea nr. 287/2009 privind Codul civil a fost publicată în M.Of., Partea I, nr. 511/24.07.2009. Potrivit art. 2664 alin. 1 din Legea nr. 287/2009, „prezentul Cod civil intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia”. Ca atare, la momentul elaborării prezentului studiu (septembrie 2011) Codul civil din 1865 este în vigoare.

[12] Potrivit art. 969 alin. 2 din Codul civil, convenţiile legal făcute se pot revoca prin consimţământul mutual al părţilor contractante sau din alte cauze autorizate de lege.

[13] Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 71-72

[14] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială, Decizia nr. 1325/1.03.2001, în Florin Ciutacu, Drept procesual civil. Culegere de speţe. Modele de contracte şi alte acte juridice. Modele de acţiuni, Editura Themis Cart, Slatina, 2009, p. 282

[15] Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, Sentinţa arbitrală nr. 6/19.01.2005, în „Arbitrajul comercial – Soluţia de succes în litigiile comerciale” nr. 1/2009, pp. 67-68

[16] Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, Sentinţa arbitrală nr. 47/02.03.2005, în „Revista Română de Arbitraj” nr. 1/2009, p. 69

[17] Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, op. cit., p. 41; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 325; Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 696, Viorel Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Editura R.A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2000, pp. 224-225

[18] Prorogarea voluntară de competenţă, denumită şi prorogare convenţională de competenţă, este o formă de prorogare ce se produce în cazurile în care legea procesuală îngăduie părţilor să deroge de la normele de competenţă supletive, astfel încât părţile, prin voinţa lor, aleg o altă instanţă decât cea prevăzută de lege pentru soluţionarea unui litigiu. Temeiul acestei forme de prorogare este convenţia părţilor (Minodora Condoiu, Drept procesual civil. Note de curs, vol. I, ediţia a III-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p. 154).

[19] Decăderea reprezintă acea sancţiune procedurală ce constă în pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini orice alt act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege (Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 193).

[20] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială, Sentinţa nr. 154/06.10.2008, sursa: http://www.jurisprudenta.org

[21] Curtea de Casaţie  din Franţa, secţia I civilă, 21 noiembrie 2006, în Alexis Mourre, Priscille Pedone, Cronica hotărârilor pronunţate de Curtea de Casaţie franceză în materie arbitrală (2006 – prezent), în „Revista Română de Arbitraj” nr. 3/2009, p. 16-17

[22] Alexis Mourre, Priscille Pedone, Cronica hotărârilor pronunţate de Curtea de Casaţie franceză în materie arbitrală (2006 – prezent), în „Revista Română de Arbitraj” nr. 3/2009, p. 18

[23] Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, op. cit., p. 41; Viorel Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Editura R.A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2000, p. 189; Savelly Zilberstein, Procesul civil internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 135-136; Mihaela Tăbârcă, op. cit., p. 326; Titus Prescure, Radu Crişan, Curs de arbitraj comercial, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 52; Giorgiana Dănăilă, op. cit., pp. 89-90

[24] Potrivit art. 723 din Codul de procedură civilă: „(1) Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. (2) Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”.

[25] Curtea de Apel Iaşi, Decizia nr. 464/11.07.2008, cu comentariu de judecător dr. Mihaela Tăbârcă, în  „Revista Română de Jurisprudenţă” nr. 2/2009, pp. 182-184

[26] Mihaela Tăbârcă, op. cit., p. 326; Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, op. cit., p. 41; Viorel Roş, op. cit., p. 192; Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 696; Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, Decizia nr. 37/R/2004, în Curtea de Apel Bucureşti, Practică judiciară comercială 2003-2004, Editura Brilliance, Colecţia Lex Expert, Piatra Neamţ, 2005, p. 412.

[27] Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, op. cit., p. 41-42; Giorgiana Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 88; Dumitru A.P. Florescu, Liviu-Narcis Pîrvu, Contractele de comerţ internaţional, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 353-355; Ioan Macovei, op. cit., pag. 284-285; Sergiu Deleanu, Tradiţie şi modernitate în arbitrajul comercial din România, în „Arbitrajul comercial – Soluţia de succes în litigiile comerciale” nr. 2/2008, pag. 40; Cristina Florescu, Autonomia convenţiei arbitrale în interdependenţă cu principiul Kompetenz-Kompetenz, în  „Arbitrajul comercial – Soluţia de succes în litigiile comerciale” nr. 3/2008, pag. 30-33; Alina Cobuz-Bagnaru, Arbitrajul – alternativă la justiţia statală, partea I (Sursa: http://www.baroul-bucuresti.ro/stire/suport-de-curs-12-iunie-20093)

[28] Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 61

[29] Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, op. cit., p. 42-43; Titus Prescure, Radu Crişan, op. cit., p. 48

[30] Victor Tănăsescu, Crenguţa Ioana Leaua, Consideraţii introductive cu privire la un proces echitabil şi arbitrajul comercial internaţional, în „Revista Română de Arbitraj” nr. 1/2007, p. 16-17

[31] Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, op. cit., p. 9; Titus Prescure, Radu Crişan, op. cit., p. 52; Ion Băcanu, Litigii arbitrabile, în „Dreptul” nr. 2/2000, p. 21; Cristina Florescu, Metode moderne alternative de soluţionare a litigiilor comerciale, în „Revista Română de Arbitraj” nr. 1/2007, p. 25; Mihai Floroiu, Marcel Stănciulescu, Consideraţii pe marginea arbitrajului internaţional şi investiţiilor internaţionale, în „Revista de Ştiinţe Juridice” nr. 3/2006, p. 156-157; Vasile Creţu, Drept internaţional public, ediţia a V-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 260


Adrian DOBRE
avocat, Baroul Bucureşti

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti