Secţiuni « Articole » RNSJ - Revista de note şi studii juridice
RNSJ - Revista de note şi studii juridiceNote de studiuStudii
Condiţii de publicareDespre revistă
3 comentarii

Raspunderea si Responsabilitatea – garantii ale independenţei justitiei
21.09.2011 | JURIDICE.ro, Lidia BARAC

Secţiuni: RNSJ
JURIDICE - In Law We Trust

Documentele formale cu privire la locul, rolul puterii judecătoreşti şi al judecătorilor într-un stat de drept aduc, în prim plan, trei mari principii:
1. principiul independenţei judecătorilor;
2. principiul inamovabilităţii judecătorilor;
3. principiul responsabilităţii şi răspunderii judecătorilor.

O analiză a conţinutului acestor mari reguli de drept, relevă că, fiecare dintre ele există prin celălalte, că se susţin reciproc, iar sacrificarea uneia dintre ele conduce la decesul celorlalte.

Forţa acestor principii este egală, căci, ele configurează chiar statutul judecătorului.

Stabilitatea acestui statut depinde de modul în care magistratul valorizează aceste principii în existenţa sa profesională şi personală.

Independenţa judecătorilor nu este o prerogativă sau un privilegiu, în propriul lor interes, ci în interesul statului de drept şi al celor care caută şi cer înfăptuirea justiţiei, motiv pentru care această valoare pe care o numim independenţă, reprezintă, deopotrivă, o condiţie obligatorie pentru existenţa statului de drept şi o garanţie fundamentală a unui proces echitabil.

Judecătorii „au sarcina deciziei finale asupra vieţii, libertăţii, drepturilor, obligaţiilor şi proprietăţii cetăţenilor” [1].

Iată un motiv care justifică consacrarea constituţională a principiului independenţei judecătorului (art. 124 alin. (3) din Constituţia României).

O analiză a conţinutului independenţei judecătorului relevă elemente intrinseci, de natură a fixa relaţia dintre cele trei principii, legătura lor indisolubilă. Doctrina a centrat acest conţinut şi a pus în evidenţă trei mari componente ale independenţei judecătorilor, şi anume:
– independenţa funcţională;
– independenţa materială;
– independenţa profesională.

Independenţa funcţională presupune existenţa unui cadru legislativ care să reglementeze un statut real judecătorului, de natură a-i sublinia menirea în cadrul societăţii.

În România, independenţa funcţională a judecătorilor este susţinută de norma constituţională evocată, cât şi de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor [2], la care putem adăuga întregul cortegiu de norme care reglementează cariera judecătorilor: recrutare, selecţie, numire, promovare, delegare, detaşare, transfer, eliberare din funcţie.

La nivel tehic, legislativ, constatăm că, în România factorul politic a fost eliminat din cadrul acestor proceduri. Nici un magistrat nu poate susţine astăzi, cu temei, imixtiuni de tip politic în sfera competenţelor sale.

Relativ la independenţa materială a judecătorului, Recomandarea R(94) 12 [3], prevede că „remunerarea judecătorilor trebuie garantată prin lege” şi „trebuie să fie corespunzătoare demnităţii profesiei şi responsabilităţilor pe care le au”. Acestei recomandări i se adaugă cele cuprinse în Carta Euroneană privind Statutul Judecătorilor [4], aprobată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Asemenea recomnadări au fost transpuse în legislaţia românească, în care raportul dintre venitul mediu pe economie şi salariul magistraţilor este de cca 1 la 9.

Cât priveşte independenţa profesională a judecătorilor, analiza de conţinut se axează pe cele trei tipuri de competenţe pe care trebuie să le posede un judecător: competenţe profesionale, competenţe sociale şi competenţe umane, cu valoare şi pondere egală în configurarea portretului unui magistrat.

Pregătirea profesionaă a judecătorului reprezintă o garanţie a independeţei sale.

Profesorul Viorel Ciobanu afirmă, extrem de sugestiv că, „ignoranţa este soră cu dependenţa şi cu supunerea degradantă, cu prăpastia necunoaşterii şi cu încălcarea legii” or, a fi independent înseamnă a te supune legii, a aplica legea în acord cu litera şi spiritul ei.

Un judecător slab pregătit profesional este tentat să se bazeze mai mult pe elementele de drept pe care le prezintă avocaţii, furnizând soluţii judiciare, care, deseori, ignoră spiritul legii aplicabile speţei şi, chiar, literei legii.

Slaba competenţă profesională conduce la o abandonare a activităţii de gândire şi judecată în aşa manieră, încât nu se poate aprecia cauza pe fond în conformitate cu standarde relevante [5].

Consecinţele directe ale scăderii profesionalismului nu se raportează doar la cariera personală, ci infuenţează direct gradul de încredere al oamenilor în justiţie, echivalând, deopotrivă, cu pierderea independenţei.

Relativ la competenţele sociale şi umane ale judecătorului, constatăm că acestea se valorizează în nivelul de asumare a valorilor morale şi umane demne de a susţine integritatea, imparţialitatea şi reputaţia judecătorului.

În lipsa acestor „calităţi” portretul judecătorului este hidos.

Este motivul pentru care legislaţiile contemporane nouă, care fixează statutul magistratului, în general, prevăd ca şi condiţie de acces şi de menţinere în profesia de magistrat o bună reputaţie, o reputaţie neştirbită.

Mai mult, reputaţia a devenit o valoare a profesiei, care se reclamă a fi apărată, ori de câte ori este încălcată sau periclitată, independent de agentul dăunător.

Legea română a consacrat condiţia reputaţiei, atât pentru accesul în profesia de magistrat, cât şi pentru menţinerea în profesie, pierderea reputaţiei conducând la încetarea funcţiei.

Avem în vedere Legea nr. 92/1992 privind organizarea judiciară [6], în prezent abrogată, cât şi Legea nr. 303/2004 [7], anterior momentului modificării şi republicării sale – septembrie 2005.

Din motive pe care doar „istoria” le-ar putea explica, în actuala reglementare (Legea nr. 303/2004, republicată) normele în discuţie nu mai există. Au rămas, însă, în vigoare dipoziţiile care atribuie Consiliului Superior al Magistraturii rolul de a apăra reputaţia magistraţilor.

Mulţi spun că lipsa criteriilor de determinare a bunei reputaţii şi dreptul la viaţă privată ar justifica, pe deplin, eliminarea condiţiei bunei reputaţii pentru accesul şi menţinerea în funcţia de magistrat.

Acest tip de gândire se întoarce împotriva lui însuşi, în strădania de a oferi răspunsul la întrebarea: Ce apără Consiliul Superior al Magistraturii şi după ce criterii?

Cum subiectul ar fi ilar dacă l-am aduce în discuţie în familia europeană, din care facem parte, îl vom abandona brusc.

Preferăm să avem încredere în Consiliul Superior al Magistraturii care, în mod cert, ştie ce are de apărat. O face des şi bine!

Şi, cum argumentele celor care nu fac parte din ţara ta sunt demne de luat în seamă, vom evoca subiectul reputaţiei şi dreptului la viaţă privată al judecătorului în alte state, în care nici un judecător nu simte că-i este „afectată” independenţa din pricina reglementărilor în discuţie.

Astfel, în mai toate statele, obligaţiile deontologice ale judecătorului nu se limitează strict la câmpul activităţii sale profesionale. Ele continuă în cadrul vieţii sale private „dacă prin comportamentul său, judecătorul ar putea compromite ori afecta imaginea sau reputaţia instituţiei judiciare”.

În Ungaria, ţară vecină şi prietenă, dacă judecătorul compromite reputaţia organului judiciar prin relaţiile, stilul de viaţă sau comportamentul său privat, el comite o abatere disciplinară!

În Norvegia, orice comportament al judecătorului – profesional sau privat ce nu corespunde celui propriu unui judecător (probabil au preluat profilul magistratului român, materializat într-un document formal al Consiliului Superior al Magistraturii) comite o nelegiuire.

În Polonia sunt luate în considerare inclusiv faptele comise înaintea intrării în funcţie a magistratului, dacă ele îl fac pe judecător nedemn de a exercita funcţia respectivă.

În Italia, se săvârşeşte o abatere disciplinară de fiecare dată, când un judecător compromite prestigiul ordinii judiciare sau când adoptă o conduită ce îl face nedemn de încrederea şi aprecierea de care ar trebui să se bucure. Frecventarea, în cadrul vieţii private a unor persoane care au suferit o condamnare pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie ori care fac obiectul unei proeduri penale în curs, reprezintă, de asemenea, o abatere disciplinară.

Şi exemplele pot continua.

În România, dispoziţiie art. 98 din Legea nr. 303/2004, republicată, încep promiţător „judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei”. Dacă, însă, parcurgem enumerarea limitativă a abaterilor prevăzute în art. 99 din lege, nu identificăm nici o abatere de tipul celor reglementate  în ţările menţionate.

Atitudinea nedemnă – vizată de art. 99 litera k) – este circumscrisă „timpului profesional” de lucru, fiind redusă la „atitudinea în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili”.

Într-un mod indirect, s-ar putea susţine că, „participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor, faptă prevăzută ca abatere disciplinară (art. 99 litera n) afectează reputaţia magistratului şi a organului judiciar, chiar prestigiul justiţiei. Numai că, norma e caducă, dacă observăm jurisprudenţa Inspecţiei Judiciare din ultimii 20 de ani.

Inspecţia Judiciară şi Consiliul Superior al Magistraturii sunt înfrânte de absenţa reglementărilor cât priveşte comportamentul extraprofesional al magistratului, adesea reclamat şi expus în media românească, cu consecinţe asupra imaginii şi prestigiului justiţiei.

Dacă în Italia, s-ar putea spune că relaţiile de tip mafiot au impus reglementarea mai sus menţionată, în mod cert, frecvenţa dezvăluirilor din presa românească – adesea cu imagini ilustrate, care înfăţişează magistratul în cele mai groteşti posturi, atât pentru propria sa persoană, pentru familia şi prietenii săi, cât, mai ales, pentru colegii, şefii săi direcţi, instituţia pe care o reprezintă, pentru Consiliul Superior al Magistraturii, şi de ce nu, pentru întreaga societate românească, plină de aşteptări şi speranţe pentru asanarea morală a mediului nostru de viaţă – vor impune amendarea legislaţiei noastre, după modele europene.

În acest context, trebuie să subliniem că, deseori, l-am văzut pe actualul Preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii în spaţiul public, evocând că, principala frână în calea reformei judiciare este legată de integritate, motiv pentru care această valoare trebuie adusă, chiar în interiorul Consiliului Superior al Magistraturii, prin elaborarea unui cod etic [8], căci „lipsa de integritate afectează încrederea publică în justiţie”.

La fel de serios şi jenat, Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii  s-a manifestat în spaţiul public cu privire la apariţia în presă a unor articole, sub titluri de genul: ”Cum se închide lanţul greşelilor din justiţie” [9], „Chiriaşul judecătoarei, condamnat în Anglia pentru terorism”[10], ş.a.

Semnificativ este portretul pe care Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii îl face judecătorului, din perspectiva valorilor aduse în discuţie.

Astfel, într-un interviu din data de 5 mai 2011 [11] sub titlul „Magistratul să nu se ridice pe un piedestal”, Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii face portretul  robot al judecătorului: „onest, moral, integru, cu o viaţă de familie solidă, sociabil, dar cu limite”.

Iată că, există preocupări la cel mai înalt nivel în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru conservarea şi promovarea integrităţii, ca valoare de sistem.

Proiectul de lege iniţiat de Ministerul Justiţiei, postat pe site-ul instituţiei, cu referire la răspunderea disciplinară a magistraţilor în România, răspunde în mare măsură acestor preocupări, menite a relansa „reforma sistemului judiciar”.

Astfel, Proiectul în discuţie reglementează ca abatere disciplinară „manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei”, fără a face diferenţieri în raport  cu spaţiul lor de manifestare, la locul de muncă sau în viaţa privată a magistratului.

Observăm că, importanţa principiului independenţei reclamă o serie de garanţii, menite a conserva şi promova independenţa judecătorului, ca atare. Una dintre garanţii este reprezentată chiar de regula responsabilităţii/răspunderii judecătorului, care s-a valorizat într-o asemenea manieră, încât, a dobândit rang de principiu, menit să consolideze statutul judecătorului şi să răspundă scopului, raţiunii independenţei judecătorului.

Deopotrivă, principiul responsabilităţii şi răspunederii judecătorilor asigură stabilitate independenţei judecătorului.

Absenţa responsabilităţii, ca trăsătură ce acompaniază orice acţiune umană, atrage viciul şi eroarea, greşeala, care, la rândul lor, reclamă răspunderea.

Răspunderea îndeplineşte, aici, şi un rol de conservare a unor valori sociale fără de care societatea nu ar progresa. Ea reprezintă, deopotrivă, o garanţie în faţa liberului arbitru, a abuzurilor, ca bariere în procesul de promovare a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

Tema răspunderii este deosebit de prezentă în cadrul profesiilor menite să innobileze pe alţii, să asigure ordinea, cultura şi progresul. Este motivul pentru care cei care îmbrăţişează astfel de profesii beneficiază de un statut aparte, cu drepturi şi privilegii menite a-i ocroti şi a-i feri de excese.

Deopotrivă, însă, aceste persoane au un regim al răspunderii mult mai sever. Este suficient să observăm Statutul cadrelor didactice, Statutul funţionarilor publici, Statutul demnitarilor şi, nu în cele din urmă, Statutul magistraţilor.

În cadrul acestor exigenţe există o relaţie căreia trebuie să i se acorde atenţie. Ea se referă la raportul dintre răspundere şi independenţă, în cazul magistraţilor.

Dacă observăm regimul răspunderii disciplinare a magistraţilor în diverse state, constatăm că, răspunderea pătrunde pe terenul statutului magistratului, afectându-l în proporţii variabile, fără însă a periclita „instrumentele” de care magistratul are nevoie pentru a-şi susţine independenţa şi fără a sacrifica independenţa justiţiei, ca valoare şi garanţie a statului de drept.

Actul de justiţie înfăptuit de judecători beneficiază de garanţii maxime, căci indiferent de sancţiunile care pot fi atrase împotriva magistraţilor, ca urmare a antrenării răspunderii lor disciplinare pentru faptele săvârşite în exercitarea profesiei sau în legătură cu aceasta, acesta îşi produce efectele juridice.

Există o singură excepţie, pe care o identificăm în cazul răspunderii penale, însă nu această formă de răspundere reprezintă tema demersului de faţă.

Aceste reguli, în materia răspunderii sunt identificabile şi în legislaţia noastră.

Astfel, dreptul de sesizare a Consiliului Superior al Magistraturii, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a magistraţilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raport cu justiţiabilii, ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare – prevăzut în art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată – „nu poate pune în discuţie hotărârile judecătoreşti care sunt supuse căilor de atac”, îndreptarea acestora fiind atributul instanţelor de control judiciar.

Principiul independenţei impune acest tip de interpretare. Art. 97 alin. (2) din lege este extrem de clar „Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti care sunt supuse căilor legale de atac”.

De asemenea, verificările preşedinţilor, vicepreşedinţilor instanţelor judecătoreşti cu privire la calitatea serviciului instanţelor, vizate de art. 46 alin. (2) din lege, trebuie să respecte principiul independenţei judecătorilor şi autorităţii de lucru judecat.

Şi verificările inspectorilor judiciari trebuie să respecte aceste valori. Aceasta înseamnă că, în urma unei verificări de tip administrativ o hotărâre judecătoreacă intrată în puterea de lucru judecat nu poate fi lipsită de efectele sale juridice, independent de rezultatul verificărilor administrative în legătură cu activitatea judecătorului care a pronunţat o astfel de hotărâre.

Aceasta înseamnă că, hotărârea judecătorească îşi va produce efectele sale juridice „naturale”. Ipoteza de faţă nu exclude, însă, evaluarea comportamentului judecătorului din perspectiva  răspunderii sale disciplinare, în cazul săvârşirii de abateri disciplinare în exercitarea profesiei sau în legătură cu aceasta – inclusiv, cu hotărârile judecătoreşti pronunţate – care, dealtfel, ţin de esenţa „exerciţiului funcţiei judiciare”.

Evaluând modul de aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, în activitatea Inspecţiei Judiciare constatăm că acestea au fost deturnate de la litera şi spiritul lor, prin aceea că, în mod invariabil, Inspecţia Judiciară nu face evaluări asupra încălcărilor brutale, evidente ale legii, în procesul de aplicare a acesteia de către judecători, motivându-şi lipsa de intervenţie pe aceleaşi dispoziţii legale, eronat interpretate, în sensul că, comportamentul judecătorilor nu poate fi evaluat din perspectiva respectării sau nu a legii/normei pe care şi-a sprijinit raţionamentul şi hotărârea pronunţată, fiindcă hotărârea e intrată în puterea de lucru judecat, iar efectele ei nu pot fi oprite.

Acest tip de abordare arată că Inspecţia Judiciară nu îşi înţelege rolul şi atribuţiile, căci nici o lege nu-i atribuie puterea de a lipsi de efecte o hotărâre judecătorească intrată în puterea de lucru judecat, respectiv o hotărâre judecătorească care este supusă căilor de atac. Legea nu-i cere şi nu-i permite acest lucru, dar o obligă să evalueze comportamentul profesional al magistratului, din perspectiva săvârşirii unor abateri disciplinare.

Aplicarea unei sancţiuni disciplinare unui astfel de magistrat nu înlătură efectele hotărârii judecătoreşti pe care acesta a pronunţat-o.

Procedând în felul arătat, Inspecţia Judiciară crează un cerc vicios pentru justiţiabilul care îşi exercită dreptul prevăzut de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, drept care rămâne fără substanţă, căci, în ipoteza în care hotărârea este supusă căilor de atac, petiţionarul este îndrumat la instanţele de control judiciar, iar în ipoteza în care hotărârea a intrat în puterea de lucru judecat, i se răspunde că tocmai acesta este motivul pentru care Inspecţia Judiciară nu poate face referiri în legătură cu încălcarea sau respectarea legii aplicabile litigiului, în care s-a pronunţat respectiva hotărâre.

Un petiţionar care a primit un astfel de răspuns din partea Inspecţiei Judiciare a reinvestit Inspecţia Judiciară, precizând că „nu cere lipsirea de efecte a hotărârii judecătoreşti pronunţată de judecătorul X, căci acceptă/suportă aceste efecte”, dar pretinde sancţionarea judecătorului pentru exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă, în sensul art. 99 litera h) din Legea nr. 303/2004, republicată, întrucât a pronunţat o hotărâre judecătorească care se sprijină pe o lege care prevede cu totul altceva, decât susţine judecătorul în motivarea hotărârii sale.

Asemenea situaţii, generalizate la nivelul Inspecţiei Judiciare, sunt de natură a discredita justiţia şi prestigiul judecătorilor.

Evident că, garanţiile de care se bucură judecătorul în exercitarea funcţiei judiciare sunt necesare, însă acestea nu-l apără în orice tip de situaţie în care s-ar plasa, cu ocazia exerciţiului funcţiei judiciare.

Astfel, legea română nu sancţionează disciplinar orice tip de abatere săvârşită în exercitarea funţiei, ci doar acele abateri care constau în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Intenţia simplă sau culpa uşoară, chiar identificabile în comportamentul profesional al judecătorului nu reprezintă abatere disciplinară. Acest tip de reglementare garantează însăşi independenţa magistraţilor.

Liberul arbitru, abuzul nu se asociază cu independenţa, ci, dimpotrivă.

Maniera de reglementare a dispoziţiilor art. 97 litera h) din legea nr. 303/2004, republicată exprimă o intenţie a legiuitorului compatibilă cu principiile Recomandării R(94) 12, Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor, Principiile Fundamentale ale Naţiunilor Unite [12], Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, poziţia Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (Avizul nr. 1 şi 2), practica din statele membre, consolidată în materia contenciosului disciplinar, potrivit cu care, în cazul în care „o hotărâre este pronunţată cu atâta incompetenţă, încât să constituie o abatere disciplinară, judecătorul este obligat să răspundă acuzaţiilor, obligaţie care lasă în urmă recomandarea stipulată în principiul  1 (2) (d ) – Recomandarea nr. R (94) 12 – potrivit cu care „judecătorii nu trebuie să fie obligaţi să informeze asupra obiectului unei cauze pe nicio persoană din afara sistemului judiciar”, obligaţie considerată oscură, ca formulare, în raport cu necesitatea răspunderii judecătorului în cazul pronunţării unor hotărâri care relevă incompetenţă gravă.

Este motivul pentru care Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni consideră că este util să elaboreze recomandări suplimentare, sau să propună modificarea Recomandării nr. R (94) 12.

Nici o normă şi nici un principiu internaţional nu plasează independenţa judecătorilor în afara legii şi nu atribuie independenţei rolul de privilegiu în interesul personal al judecătorului.

Astfel, în Franţa, ca regulă, un judecător nu poate fi anchetat disciplinar pentru conţinutul hotărârilor pe care le pronunţă. Totuşi, imunitatea jurisdicţională nu este absolută. Ea cunoaşte limitări, când prin hotărârea pronunţată judecătorul îşi depăşeşte calitatea (funcţia) pe care o are, competenţa sau în cazul în care nu a cunoscut limitele investirii sale şi a îndeplinit un act străin de orice activitate jurisdicţională.

În Germania, se răspunde pentru distorsionarea gravă a legii în procesul aplicării ei.

După cum se poate observa, răspunderea în aceste state este antrenată doar în ipoteza în care s-a atins un anume nivel în privinţa încălcării legii.

În unele state, acest nivel este exprimat sugestiv prin expresii, precum: „încălcare gravă”, „grosieră”, „dol”, „rea-credinţă”, „gravă-neglijenţă”.

Fixarea conţinutului acestor expresii este lăsată, uneori, în grija jurisprudenţei, alteori în sarcina Curţilor Supreme, însă pot fi identificate şi prevederi legale care au un asemenea obiect.

În România, sintagmele „rea-credinţă, „gravă-neglijenţă”, utilizate în art. 99 litera h) din Legea nr. 303/2004, republicată, nu beneficiază de definiţii legale, conţinutul lor fiind stabilit în practica Inspecţiei Judiciare.

În Proiectul de lege menţionat, conţinutul celor două sintagme este definit legal, conform definiţiei propuse de Consiliul Superior al Magistraturii, încă din anul 2009 în cadrul unui Proiect de lege privind modificarea Legii nr. 303/2004 în cazul răspunderii materiale a magistraţilor.

Astel, există „rea-credinţă” atunci când judecătorul sau procurorul încalcă, cu ştiinţă, normele de drept material sau procesual”; există „gravă-neglijenţă” atunci când judecătorul sau procurorul nesocotesc din culpă, în mod grav şi nescuzabil, normele de drept material sau procesual” (art. 991alin. (2)).

În majoritatea statelor, încălcarea gravă a legii reprezintă temeiul, inclusiv, pentru antrenarea răspunderii civile a judecătorilor.

De asemenea, în multe state, răspunderea disciplinară se extinde şi în legătură cu motivarea hotărârii judecătoreşti.

Astfel, în Norvegia, judecătorul răspunde dacă foloseşte, în mod inutil, în redactarea hotărârii sale, termeni extrem de duri sau violenţi.

În Spania, răspunderea disciplinară este antrenată când judecătorul utilizează în motivarea hotărârii termeni nepotriviţi, ireverenţioşi , extravaganţi sau grosieri, rasişti, sexişti, ori pasibili de incriminări penale (Luxemburg).

În Belgia, judecătorul răspunde de fiecare dată, când conţinutul sau consecinţele hotărârii sale constituie o agresiune la adresa obligaţiilor deontologice, cum ar fi, lipsa motivării.

În Italia se răspunde pentru neconcordanţa dintre dispozitivul hotărârii şi considerentele acesteia.

În Polonia, motivarea manifestă, frapantă şi inacceptabilă a dispoziţiilor unei norme de drept, atrage răspunderea disciplinară.

Legitimitatea răspunderii pentru motivarea hotărârii judecătoreşti rezidă în aceea că, în toate aceste cazuri, prestigiul justiţiei este pus în discuţie.

În România, mass-media a întocmit un top al celor mai năstruşnice motivări ale unor hotărâri judecătoreşti, în faţa cărora, Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a reclamat absenţa reglementării unor abateri disciplinare din legea românească, cu privire la astfel de încălcări cu ocazia motivării hotărârilor [13].

Expresii de tipul „inculpatul a dat dovadă de cinism, tupeu, aroganţă…”, „fetiţa părţii vătămate a plecat printre îngeri”, „inculpatul este culmea tupeului şi neruşinării” [14], etc., la care se adaugă celebra motivare a rostului cânepii în economie, în cazul unui dosar penal având ca obiect consumul de droguri, sunt, cu adevărat, de natură a pune în discuţie prestigiul funcţiei de judecător şi al justiţiei însăşi.

Proiectul de lege lansat de Ministerul Justiţiei prevede ca abatere disciplinară „nemotivarea hotărârii judecătoreşti sau utilizarea în cuprinsul motivării a unor expresii inadecvate sau în mod manifest ofensatoare din punct de vedere al raţionamentului juridic”.

Intervenţia legislativă este menită a contribui la creşterea prestigiului funcţiei judiciare în stat, cu consecinţe asupra sporirii gradului de încredere publică în justiţie.

Raportul dintre răspundere şi independenţă se poate constata, inclusiv, prin observarea raţiunii care stă la baza reglementării abaterilor disciplinare.

Aceasta este strict legată de consolidarea valorilor profesiei pe care se clădeşte independenţa judecătorilor şi se înalţă prestigiul justiţiei.

Întreaga construcţie este menită a contribui la creşterea încrederii publice în justiţie.

În România, consolidarea răspunderii magistraţilor este necesară pentru a restabili un just echilibru între independenţă şi responsabilitate.

Este nevoie de o reconstruire a independenţei, căci, în absenţa răspunderii, independenţa se clatină tot mai vizibil, iar consecinţele acestui dezechilibru se resfrâng asupra statului de drept.

În România, în ultimii ani, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat – fundament al statului de drept – este adesea pus în pericol, ca urmare a neînţelegerii spaţiului de competenţă atribuit puterii judecătoreşti sau prin ignorarea acestui spaţiu, în mod intenţionat.

În toate aceste cazuri, independenţa judecătorului este sacrificată.

Această tendinţă a judecătorului de a intra pe terenul altor puteri ale statului a fost sesizată la nivelul judecătorului constituţional, inclusiv în urma confruntării sale cu soluţionarea unui conflict jurisdicţional de natură constituţională între Parlament şi Guvern, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte [15], care a demonstrat, deopotrivă, că raţiunea revizuirii Constituţiei României în anul 2003 în privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale nu este cunoscută sau este ignorată, în continuare.

Jurisprudenţa multor instanţe pune în evidenţă utilizarea unor „pretexte” pentru plasarea Constituţiei în afara sistemului de drept.

Se ignoră consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei, care se materializează într-o regulă cu valoare de principiu – regula conformităţii întregului drept cu Constituţia – .

Cuvântul „drept” atras de acest principiu se identifică cu ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat într-un stat, în care, în vârful piramidei, se plasează Constituţia acelui stat, fără distincţii cât priveşte izvorul normelor respective şi natura puterii care le-a legitimat, statală sau suprastatală – în măsura în care, acestea din urmă sunt considerate că fac parte din dreptul intern.

Grija pentru conservarea principiului conformităţii întregului drept cu Constituţia reprezintă o garanţie a menţinerii fiinţei naţionale a oricărui stat, plasat într-un concern instituţional, zonal sau mondial. De aceea, controlul constituţionalităţii legilor este considerat o garanţie şi, deopotrivă, o sancţiune a oricărui „atac” la adresa supremaţiei Constituţiei.

Este motivul pentru care Constituţia revizuită atribuie deciziilor Curţii Constituţionale efecte general obligatorii, fără nici o distincţie.

S-a răspuns în acest fel „agresiunii” manifestate între puterile statului, în scopul adecvării comportamentului acestor puteri la exigenţele principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

Cu toate acestea, tendinţa instanţelor judecătoreşti de a depăşi sfera puterii judecătoreşti nu a fost stopată, astfel că, în prezent asistăm la „agresiuni” tot mai bine organizate, menite a pune în pericol statul de drept şi calitatea sistemului de drept românesc.

Pretextele utilizate de unele instanţe, atunci când nesocotesc deciziile Curţii Constituţionale, în mod curios fac abstracţie de dispoziţiile din Titlul V din Constituţie, consacrat jurisdicţiei constituţionale, cât şi de dispoziţiile art. 1 din legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale [16], care consacră caracterul exclusiv al jurisdicţiei constituţionale, precum şi de art. 3 alin. (2) din lege, care prevede că: competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, Curtea fiind singura în drept să hotărască asupra competenţelor sale, potrivit art. 144-145 din Constituţie.

Astfel se explică modul în care judecătorul de drept comun s-a substituit judecătorului constituţional, cu ocazia pronunţării sentinţei civile nr. 997/2011 în dosarul nr. 4/104/2011 al Tribunalului Olt [17].

Lectura acestei sentinţe, pronunţată de o jurisdicţie ordinară, traduce cât se poate de evident neînţelegerea normelor mai sus menţionate, căci judecătorul „ operează” o cenzură de legalitate şi constituţionalitate a Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar [18] – incidentă în speţa dedusă judecăţii – reevaluând chestiunile cenzurate de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 975/2010, astfel că, face „judecăţi de valoare” asupra nerespectării procedurilor prevăzute de Constituţie, prin promulgarea legii înainte de expirarea termenului legal de promulgare, apreciind că „Legea nr. 118/2010 este viciată sub aspectul validităţii sale” şi, deci, ne aflăm în faţa unei veritabile „nulităţi” a legii. Dincolo de faptul că magistratul ignoră „cunoaşterea în drept” căci „instituţia nulităţii  legii” nu este consacrată în dreptul nostru, acesta, deopotrivă, demonstrează, prin raţionamentul dezvoltat în cuprinsul hotărârii pronunţate, că nu este familiarizat cu conţinutul principiului separaţiei puterilor în stat (art. 1 alin. (4) din Constituţie), care exclude posibilitatea de a fi atât judecător, cât şi arbitru, context în care s-ar plasa instanţele ordinare dacă şi-ar adăuga atributului de a aplica legea, pe cel de a o cenzura/anula din perspectiva constituţionalităţii sale.

Asemenea „pretexte”, utilizate pentru nesocotirea deciziilor Curţii Constituţionale şi a principiului supremaţiei Constituţiei sunt sprijinite, invariabil, tocmai pe textele constituţionale care interzic un asemenea demers.

Este vorba de art. 11 din Constituţie, care fixează raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 alin. (2) din Constituţie care consacră regula priorităţii reglementărilor internaţionale în raport cu cele de drept intern, art. 148 alin. (2) din Constituţie, care consacră prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, în raport cu legile interne.

În adevăr, o lectură atentă a textelor şi minime cunoştinţe doctrinare şi jurisprudenţiale în materie ne-ar ajuta să înţelegem raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, dintre constituţionalitate şi convenţionalitate, dintre jurisdicţia constituţională şi jurisdicţia Uniunii Europene.

Aplicarea dreptului internaţional, a normelor conţinute în tratate, convenţii şi alte acorduri internaţionale la care România este parte nu este de natură a aduce nici cea mai mică atingere principiului supremaţiei Constituţiei, dat fiind că, toate aceste norme internaţionale se aplică tocmai în baza Constituţiei României, pe de o parte, iar, pe de altă parte, controlul de constituţionalitate – ca o garanţie a respectării principiului supremaţiei Constituţiei – a fost atribuit Curţii Constituţionale şi cu privire la aceste tratate, convenţii, acorduri internaţionale.

În acest context, art. 146 litera b) din Constituţie instituie controlul de constituţionalitate asupra tratatelor sau altor acorduri internaţionale.

Dispoziţii complementare privind controlul de constituţionalitate al tratatelor internaţionale sunt cuprinse şi în art. 40 din Legea nr. 590/2003 [19] privind tratatele.

Toate aceste dispoziţii sunt menite a susţine „a fortiori” principiul supremaţiei Constituţiei.

Apoi, neînţelegerea art. 11 alin. (3) din Constituţie a condus la înlăturarea dreptului intern, sub pretextul aplicării directe a dreptului internaţional.

O lectură atentă a acestei dispoziţii ne atrage atenţia că România nu poate deveni parte la un tratat, decât în măsura în care acesta nu conţine norme contrare Constituţiei.

Este motivul pentru care, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională, măsurând constituţionalitatea legilor se raportează nu numai la Constituţie, dar şi la astfel de tratate, convenţii internaţionale, la care România este parte, în măsura în care normele din aceste tratate au corespondent în Constituţia României, inclusiv din perspectiva valorilor sociale, ocrotite constituţional.

Jurisprudenţa deviată, în raport cu exigenţele art. 11 alin. (3) din Constituţie, se manifestă faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, cu ignorarea relaţiei acestei norme  cu cea cuprinsă în alin. (1) al art. 20, potrivit cu care „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte”.

Aceasta este norma care obligă Curtea Constituţională să se pronunţe şi cu privire la convenţionalitatea unor legi, în cadrul controlului de constituţionalitate, atât în cadrul controlului „a priori”, cât şi în cazul controlului „a posteori”, în contextul soluţionării excepţiilor de constituţionalitate a legilor interne.

Trebuie subliniat, în acelaşi timp, că dispoziţiile art. 20 din Constituţie vizează exclusiv materia drepturilor şi libertăţilor omului.

Legitimitatea controlului de convenţionalitate, subsumat celui de constituţionalitate rezidă şi din faptul că, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

Relativ la dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, pe care se sprijină unele instanţe pentru a promova o jurisprudenţă ce pune în pericol statul de drept, constatăm că, textul instituie prioritatea reglementărilor internaţionale în raport cu legile interne exclusiv în cazul neconcordanţelor dintre pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne.

Norma a fost necesară, întrucât, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 146 litera b) din Constituţie şi art. 40 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, controlul de constituţionalitate al tratatelor sau altor acorduri internaţionale nu se declanşează din oficiu, iar dispoziţiile art. 146 litera b) vizează tratatele care urmează a fi ratificate de Parlament.

În asemenea condiţii, în ipoteza în care vorbim de tratate ratificate de Parlament nu se pune problema neconcordanţelor în raport cu Constituţia.

Iată că, unei legi declarată constituţională printr-o decizie a Curţii Constituţionale nu i se poate refuza aplicarea pe motiv că „nu este conformă cu o convenţie internaţională”, în accepţiunea art. 20 alin. (2) din Constituţie.

În asemenea cazuri, instanţele de drept comun nu se pot prevala de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Unele instanţe, pentru „a-şi justifica” refuzul de aplicare al legii declarate constituţionale, „răstoarnă” consideraţiunile de convenţionalitate formulate de judecătorul constituţional, dându-le o interpretare opusă.

În acest fel, judecătorul ordinar se substituie judecătorului constituţional, încălcând dispoziţiile art. 144 -146 din Constituţie şi dispoziţiile art. 1, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, săvârşind o dublă încălcare.

O jurisprudenţă relevantă, în sensul prezentat, s-a dezvoltat în legătură cu aplicarea O.U.G. nr. 71/2009 cu modificările şi completările ulterioare [20], în condiţiile în care Curtea Constituţională a măsurat constituţionalitatea şi convenţionalitatea acestui act normativ, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional  la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţie, inclusiv prin raportare la jurisprudenţa CEDO.

În alte cazuri, precum domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 [21], instanţele atribuie efecte juridice actului normativ, deşi dispoziţiile de fond ale legii (art. 5 alin. (1) litera a) au fost declarate neconstituţionale, iar termenul de 45 de zile, înlăuntrul căruia Parlamentul se impunea a interveni, a expirat, ignorându-se astfel dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, cât şi efectele în timp ale Deciziei Curţii Constituţionale.

Regăsim, în considerentele unor hotărâri judecătoreşti, „pretexte” de „resuscitare” a normei declarate neconstituţionale, care tocmai au fost înlăturate de Curtea Constituţională, prin Deciziile sale nr. 1354/20.10.2010 şi nr. 1358/21.10.2010 [22].

În acest fel, din nou, judecătorul ordinar săvârşeşte o dublă încălcare, căci ignoră şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, cât şi dispoziţiile art. 1, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, art. 144 – 146 din Constituţie, care prevăd că nici o autoritate publică nu poate contesta competenţa Curţii Constituţionale.

Cât priveşte raportul dintre jurisdicţia constituţională şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, din nou, constatăm că, raporturile dintre dreptul intern şi dreptul Uniunii Europene nu este cunoscut în substanţa sa, deşi dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie sunt edificatoare. Acestora li se adaugă Decizia Curţii Constituţionale nr. 137 din 25 februarie 2010 [23] prin care Curtea se declară necompetentă a se pronunţa asupra conformităţii legislaţiei naţionale cu cea europeană, căci s-ar ajunge la un conflict de jurisdicţii între Curtea Constituţională şi instanţa de la Luxemburg, adică la încălcarea competenţei Curţii de Justiţie.

Curtea Constituţională a resubliniat, în aceeaşi decizie, că judecătorul naţional de drept comun este dator să măsoare neconformitatea dintre legea naţională şi cea europeană şi să atribuie prioritate dreptului european, în măsura în care a constatat neconformitatea în discuţie.

Iată că, controlul de constituţionalitate a unei legi care reglementează într-o materie identică uneia din dreptul european, nu are relevanţă din perspectiva controlului de conformitate dintre dreptul intern şi dreptul european, atribuit judecătorului ordinar, căci controlul de neconstituţionalitate se raportează la normele constituţionale, care, ca natură sunt diferite, în raport cu cele care formează dreptul european.

Prin urmare, distincţiile sunt nete şi ele nu legitimează confuzii de tipul celor întâlnite, în unele hotărâri judecătoreşti.

Acest tip de indisciplină jurisdicţională a fost semnalat în doctrina constituţională consacrată în materia efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, fiind adusă în discuţie necesitatea răspunderii juridice pentru asemenea încălcări, în condiţiile art. 1 din Constituţie, potrivit cu care „România este stat de drept” şi art. 54 din Constituţie care consacră fidelitatea faţă de ţară, ca fiind sacră.

Dimensiunea fenomenului descris poate fi curmată prin consacrarea unei abateri disciplinare în Legea nr. 303/2004, republicată, constând în nesocotirea deciziilor Curţii Constituţionale.

În acelaşi sens, remarcăm legea spaniolă, care deschide lista abaterilor disciplinare, reglementate în cadrul răspunderii disciplinare a judecătorilor, cu abaterea constând în „încălcarea fidelităţii faţă de Constituţie”.

Într-o situaţie aproape similară se plasează deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul procedurii recursului în interesul legii, care, de asemenea, au caracter obligatoriu, potrivit legii.

Asemenea decizii sunt nesocotite în activitatea unor instanţe care pretind că, acestea sunt contrare Convenţiei Europene a Dreptului Omului, motiv pentru care procesul de interpretare a legii, cu ocazia aplicării ei, este deviat, cu consecinţe asupra perpetuării fenomenului de jurisprudenţă neunitară.

Tipul acesta de „raţionament” nu are nici o logică, dacă avem în vedere că, prin natura lor, aceste decizii sunt decizii interpretative. Ele ajută în procesul de aplicare a legii, oferind un mod de interpretare tocmai în scopul uniformizării practicii judiciare.

Ignoranţa sporeşte agresiunea.

Astfel, deseori, în lipsă de argumente juridice şi în necunoştinţă de cauză, se apelează la un ultim argument: judecătorii Curţii Constituţionale sunt oameni politici, nu sunt independenţi, iar judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt slab pregătiţi profesional, deciziile lor nefiind convingătoare.

În ambele cazuri se produc încălcări de tip disciplinar, căci se ignoră dispoziţiile art. 142 – 146 din Constituţie, care consacră independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor Curţii Constituţionale şi prescriu garanţiile acestor valori, prin reglementarea condiţiilor de numire, a atribuţiilor judecătorilor Curţii Constituţionale (art. 146). Apoi, se nesocotesc limitele discursului prescris judecătorului în interiorul şi exteriorul sistemului judiciar, derivat din statutul său, ignorându-se, totodată, fenomenul de jurisprudenţă neunitară care generează corupţie şi afectează statul de drept, motiv pentru care el trebuie să fie controlat la vârful puterii judecătoreşti, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţă supremă în stat, înzestrată cu atributul uniformizării practicii judiciare (art. 126 alin. (3) din Constituţie).

Neconformarea la reguli, astfel prescrise, generează dezordine juridică.

Reacţii de acelaşi tip, însă mult mai explicite şi mai agresive, regăsim în Comunicatul de presă al Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România[24], în care se arată: „prin instituirea supremaţiei deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii devine imposibilă aplicarea directă şi prioritară a Convenţiei Europene sau a Dreptului Comunitar, atunci când conţin dispoziţii mai favorabile”. Acest tip de ieşire în spaţiul public pune în evidenţă confuziile menţionate şi, mai ales, cauzele lor.

Astfel, putem observa că, redactorul Comunicatului nu are o dimensiune minimală asupra raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, asupra raportului dintre jurisdicţia constituţională şi jurisdicţia Curţii de Justiţie, căci:

  • raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern este reglementat de art. 11 din Constituţie, normă care nu vizează ipoteza pretinsă „atunci când conţin dispoziţii mai favorabile se aplică normele convenţionale sau cele comunitare în detrimentul deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, ci, dimpotrivă, dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Constituţie prevăd că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, argument suficient pentru luarea în consideraţie a deciziilor Curţii Constituţionale, căci astfel de tratate au ca regulă, un aviz de conformitate faţă de Constituţia României, iar măsurarea constituţionalităţii legilor presupune, în astfel de cazuri, şi măsurarea convenţionalităţii acestora, temeiul controlului de convenţionalitate rezultând chiar din această normă, care prevede că, normele internaţionale fac parte din dreptul intern, pe de o parte, iar, pe de altă parte, principiul supremaţiei Constituţiei implică verificarea conformităţii întregului drept la prevederile constituţionale;
  • prioritatea reglementărilor internaţionale este instituită exclusiv în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi numai dacă există neconcordanţă între  acestea şi legile interne, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile (şi nu invers!). În plus, „ neconcordanţa” în discuţie se măsoară de Curtea Constituţională, în condiţiile art. 11 alin. (3) şi art. 146 litera b) din Constituţie, cu referire şi la art. 147 alin. (3) din Constituţie;
  • aplicarea directă a dreptului european (nu a dreptului comunitar, expresie desuetă, începând cu data de 1 decembrie 2009!) este efectul constatării neconformităţii dreptului naţional cu cel european de către judecătorul naţional, de drept comun.

Nu se confundă jurisdicţia constituţională exercitată de Curtea Constituţională, cu jurisdicţia europeană exercitată de Curtea de Justiţie.

Autorul comunicatului nu este familiarizat nici măcar cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 137/25.II. 2010, prin care judecătorul constituţional atrage atenţia asupra greşitei sale investiri de către judecătorul de drept comun cu un control de conformitate a legii naţionale cu dreptul european, atribuţie care aparţine judecătorului naţional, efectul aplicării directe a dreptului european fiind tocmai consecinţa constatării acestei neconformităţi, între legea naţională şi dreptul Uniunii Europene.

Nu se intersectează aceste jurisdicţii.

Riscul preluării unor astfel de opinii îl identificăm în jurisprudenţa unor instanţe, nefamiliarizate cu dreptul constituţional, dreptul european şi materia drepturilor fundamentale ale omului.

Neînţelegerea rostului principiului supremaţiei Constituţiei face posibilă şi exprimarea următoare: obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale este contrară dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie (ce nu au fost abrogate prin proiectul de revizuire a Constituţiei), căci proclamă „supremaţia deciziilor Curţii Constituţionale asupra Dreptului Comunitar (!?) şi asupra Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deşi Curtea Constituţională este organism mai degrabă politic…”.

Evident că nu sunt abrogate dispoziţiile menţionate, dar,  la fel de adevărat este şi faptul că, nici dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, care consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, şi nici dispoziţiile art. 145 din Constituţie care consacră independenţa şi inamovabilitatea judecătorilor Curţii Constituţionale, precum nici dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, care prevăd că „ nici o autoritate publică nu poate contesta competenţa Curţii Constituţionale, ca unică jurisdicţie constituţională în stat”, nu sunt abrogate.

Nu este abrogat nici art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cu care „România este stat de drept” – normă care „ascunde” principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precum nici art. 54 din Constituţie care consacră fidelitatea faţă de ţară.

Iată că, instituirea unei forme de răspundere juridică, sugerată în doctrina şi jurisprudenţa constituţională, pentru cazurile de încălcare a caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, devine absolut necesară [25].

O altă garanţie a independenţei judecătorului, prin intermediul activării răspunderii sale pe teren disciplinar, obligă la consacrarea unor abateri disciplinare pentru fapte care afectează durata procedurilor judiciare.

Durata procedurii judiciare în România reprezintă o problemă. Ea a fost semnalată şi în ultimul Raport al Comisiei Europene în cadrul MCV, dat publicităţii în data de 20 iulie 2011.

Temeiul unei asemenea reglementări rezidă, atât în Legea nr. 303/2004, republicată, care consacră drepturile şi obligaţiile judecătorilor, cât şi în documente internaţionale.

Astfel, art. 6 din Carta Universală a Judecătorului stipulează că „judecătorul trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile cu diligenţă şi eficacitate, fără întârzieri nejustificate”. La fel, Principiile Fundamentale ale Naţiunilor Unite privind independenţa judecătorilor, adoptate la Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite – Milano – 26 august – 6 septembrie, aprobate prin Rezoluţia Adunării Generale nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985, stipulează că „Principiul independenţei judecătorilor le dă dreptul şi îi obligă, în acelaşi timp, pe judecători să vegheze ca procedurile judiciare să se desfăşoare în mod echitabil”.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, consacră soluţionarea proceselor într-un termen rezonabil.

Dacă până acum ne-am referit la garanţiile de conţinut ale independenţei judecătorilor, nu înseamnă că, garanţiile de tip procedural nu prezintă o importanţă similară.

În legislaţia română, acestea sunt asigurate, prin aceea că, potrivit Constituţiei, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei ( art. 133 alin. (1)) şi îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor (art. 134 alin. (1)), în condiţiile legii (Legea nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii).

De asemenea, hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ( art. 134 alin. (3) din Constituţie).

Organul tehnic, prin care Consiliul Superior al Magistraturii îşi exercită atribuţiile  în materia răspunderii disciplinare este Inspecţia Judiciară, care funcţionează în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Se pune problema, dacă calitatea titularilor acţiunii disciplinare, în raport cu componenţa Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum aceasta este prevăzută în art. 133 din Constituţia României, este de natură a afecta garanţiile procedurii disciplinare, şi, deci, independenţa judecătorului .

În raport cu conţinutul reglementărilor menţionate, răspunsul este unul categoric negativ.

Din nou, vom apela la argumente de drept comparat, care pot fi „mai convingătoare” în mediul juridic şi social din ţara noastră.

Astfel, în Franţa, până nu demult, dreptul de a iniţia o procedură disciplinară împotriva unui judecător aparţinea exclusiv ministrului justiţiei.

În prezent, acest drept este partajat între ministrul justiţiei şi preşedinţii Curţilor de Apel.

În Irlanda, când se pune problema răspunderii disciplinare a unui judecător de tribunal (înaltă instanţă) doar ministrul justiţiei poate declanşa procedura disciplinară.

În Cipru, Spania, Danemarca, Norvegia, Olanda, procedura disciplinară poate fi iniţiată direct de către justiţiabili în faţa organului disciplinar.

În Italia, doar ministrul justiţiei sau procurorul general de pe lângă Curtea de Casaţie pot fi titulari ai acţiunii disciplinare.

În Marea Britanie, titularul acţiunii disciplinare este Lordul Cancelar sau Lordul Chief Justice.

În alte ţări, competenţa este partajată între ministerul justiţiei şi Preşedintele Curţii Supreme (Estonia) sau preşedinţii altor înalte autorităţi judecătoreşti, precum preşedinţii instanţelor – pentru judecătorii din jurisdicţia acestora, preşedintele instanţei superioare celei din care face parte judecătorul în cauză, Plenul Curţii Supreme, în ipoteza în care acţiunea disciplinară îl vizează pe preşedintele Curţii Supreme (exemplu: Letonia, Slovenia).

În Cehia, ministrul justiţiei împarte prerogativa în discuţie cu preşedinţii tuturor instanţelor.

În Ungaria, titularii acţiunii disciplinare sunt: Preşedintele Curţii Supreme, Preşedintele Înaltei Curţi de Apel, Preşedintele Curţii Districtuale.

Iată că, problema afectării independenţei magistraţilor nu se pune în statele membre, din perspectiva titularului acţiunii disciplinare pornite împotriva judecătorului, fie că acesta este ministrul justiţiei sau procurorul general, ori preşedintele Curţii Supreme, fie că este vorba chiar de justiţiabil, căruia i se conferă acest atribut.

Calitatea procedurii derulate la nivelul Inspecţiei Judiciare este, însă, esenţială pentru asigurarea garanţiilor de independenţă ale judecătorilor.

Este motivul pentru care, în raport şi cu slabele rezultate ale acestei instituţii, cât şi ale Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară[26], se impune consolidarea Inspecţiei Judiciare, în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin asigurarea unei reale independenţe funcţionale şi organizatorice, în general, şi în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii, în mod special.

De altfel, în spaţiul public, recent, Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a subliniat necesitatea creşterii autonomiei Inspecţiei Judiciare în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii, astfel ca aceasta să nu mai fie „ombilical” legată de Consiliul Superior al Magistraturii, care trebuie să păstreze doar prerogativa coordonării Inspecţiei, fără atribuţii de natură să implice subordonarea Inspecţiei Judiciare faţă de Consiliu.

Prin această ultimă declaraţie, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a revenit la o declaraţie mai veche, prin care exprimă raportul dintre Consiliul Superior al Magistraturii şi Inspecţia Judiciară, ca fiind unul „ombilical”, adică natural.

În concluzie, independenţa şi responsabilitatea judecătorilor sunt valori care se susţin şi se presupun reciproc, configurând statutul judecătorului.

Responsabilitatea se contopeşte în independenţă, o întăreşte, asemenea unui liant, iar acest lucru este important, căci, independenţa justiţiei este, deopotrivă, o condiţie obligatorie a statului de drept şi garanţia fundamentală a unui proces echitabil.

Independenţa judecătorească consolidează justiţia, ca valoare şi ca serviciu public.

În România este nevoie de justiţie.

Nu putem să construim o „altfel” de justiţie, decât cea promovată în familia europeană, de care aparţinem, căci, în acest spaţiu, justiţia este UNICĂ.


[1] Expunerea Principiilor fundamentale ale Naţiunilor Unite, preluate în Declaraţia de la Beijing; şi art. 5 şi 6 al Convenţiei Europene privind Drepturile Omului

[2] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 13 septembrie 2005

[3] Adoptată de Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei în data de 13 octombrie 1994, în cadrul celei de a 518- reuniuni  a miniştrilor adjuncţi

[4] Adoptată la Reuniunea Multilaterală privind statutul judecătorilor în Europa, organizată de Consiliul Europei 8-10 iulie 1998, la Strasbourg

[5] Lidia Barac, Management judiciar, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 40

[6] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 197 din 13 august 1992

[7] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 576 din 29 iunie 2004

[8] Interviul Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, domnul Nicolae Horaţius Dumbravă, „Principala problemă a Consiliului Superior al Magistraturii: Integritatea” din data de 10 mai 2011, acordat  publicaţiei Revista 22.ro – http://www.revista 22.ro din 5 mai 2011

[9] Narcis Iordace, Evenimentul Zilei, 19 mai 2011

[10] Kamikaze.ro, 7 aprilie 2011

[11] http://www.evz.ro.5/10/2011

[12] Aprobate de Adunarea Generală ONU, noiembrie 1985

[13] http://www.realitatea.net/24decembrie2010; www.puterea.ro/news12349; www.luju.ro/11.07.2011;

http://filesagerpres.ro/eview.php?i=7/9/2011

[14]Decizia nr. 19 din 27.I. 2011, Tribunalul argeş, dosar nr. 5512/280/2008, comentată în media românească

[15] Curtea Constituţională, Decizia nr. 838/2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 461 din 13 iulie 2009

[16] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 807 din 3 decembrie 2010

[17] Publicată de site-ul www.juridice.ro din 8 iunie 2011

[18] Publicată în Monitorul Oficial nr. 441 din 30 iunie 2010

[19] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 23 din 12 ianuarie 2004

[20] OUG nr. 71/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 416/18.06.2009, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 162/12.03.2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 337/20.05.2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 113/2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 853/20.12.2011

[21] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 396 din 11 noiembrie 2009

[22] Publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. A se vedea şi Lidia Barac, Studiul „Despre jurisdicţii şi competenţe – Exigenţele statului de drept” – publicat pe site-ul www.juridice.ro la data de 26 iulie 2011

[23] Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 182 din 2 martie 2010

[24] Dat publicităţii în data de 16 iunie 2011

[25] Curtea Constituţională, Decizia nr. 169/1999, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 151 din 12 aprilie 2000, Bianca  Selejan-Guţan. „Excepţia de neconstituţionalitate”, Ediţia a 2-a„ Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 244-245

[26] Reclamate constant de opinia publică prin mijloacele mass-media; constatate şi în raportul Comisiei Europene în cadrul MCV din ultimii ani, inclusiv din 20 iulie 2011


Prof. univ. dr. Lidia BARAC
Catedra Teoria Generală a Dreptului şi Protecţia Juridică a Drepturilor Omului
– Universitatea Tibiscus  – Timişoara

Cuvinte cheie: ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

3 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti