Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

Aspecte generale privind proprietatea si scurt istoric al proprietatii
23.09.2011 | JURIDICE.ro, Adrian DOBRE

Proprietatea reprezintă fundamentul oricărui sistem de drept. Istoria fiecărei societăţi omeneşti, în oricare spaţiu geografic ar fi apărut, se naşte şi se verticalizează prin proprietate. Tot astfel, un grup de indivizi constituiţi aleatoriu într-un spaţiu originar se identifică şi demarcă prin semnele proprietăţii.

Din proprietate derivă, în mod colateral, marile categorii/instituţii juridice şi, mai departe, alte şi alte încrengături într-o reprezentare arboriscentă care ar putea sugera, într-un chip metaforic, însuşi pomul vieţii.

Dreptul, considerat ca un summum de reguli normative, răspunde nevoii de alcătuire a unei hărţi conţinând jaloanele printre care oamenii (persoanele) pot naviga juridic, adică pot exista şi prospera.

Structural, terminologia acestei hărţi este asociată unor puncte de reper.

Unul din punctele de reper despre care se crede că se ştie totul, deşi sunt încă multe de descifrat, şi care continuă să fascineze de mii de ani, este proprietatea, cu conotaţiile ei majore: putere, libertate, bogăţie.

Istoria omenirii este scrisă şi rescrisă în funcţie de încărcătura social-politică ce i se atribuie.

Raportul de referinţă cel mai vehiculat ca bază teoretică a politicului militant este acela al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, considerându-se că această relaţie constituie o constantă egală, imuabilă a istoriei.

Proprietatea are dreptul să i se recunoască propria ei istorie, care, pentru a fi înţeleasă, trebuie mai întâi descompusă, dar nu apelând la concepte prejudecate, ci descifrând propria evoluţie a dreptului de proprietate. Prin urmare, trebuie observate mişcarea şi transformarea dreptului de proprietate de-a lungul timpului.

Într-o îndelungă curgere istorică, mai mereu posesiunea s-a confundat aproape total cu proprietatea, fiind materializată într-un raport de apropriere a bunului. Posesia fără proprietate era concepută ca o stare de precaritate.

Este o realitate istorică de netăgăduit faptul că proprietarul funciar îşi afirma existenţa socială, şi nu numai, prin cea a pământului său. Un om care şi-a pierdut pământul era ca şi mort. Proprietarul veghea la păstrarea integrităţii acestuia, reacţionând violent la orice încălcare a demnităţii sale funciare, fie chiar şi simbolică.

La rândul său, proprietarul de bunuri mobile manifesta acelaşi spirit de proprietate posesivă, intolerantă, tradusă, printre altele, în sancţiuni corporale deosebite (mutilarea, bătaia) aplicate celui care atenta la dreptul său de proprietate.

O altă sancţiune deosebit de severă era detenţia carcerală a debitorului rău platnic, transferând asupra obiectului forţa de stăpânire fizică. Era instaurată psihologic convingerea că, odată delăsată posesiunea, este primejduită însăşi proprietatea şi invers, că odată acaparată posesiunea este preluată şi proprietatea.

S-au impus, în decursul timpului mijloace de apărare a proprietăţii lipsite de maleabilitate, proprietatea neputând fi sub nici un motiv ştirbită, iar relaţia dintre individ şi proprietate devine din ce în ce mai complexă.

Ceea ce caracteriza acest tip de proprietate este că se câştiga şi se apăra prin forţă. Nu este vorba neapărat de acte de violenţă fizică, cât de angajarea, necesarmente, a unei dispute între părţi, a unui conflict de idei şi de interese.

O contrarietate ireductibilă separă proprietarul de posesor. Pentru rezolvarea diferendului se apelează la mijloace de probă formaliste şi greoaie. Uneori mijloacele de probă erau sacralizate (de exemplu,prestarea jurământului, desculţ, pe hotarul dintre proprietăţi). Era acceptată o desfăşurare procesuală lungă, procesul durând chiar şi zeci de ani, luând sfârşit nu de puţine ori cu ruina financiară a unuia dintre participanţi. Până la urmă, totul se însăilează într-o veritabilă istorie a proprietăţii, născută din încrâncenare şi ură.

Există momente remarcabile în evoluţia istorică a proprietăţii, în timp, de la mitologie la dreptul românesc contemporan.

Cea mai veche, probabil, lege de legitimare juridică (şi morală) a simetriei ripostei, legea talionului, a servit la edificarea unui întreg sistem de ierarhizare şi practicare a contraagresiunii, consolidând în ultimă instanţă, dreptul unei persoane de a se apăra prin forţă.

Asocierea ideii de proprietate unor factori vizibili sau invizibili de agresivitate, de nonamabilitate, este caracteristică proprietăţii istorice, de ansamblu, independentă de fluctuaţiile, perfecţionările aduse în timp, de existenţa unei suite de reglementări legale, a unor norme cutumiare instalate sau a mentalităţilor practicate. Se demonstrează, în esenţă, cum se atacă şi cum se apără proprietatea.

Într-o altă fază istorică, natura dreptului de proprietate devine non-violentă şi insidioasă.

Începe să dispară acea încrâncenare specifică legată de posesiunea exercitată, respectiv de dorinţa de posesiune a obiectului. Magia oarbă a proprietăţii se retrage în ficţiune juridică. Ea este înlocuită printr-un rafinament al faptelor juridice, economice care învăluie şi substituie directeţea actului, cu mult mai eficient decât acesta. Trecerea este ea însăşi insidioasă. Ea însoţeşte metamorfozarea proprietăţii preponderent corporale[1] într-o proprietate incorporală.[2] Altfel spus, proprietatea invizibilă.

Ambivalenţa dreptului de proprietate, ca expresie juridică nu numai a libertăţii, ci şi a restrângerii acesteia, poate fi mai bine înţeleasă din perspectiva persoanelor care apropriază şi a bunurilor care sunt apropriate.

Proprietatea reprezintă apropierea de către individ sau colectivitate a condiţiilor naturii.[3] Numai lucrurile pot fi apropriate, însă nu orice lucru este susceptibil de a fi apropriat. În ceea ce priveşte primul aspect, se face diferenţa netă dintre lucruri şi persoane, chiar dacă, în cazul sclaviei, fiinţa umană este asimilată lucrurilor. Sub cel de-al doilea aspect, există o diferenţă clară dintre lucruri apropriabile şi lucruri neapropriabile, diferenţă care îşi are fundamentul fie pe natura lucrurilor, fie pe dispoziţia legii.

Dreptul de proprietate privată este instrumentul juridic prin intermediul căruia persoanele apropriază[4] obiectele, lucrurile, scoţându-le din starea naturală şi introducându-le în sfera civilizaţiei. Lucrurile devin astfel bunuri. Mai întâi, au fost apropriate lucrurile naturale, apoi, aceste lucruri au fost transformate, dându-li-se utilităţi noi, pentru ca , mai târziu, omul să creeze produse noi, ca bunuri corporale.[5] Controversata problemă a bunurilor incorporale îşi găseşte rezolvarea în funcţie de criteriul apropriabilităţii. Drepturile patrimoniale, universalităţile de fapt, masele patrimoniale, creaţia intelectuală devin bunuri, deşi sunt incorporale,[6] în măsura în care sunt apropriate ca obiect al unor drepturi reale. Spre deosebire de bunurile corporale, care sunt în mod natural apropriabile, bunurile incorporale devin apropriabile numai cu autorizarea legii. Altfel spus, pentru ca un bun corporal să nu fie apropriabil este nevoie de o interdicţie a legii, în timp ce un bun incorporal devine apropriabil numai dacă există o autorizare a legii.[7]

De la formele abstracte de proprietate – prin excelenţă titlurile de valoare, cărţile de credit, acţiunile nominative, circulând quasi anonim, din mână în mână (de manu ad manum), şi până la multiplele modalităţi de posedare, de deposedare sau de compromitere a dreptului, care despart, într-o lume modernă, proprietatea de posesiune, aruncând-o pe prima într-un vid fizic, proprietatea îşi pierde concreteţea, ca atribut suveran al dreptului şi garanţie decisivă împotriva terţilor, devenind doar un simbol itinerant.[8]

Totuşi, chiar pierzându-şi concreteţea, proprietatea este un drept just şi legitim al omului. Cei care sprijină ideea proprietăţii colective ignoră că, prin efortul său personal şi prin sacrificiile pe care şi le impune, omul achiziţionează bunuri; este, aşadar, echitabil ca el să şi le poată păstra şi să le poată transmite descendenţilor.

Proprietatea individuală este apoi condiţia independenţei şi libertăţii omului, într-un fel de prelungire a personalităţii. Ea este afirmarea unui instinct pe care individul îl are din fragedă copilărie. Cel care nu are nimic depinde în întregime de ceilalţi; colectivizarea îl transformă în sclav al statului.

Pe de altă parte, proprietatea individuală reprezintă condiţia celui mai bun randament economic şi, totodată, atunci când fiecare poate accede la ea, gajul păcii sociale.

Bineînţeles, dreptul de proprietate conceput ca un drept pur egoist nu poate fi decât condamnat. De aceea, dacă dreptul de proprietate trebuie să fie individual, exercitarea sa trebuie să fie socială, adică proprietarul are datoria să respecte interesul celorlalţi şi limitele determinate de lege în exercitarea dreptului său de proprietate. Dacă acest lucru este uitat de proprietar, legiuitorul poate să-l constrângă. Cu toate acestea, intervenţia legiuitorului are o limită care nu trebuie depăşită.

În existenţa sa efemeră, omul nu este decât depozitarul bunurilor pe care le are şi, de aceea, el ar trebui să le gestioneze în interesul binelui comun. În patrimoniul indivizilor, dreptul de proprietate are viaţa sa, deoarece pentru titular el se naşte, trăieşte şi se stinge.[9]

Apărută o dată cu însăşi apariţia omului pe pământ, proprietatea a stat şi stă la baza dezvoltării societăţii omeneşti, reprezentând una din problemele fundamentale ale existenţei individuale şi ale societăţii umane.[10]

Proprietatea reprezintă o noţiune esenţială care dă expresie accesului suprem al omului, luat individual sau în colectivitate, la însuşirea bunurilor naturale sau create prin activitatea umană.[11]

Proprietatea nu putea rămâne în afara sferei de reglementare a dreptului pentru că ea reprezintă premisa oricărei activităţi economice, adică premisa funcţionării motorului oricărei societăţi, iar finalitatea dreptului este tocmai aceea de a organiza şi asigura o bună funcţionare a societăţii.[12]

La început, omul nu a putut trăi, apoi progresa, decât apropriindu-şi bunurile care îl înconjurau, apropriere ce s-a manifestat ca o simplă posesie, ca stăpânire de fapt.[13]

Societatea primitivă nu permitea decât aproprierea fructelor produse de un lucru (recolta unui teren, roadele unei livezi, chiria unei case, dobânda unei sume de bani etc.)[14] şi a productelor.[15] Ulterior, odată cu evoluţia societăţii, s-a admis şi aproprierea individuală a bunurilor şi uneltelor de muncă. Forma juridică ce corespunde noţiunii economice, sociale, generale de apropriere este proprietatea.

Prin urmare, proprietatea reprezintă un drept ce poartă asupra lucrurilor res.

În vremuri îndepărtate, proprietatea purta asupra uneltelor de vânătoare (popoarele primitive trăind din vânat), a veşmintelor, a produselor necesare întreţinerii. Erau obiecte care condiţionau însăşi viaţa.[16]

Mai târziu, au ajuns să fie obiecte de proprietate şi bunurile funciare, iar după puţină vreme, s-au creat chiar conflicte agrare care, de-a lungul timpului, au impus intervenţia statului pentru a le reglementa proprietatea.

Dreptul de proprietate a evoluat de la o primă fază în care se prezenta sub o formă precară, către un drept de proprietate aproape absolut.

De la o coposesiune temporară, a mers către o proprietate temporară, apoi către o proprietate definitivă şi la proprietatea individuală, considerată ca un drept absolut, în folosul proprietarului. În această evoluţie, proprietatea colectivă a început prin a se aplica proprietăţii mobiliare şi apoi celei imobiliare.

De la viaţa de trib în care oamenii erau reuniţi în mici grupuri nomade, în care proprietatea avea forma colectivă şi se aplica mai ales turmelor de animale, s-a evoluat către faza proprietăţii familiale în care fiecare familie era titulara unui patrimoniu, iar mai târziu, în interiorul familiei, treptat, individul a căutat să posede un singur patrimoniu, distinct de al celorlalţi. S-a ajuns astfel la proprietatea individuală.

În acest context este de relevat că, iniţial, proprietatea individuală a purtat asupra bunurilor mobiliare, în timp ce proprietatea asupra pământului a fost cunoscută încă din perioada antichităţii (la egipteni, greci, romani, evrei, fenicieni, geţi, daci etc.) sub formă colectivă şi familială.

La fondarea Romei, pământurile arabile şi păşunile constituiau proprietatea colectivă a gintei şi numai un heredium pentru loc de casă şi grădină era proprietate familială.

Cuvântul proprietas apare mult mai târziu, fiind întrebuinţat, pe la începutul secolului al II-lea d.Hr. Primii termeni în materie au fost mancipium (a lua cu mâna) care desemna proprietatea şi herus ce îl indica pe proprietar.

Ulterior, proprietatea era desemnată de cuvintele dominium ex jure quiritium[17], iar proprietarul de cuvântul dominus.

Termenii de dominium, dominius, indicau ideea de a stăpâni un animal, iar, la modul general, stăpânirea bunurilor mobile.

Pentru a defini averea, romanii foloseau cuvintele pecunia şi familia separate sau împreună (în Legea celor XII Table din anul 450 î.Hr.).

Pecunia, care derivă din pecus (turmă) în epoca primitivă, trebuie raportat la proprietatea asupra animalelor şi evidenţiază faptul că primul mijloc de schimb erau animalele din turmă.

Termenul familia desemna atât totalitatea persoanelor care descind din autor comun, dar şi totalitatea bunurilor unei persoane.

În timpurile primitive, la romani, proprietatea individuală viza doar bunurile mobile. Odată cu dezvoltarea societăţii, şi bunurile imobile au devenit obiect al proprietăţii individuale.

Obiecte ale proprietăţii au fost consideraţi chiar şi oamenii. De altfel, se făcea o clasificare a obiectelor de drept în trei categorii: bunurile , animalele şi animalele care cugetă (sclavii).

Sclavii erau consideraţi ca lucruri şi puteau fi vânduţi, abandonaţi, chiar omorâţi şi transmişi prin succesiune ca şi celelalte bunuri din patrimoniul defunctului.

Pe măsură însă ce popoarele s-au organizat în stat, pe aceeaşi măsură proprietatea este reglementată şi sancţionată de puterea politică.

Astfel, proprietatea a început prin a fi posesiune şi apoi proprietate colectivă, la început temporară, apoi definitivă şi, în cele din urmă, a devenit individuală.[18]

2. Proprietatea ca relaţie socială şi dreptul de proprietate ca raport juridic

Deşi în limbajul comun, cele două noţiuni se confundă, în mod uzual spunându-se că o persoană este proprietarul unui anumit bun sau că o anume societate comercială este proprietatea unei uzine, nu se poate pune semnul egalităţii între proprietate, ca relaţie economică şi dreptul de proprietate, ca raport juridic.

Există o strânsă relaţie între persoana ce are calitatea de proprietar şi bunul care formează obiectul dreptului de proprietate sau între titularul acestui drept şi celelalte persoane în legătură cu bunul respectiv.[19]

Relaţia economică de proprietate înseamnă însuşirea premiselor naturale ale oricărei producţii, adică însuşirea bunurilor materiale.

Privită ca relaţie economică, proprietatea apare ca partea componentă cea mai importantă a oricărei producţii.[20]

În orânduirea comunei primitive, omul şi-a însuşit primele bunuri de câte ori a avut nevoie, aşa cum le-a găsit în natură. Însuşirea exercitată de unul dintre ei a fost treptat recunoscută de către ceilalţi. Dacă unul a produs mai mult decât îi era necesar şi a constatat că altcineva a produs bunuri ce îl interesau, s-a ajuns la schimb, apoi la piaţă, după aceea la organizarea socială care a însemnat o anumită specializare a activităţii umane prin diviziunea muncii.

Membrii comunităţilor umane în curs de formare s-au recunoscut reciproc drept proprietari de bunuri. Cu alte cuvinte, puterea exercitată de cineva asupra bunului său, asupra bogăţiilor sale, a trebuit recunoscută de către ceilalţi, proprietatea fiind, prin excelenţă, un mod de realizare a unei puteri umane asupra bogăţiilor. Proprietatea s-a transformat în relaţie socială de însuşire, iar în momentul în care această relaţie socială a fost cuprinsă în norme juridice – de la cutumă până la norma edictată de entitatea care a ajuns să o ordoneze, să o reglementeze, şi anume statul, ea a devenit un raport juridic, adică un drept de proprietate.

La scara dezvoltării societăţii omeneşti, acest proces s-a desfăşurat lent şi diferit de la o comunitate la alta. Esenţa lui rămâne aceeaşi: transformarea relaţiei sociale de proprietate într-un raport juridic, cu toate consecinţele ce decurg de aici.[21]

Concluzionând, se poate spune că există o relaţie indestructibilă dintre individ şi proprietate.[22]


[1] Proprietatea corporală reprezintă acel tip de proprietate care se manifestă asupra bunurilor corporale, concrete, mobile sau imobile (Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 2000, p. 80).

[2] Proprietatea incorporală reprezintă acel tip de proprietate care se manifestă asupra lucrurilor incorporale. De exemplu, proprietatea intelectuală este o proprietate incorporală.

[3] Theodor Mrejeru, Mijloace juridice de apărare a dreptului de proprietate în România în ,,Studii de Drept Românesc’’ nr. 1-2/2002, p. 69-79.

[4] A apropria înseamnă a-şi însuşi un lucru (străin). De asemenea, verbul a apropria mai are sensul de a face ca un lucru să fie potrivit pentru un anumit scop (Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 47).

[5] Bunurile corporale sunt bunurile care au o existenţă materială (Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 53).

[6] Bunurile incorporale (necorporale) reprezintă lucrurile care nu au o existenţă materială, ci sunt constituite numai din elemente abstracte (Mircea N. Costin, Mircea C. Costin, Dicţionar de drept civil, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 120).

[7] Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 15.

[8] Marin Voicu, Dreptul de proprietate. Doctrină şi jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 21-25.

9 Ovidiu Ungureanu, Drepturi reale. Curs practic, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 50-51.

[10] Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 27; Eugen Chelaru, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 comentată şi adnotată, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 3.

[11] Constantin Oprişan, Regimul general al proprietăţii în România în ,,Studii de Drept Românesc” nr. 1/1995, p. 5-35; Corneliu Bîrsan, Maria Gaiţă, Mona Maria Pivniceru, Drept civil. Drepturile reale, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p. 22.

[12] Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 14.

[13] Eugenia Popa, Acţiunea în revendicare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 3 ; Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 214.

[14] Eugenia Popa, op. cit., p. 3; Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Scorpio 78, Bucureşti, 2002, p. 139.

[15] Productele reprezintă produsele unui lucru, produse care nu se reproduc în mod periodic sau care se reproduc numai foarte încet şi a căror culegere ori întrebuinţare scade substanţa lucrului. Se cuvin întotdeauna proprietarului lucrului, chiar şi în cazul în care posesorul acestuia a fost de bună-credinţă (Mircea N. Costin, Mircea C. Costin, Dicţionar de drept civil, vol. III, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 266).

[16] Eugenia Popa, op.cit., p. 3 ; Constantin Hamangiu, Ion Rosetti-Bălănescu, Alexandru Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 4.

[17] Proprietatea quiritară – dominium ex iure quiritium reprezenta privilegiul exclusiv ce era acordat cetăţenilor romani. Ea se crea prin forme solemne, şi de asemenea tot în forme solemne era sancţionată în faţa instanţei (Ştefan Cocoş, op. cit., p. 143).

[18] Eugenia Popa, op. cit., p. 3-4; Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Dreptul de proprietate, vol. I, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 7.

[19] Valeriu Stoica, op. cit., p. 213.

[20] Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea din Bucureşti, 1980, p. 27; Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 29-30 ; Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 55.

[21] Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 30; Liviu Pop, Liviu-Marius Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, Bucure;ti, 2006, p. 88.

[22] Flavius Baias, Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr. 10/2001 comentată şi adnotată, vol. I, ediţia a II-a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 9.


Adrian DOBRE
avocat, Baroul Bucureşti


Aflaţi mai mult despre
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.