Tribunalul Hunedoara. Caracterul politic al deportarii in fosta URSS. Daune morale. Nota
22 septembrie 2011 | JURIDICE.ro, Florin RADU
Nota:
Hotararea expusa mai jos se inscrie in practica judicioasa si consecventa a Tribunalului Hunedoara, de a constata – in ciuda deja celebrelor decizii ale Curtii Constitutionale nr. 1354, 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 – caracterul politic al condamnarilor si diferitelor masuri administrative luate de regimul comunist, precum si – mai ales – de a acorda daune morale reclamantilor, in contul suferintelor fizice si psihice, invorate din aceste condamnari si masuri administrative, dispuse in mod abuziv.
Principalele elemente ce au stat la baza acestei hotarari sunt:
– neretroactivitatea deciziilor C.C.R., in sensul ca acestea nu pot fi aplicate litigiilor incepute inainte de publicarea lor in monitorul oficial (caz rarisim in jurisprudenta nationala, de vreme ce majoritatea covarsitoare a instantelor aplica deciziile C.C.R. si in litigiile aflate in desfasurare la data publicarii acelor decizii, incalcand caracterul accesibil si previzibil al normelor legale, dar si principiul egalitatii armelor (intr-un litigiu in care este el insusi implicat, ca parat, Statul, folosindu-se de un organ al sau – Curtea Constitutionala, compusa din judecatori numiti politic, deci departe de ceea ce ar trebui sa fie o instanta independenta – intervine, practic, in procesele civile, emitand o hotarare „obligatorie” pentru instante si care il favorizeaza net, in detrimentul persoanei fizice – reclamant);
– principiul de interpretare teleologică a unei norme juridice, bazat pe argumentul „a fortiori”;
– aplicarea directa a normelor constitutionale si, automat, a textelor Conventiei E.D.O. si a jurisprudentei C.E.D.O.;
– caracterul de „masura administrativa” a deportarii numitului U.E., de catre organele fostei securitati.
Florin RADU
Avocat, Baroul Hunedoara
TRIBUNALUL HUNEDOARA
Dosar nr.1829/97/2010
SENTINŢA CIVILĂ NR. 180/2011
Şedinţa publică din data de 29 iunie 2011
Preşedinte: Ioja Ioan Eugen – judecător
Truţa Ana Adriana – grefier
Pentru astăzi fiind pronunţarea asupra cauzei civile introdusă de reclamantul U. E. împotriva pârâtului Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, având ca obiect pretenţii – Legea nr.221/2009.
Se constată că mersul dezbaterilor şi susţinerile orale ale părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din 22 iunie 2011, încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentinţă civilă.
TRIBUNALUL,
Asupra acţiunii civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la această instanţă sub nr. 1829/97/2010 şi precizată ulterior, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S., în lagărul de muncă nr. 1031 Dzerjinsk, Regiunea Dombas atât a sa, pe perioada 16 ianuarie 1945 – 31 octombrie 1949, cât şi a tatălui său, U. A., pe perioada 16 ianuarie 1945 – 03 octombrie 1945 şi să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.350.000 euro sau contravaloarea în lei, urmând a se stabili că acestora li s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
S-au cerut cheltuieli de judecată.
În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 3 – 5 din Legea nr. 221/2009, art. 4, 5, 6, 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 – 23, 48, 52 – 53, 147, 148 din Constituţia României, art. 504 Cod procedură penală.
În fapt, s-a arătat că, după terminarea războiului, Statul român a rămas cu obligaţii politice faţă de U.R.S.S., stabilite prin Armistiţiul de încetare a celui de-al doilea război mondial şi a luat măsuri de ridicare forţată a cetăţenilor români pe considerente etnice, de origine germană şi trimiterea lor la muncă forţată în Siberia.
Aşa s-a întâmplat că. între persoanele ridicate pentru deportare. s-au aflat şi reclamantul împreună cu tatăl său, de origine germană.
Ridicarea acestora s-a făcut de către organele de constrângere ale statului român, împreună cu armata rusă. Au fost duşi flămânzi, numai cu hainele de pe ei, în vagoane de transport animale, în călătorie de 19 zile şi acolo au fost ţinuţi în friguri mari, cazaţi în barăci fără foc, alimentaţi sărăcăcios şi puşi la muncile cele mai grele din subteran.
Au fost lipsiţi de cele mai elementare condiţii de viaţă, inclusiv de apă.
Atât deplasarea până la lagăr cât şi condiţiile în care au fost cazaţi în lagărul în care au fost duşi au contribuit la degradarea stării fizice a organismului şi a sănătăţii atât a reclamantului, cât şi a tatălui acestuia.
A survenit în scurt timp îmbolnăvirea gravă şi rapidă a tatălui reclamantului, din cauza bolilor care nu i-au permis să muncească, respectiv a dizenteriei, a pierderilor de sânge prin scaun, precum şi a anemiei dobândite până la inaniţie, ruşii fiind nevoiţi să îl returneze în ţară cu primul transport de bolnavi.
Astfel, tatălui reclamantului i-a încetat măsura deportării. la data de 01 noiembrie 1945, când a fost repatriat.
La sosirea acasă, tatăl reclamantului a avut greutatea de 26 kg., medicii renunţând la a-i administra tratament, considerându-l iremediabil. A rămas mai mult timp imobilizat în pat şi a fost alimentat de mama reclamantului cu biberonul, precum un copil mic. După o lungă perioadă a început să meargă în picioare, după care şi-a mai revenit, însă a decedat înaintea împlinirii vârstei de 56 de ani.
În lagăr, alimentaţia a fost de nedescris de sărăcăcioasă, primind timp de un an de zile, câte un castravete murat, ciorbe de gogonele, de castraveţi şi de varză murată, 300 grame de pâine neagră pe zi, iar cu aceasta trebuia să muncească în mine extrem de primitive, pentru a extrage cărbuni. Alături de cărbuni scoteau aproape zilnic şi câte 1 – 2 morţi.
Apa pe care o consumau venea pe un pârâiaş din afara lagărului, în care s-a descoperit ulterior că erau aruncate gunoaie şi numeroase cadavre de animale aflate în putrefacţie. Apoi, au obţinut apă din topirea zăpezii.
În lagăr, pe corp le-au apărut umflături purulente şi foarte dureroase, de culoare neagră (bube), unii dintre ei dobândind tifos exantematic, ploşniţe şi paraziţi au avut aproximativ 3 ani, bolile au curmat viaţa a 30% din numărul persoanelor din Valea Jiului care au fost împreună, fără a primi nici un fel de tratament.
Alături de lipsa de hrană, de apă potabilă, de prezenţa paraziţilor şi de infecţii, au avut de suferit şi de un frig siberian, peste suportabilitatea organismului. Temperatura scădea la minus 30 – 40 de grade Celsius, iar îmbrăcămintea era de vară şi uzată. În picioare purtau saboţi de cauciuc, în care puneai hârtie cu paie.
Din numărul de 1750 de etnici germani deportaţi din Valea Jiului în U.R.S.S., au murit în perioada de deportare un număr de 471 de persoane. În prezent, mai sunt în viaţă încă 36 de persoane.
Nu doar tatăl reclamantului a ajuns la greutatea de 26 de kg., ci şi mulţi alţii. Dintre aceştia, decedau mereu. Erau obligaţi să evacueze pe rând cadavrele celor decedaţi, iar reclamantul a evacuat, când a venit rândul său, un număr de 19 morţi, majoritatea fără urechi şi fără nas, deoarece erau devoraţi de şobolani.
În ceea ce îl priveşte pe reclamant, iarna avea călcâiele picioarelor putrezite din cauza degerăturilor, iar vara , în talpa piciorului avea iritaţii supurente din cauza puroiului, timp de 5 ani cât a stat acolo.
Din cauza condiţiilor mizerabile, expuse doar sintetic, a ajuns bolnav, cu suferinţe pentru toată viaţa.
A rămas cu boli de stomac şi cu distrugerea în întregime a organelor interne, care au condus la rezecţia în întregime a acestora.
Din actele şi lucrările de la dosar, instanţa reţine următoarele:
În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii reclamantului U. E., instanţa reţine că acesta, atât în nume propriu cât şi ca moştenitor (fiu) al defunctului U. A., conform actelor de stare civilă, a formulat acţiunea în pretenţii în contradictoriu cu pârâtul Statul Român , la data de 23 aprilie 2010, întemeind-o în drept şi pe dispoziţiile art. 4 – 5 din Legea nr. 221/2009.
De la data înregistrării acţiunii reclamantului şi până la soluţionarea acesteia, dispoziţiile art. 5 al. 1 din Legea nr. 221/2009 De la data înregistrării şi până la soluţionarea acesteia dispoziţiile art.5 al.1 din Legea nr.221/2009, astfel cum au fost modificate prin OUG nr.62/30.06.2010 au fost declarate neconstituţionale, prin Deciziile nr.1354, 1358 şi 1360 din 21.10.2010 ale Curţii Constituţionale, publicate în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010.
Conform art.31 din Legea nr.47/1992, de la data publicării deciziilor mai sus arătate în Monitorul Oficial, dispoziţiile legale constatate a fi neconforme cu lege fundamentală sunt suspendate de drept, pe o perioadă de 45 de zile, după care dacă legiuitorul nu completează acest vid legislativ, dispoziţiile declarate neconstituţionale îşi încetează de drept efectele juridice. Raportat la această situaţie juridică, instanţa a constatat că până la data soluţionării acţiunii reclamantelor, legiuitorul român nu a suplinit cu o altă reglementare textul declarat neconstituţional, motiv pentru care, conform dispoziţiilor Deciziei nr.186/1999 a Curţii Constituţionale, care reglementează printre altele că, atunci când legiuitorul nu a adoptat legi prin care să procedeze la detalierea reglementării Constituţionale, instanţele de judecată pot aplica în mod direct dispoziţiile Legii Fundamentale, Tribunalul va face în speţă o aplicare directă a Constituţiei României revizuită.
În ceea ce priveşte aplicarea Deciziilor nr.1354, 1358 şi 1360 din 21.10.2010 ale Curţii Constituţionale cauzei în speţă, se reţine că potrivit disp. art.11 al.3 din Legea nr.47/1992, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii (erga omnes) şi au putere numai pentru viitor (ex tunc).
Aceasta presupune că ele se aplicată doar acelor raporturi juridice născute ulterior publicării acestora în Monitorul Oficial.
O altă interpretare a acestor dispoziţii ar fi în contradicţie cu art.6 (dreptul la un proces echitabil) şi art.14 (dreptul la nediscriminare) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aplicarea deciziilor menţionate în cazul persoanelor ale căror procese formulate în baza Legii nr.221/2009 nu au fost soluţionate până în 15.11.2010, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit, faţă de cei care deţin deja o hotărâre definitivă, delimitarea făcându-se în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, aspect ce contravine atât practicii CEDO cât şi principiului egalităţii în faţa legii, consfinţit de art.16 al.1 din Constituţia României revizuită.
În acest sens practica CEDO este constantă, relevante fiind cauza Thorne contra Marii Britanii (2009); cauza Marckx contra Belgiei (1979); cauza Crişan contra României (2003) etc.
Prin urmare, aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale mai sus arătate unui proces pendinte, cu consecinţa lipsirii de eficienţă juridică a dispoziţiilor art. 5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, pentru persoanele care au deschis anterior procedurile juridice în temeiul acestei legi, ar conduce la înlăturarea caracterului previzibil şi accesibil al legii, putând fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procedurii juridice, ceea ce ar crea premisele unei discriminări între persoanele, care deşi se găsesc în situaţii obiective identice, având speranţe legitime să obţină o despăgubire pentru prejudiciul suferit, ajung să beneficieze de un tratament juridic diferit, doar în funcţie de obţinerea sau nu, a unei hotărâri judecătoreşti definitive până la data de 15.11.2010.
În acest sens este relevantă şi cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei (2010), în care se reţine că existenţa unei legi cu caracter general, de reparaţie pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, reprezintă o „speranţă legitimă”, chiar dacă la momentul sesizării primei instanţe legea în cauză făcea trimitere la un alt act normativ, care să detalieze condiţiile obţinerii unei reparaţii morale.
Referitor la aspectul privind includerea măsurii deportării cetăţenilor români de etnie germană în fosta U.R.S.S. şi supunerea acestora la muncă forţată, în scopul reconstrucţiei acesteia, în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, instanţa constată că această măsură se circumscrie situaţiilor prevăzute generic de art. 4 al. 2 din Legea nr. 221/2009.
Astfel, din economia dispoziţiilor art. 4 al. 2, art. 5 al. 1 indice 1 din Legea nr. 221/2009 şi art. 3 din OUG nr. 214/1999 cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 568/2001 şi Legea nr. 173/2006 se reţine că, prin măsură administrativă abuzivă se înţelege orice măsură luată de organele fostei miliţii, securităţi sau orice alte organe, ca urmare a săvârşirii unei fapte, în scopurile menţionate la art. 2 al. 1, cu consecinţele prevăzute de art. 3 lit. a – e din aceeaşi ordonanţă.
Se mai reţine că principiul de interpretare teleologică a unei norme juridice, bazat pe argumentul „a fortiori” (cine poate mai mult poate şi mai puţin) presupune extinderea aplicării unei norme de la un caz reglementat de lege la unul nereglementat în mod expres, dar care rezultă din finalitatea legii. Astfel, instanţa apreciază că, dacă legiuitorul a considerat ca fiind măsură administrativă abuzivă fapta unei persoane care, în scopurile prev. de art. 2 din OUG nr. 214/1999, a avut de suferit una din consecinţele prev. de art. 3, ceea ce-i dă dreptul la despăgubiri, prin urmare, cu atât mai mult este îndreptăţită la despăgubiri o persoană care deşi nu a săvârşit o astfel de faptă, a suferit consecinţele unei măsuri administrative abuzive, cum a fost deportarea în U.R.S.S., într-un lagăr de muncă forţată.
În privinţa caracterului politic al măsurii deportării cetăţenilor români de etnie germană în fosta U.R.S.S., instanţa nu are nici o îndoială, câtă vreme această măsură s-a dispus exclusiv pe criterii etnice, fiind o consecinţă directă a prevederilor din Convenţia de Armistiţiu încheiată la 12 septembrie 1944 între Guvernul României şi Guvernele Uniunii Sovietice, a Regatului Unit al Marii Britanii şi Statele Unite ale Americii, pe care România l-a recunoscut ca atare prin Decretul – Lege nr. 118/1991 şi OUG nr. 214/1999.
Astfel, în acest context istoric nefavorabil ţării noastre, reprezentanţii Statului Român, la iniţiativa Comisiei Aliate de Control pentru România au dispus în baza Ordinelor nr. 31137 din 31 decembrie 1944 al Ministerului de Interne şi nr. 32475-S al Direcţiei Generale a Poliţiei, ridicarea de la domiciliu a tuturor etnicilor germani, bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 17-45 de ani şi femei cu vârsta între 18-30 de ani şi internarea lor în lagăre de muncă situate pe teritoriul fostei U.R.S.S., în scopul reconstrucţiei acestei ţări, începând cu data de 15 ianuarie 1945 şi până la 01 noiembrie 1949.
Ori, în aceste condiţii, Statul Român, după abolirea regimului comunist, a înţeles să recompenseze şi să repare prejudiciul moral suferit de cetăţenii săi de etnie germană, deportaţi în fosta U.R.S.S. în lagăre de muncă, pe criterii exclusiv etnice, alături de alte categorii de persoane care au avut de suferit de pe urma regimului comunist, aspect care transpare atât din expunerea de motive înaintată de Guvernul României cu ocazia depunerii în Parlament a proiectului de lege privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cât şi din întreg ansamblul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Faptul că este aşa rezultă din analiza dispoziţiilor art. 1 din Decretul Lege nr. 118/1990, care a recunoscut, printre altele, şi persoanelor deportate în străinătate, după data de 23 august 1944, anumite drepturi, acordându-le în acest sens o indemnizaţie lunară.
Faţă de aceste considerente, tribunalul apreciază că măsura deportării cetăţenilor români de etnie germană în fosta U.R.S.S. în lagăre de muncă forţată constituie o măsură administrativă cu caracter politic, care se include în sfera de reglementare a articolului 4 al. 2 din Legea nr. 221/2009 şi care naşte, în persoana celor îndreptăţiţi, dreptul la despăgubiri.
Pentru toate aceste motive, tribunalul constată că cererea reclamantului U. E. este admisibilă, urmând a fi analizată pe fond.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa reţine că reclamantul împreună cu tatăl său, U. A., au fost ridicaţi forţat în ziua de 15 ianuarie 1945 de la domiciliul lor, în urma unei acţiuni fără precedent a trupelor de jandarmi, miliţieni şi soldaţi sovietici şi comasaţi în incinta unei şcoli din Petroşani.
De acolo, împreună cu alţi cetăţeni români de etnie germană, au fost duşi la gara CFR din Petroşani, încărcaţi în vagoane de transport animale ( tip bow-vagon) şi transportaţi în condiţii inumane, fără încălzire, fără apă şi hrană decât ce şi-au asigurat călătorii, fără condiţii minime de igienă, în condiţii de supraaglomerare (câte 40 – 50 persoane/vagon) închişi pe dinafară timp de 19 zile, până în regiunea Dombas, localitatea Dzerjinsk din fosta U.R.S.S., situată actualmente pe teritoriul Republicii Ucraina.
Odată ajunşi la destinaţie, s-au deplasat pe jos 10 – 12 km., în condiţii de iarnă grea şi au fost internaţi în lagărul de muncă 1031 în condiţii inumane, fiind nevoiţi să locuiască câte 40 de persoane în camere neîncălzite şi neiluminate, dormind pe aşa-numitele priciuri ( scânduri de lemn) fără nici un fel de cazarmament.
Pe durata internării în lagăr, atât reclamantul cât şi tatăl acestuia alături de toţi ceilalţi au fost nevoiţi să lucreze în mină de cărbune, în condiţii foarte grele, fără echipament de protecţie şi cu obligativitatea de a realiza norma zilnică, sub ameninţarea cu bătaia. Hrana de care au beneficiat toţi cei internaţi în lagăr, inclusiv reclamantul şi tatăl acestuia, era foarte sărăcăcioasă, constând în ciorbă de castraveţi şi varză murată, diverse fierturi şi pâine, care a condus în scurt timp la slăbirea organismului şi îmbolnăvirea acestora.
Cei bolnavi nu beneficiau nici măcar de asistenţă medicală minimă, supravieţuind doar cei rezistenţi, ca urmare a selecţiei naturale.
Pe durata internării în lagărul de muncă, atât reclamantului şi tatălui acestuia, cât şi restului celor deportaţi nu li s-a permis să ia legătura cu familiile lor, ceea ce a contribuit şi mai mult la traumele psihice pe care le-au trăit cu toţii.
Întrucât tatăl reclamantului s-a îmbolnăvit grav, nemaifiind apt de muncă, a fost trimis împreună cu alţi bolnavi în ţară, în data de 03 octombrie 1945, cu un transport special.
Ajuns acasă, era de nerecunoscut, cântărind aproximativ 30 de kg., bolnav şi epuizat fizic şi psihic, stare care i-a afectat sănătatea pentru tot restul vieţii, decedând la data de 27 ianuarie 1956.
Reclamantul U. E., datorită unui spirit de supravieţuitor şi ajutat de un organism mai tânăr şi mai puternic, a reuşit să depăşească toate ororile şi încercările trăite în perioada deportării, repatrindu-se la data de 31 octombrie 1949, cu sănătatea şubrezită, dar cu mândria că şi-a făcut datoria faţă de ţara sa.
În prezent, datorită vârstei şi traumelor suferite în perioada deportării, reclamantul prezintă o serie de afecţiuni dovedite cu înscrisurile medicale anexate la dosarul cauzei şi se bucură de largă apreciere a semenilor săi, fiind preşedinte de onoare al Forumului Democrat al Germanilor din Petroşani şi declarat ca luptător în rezistenţa anticomunistă în baza deciziei nr. 212/2000, distincţie acordată în baza OUG nr. 214/1999.
Toată această stare de fapt reţinută de instanţă rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi, din lucrarea autobiografică intitulată „Cartea vieţii mele”, anexată la dosarul cauzei, precum şi din restul probelor administrate în cauză.
Faţă de cele reţinute mai sus, se constată că atât reclamantul U. E., cât şi tatăl acestuia, au avut de suferit de pe urma măsurii administrative a deportării lor în fosta U.R.S.S. în lagăre de muncă, măsură care are caracter politic, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, acestora fiindu-le încălcate mai multe drepturi fundamentale ale omului, astfel cum au fost consfinţite de art. 4, 5, 10 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drepturi ce îşi găsesc ocrotire juridică şi în conţinutul art. 23 , 34, 41, 42 şi 53 din Constituţia României, revizuită.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul apreciază că reclamantul U. E. este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea sa şi a tatălui său în fosta U.R.S.S., în lagăre de muncă, caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de aceştia rezultând atât din adresa Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Hunedoara, cât şi din recunoaşterea reclamantului ca fiind luptător în rezistenţa anticomunistă, în decizia nr. 212/2002 făcându-se referire în mod expres că reclamantul a fost supus unor măsuri administrative abuzive, conform art. 3 lit. e din OUG nr. 214/1999.
Potrivit practicii judiciare şi doctrinei în materia daunelor morale, se reţine că prejudiciul moral prin esenţă nu este susceptibil de evaluare bănească, despăgubirea acordată neputând avea drept urmare repunerea celui prejudiciat în situaţia anterioară, întrucât suferinţele suportate direct sau indirect nu mai pot fi şterse, curgerea timpului fiind ireversibilă.
În acelaşi timp trebuie ţinut cont de faptul că aceste despăgubiri trebuie să aibă rolul de a oferi o satisfacţie morală celor prejudiciaţi, în sensul de a fi susceptibile să atenueze suferinţele acestora şi nu să realizeze o îmbogăţire fără justă cauză.
Se mai reţine că în privinţa cuantumului despăgubirilor acordate acesta nu este supus unor criterii determinate, ci se individualizează de la caz la caz, prin apreciere, în raport cu: consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic, psihic şi social, importanţa cu care au fost percepute consecinţele vătămării precum şi măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.
În mod necesar toate aceste criterii de apreciere trebuie subordonate unei evaluări rezonabile şi echitabile, urmând a se ţine cont şi de măsurile reparatorii deja acordate, pe baza altor acte normative adoptate anterior Legii nr.221/2009.
În speţă, doar reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului Lege nr. 118/1990 pe perioada anilor 1991 – 2010, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, tatăl său decedând în anul 1956.
Faţă de aceste considerente şi dându-se eficienţă criteriului acordării unei satisfacţii suficiente şi echitabile, instanţa apreciază ca fiind justificată doar în parte întinderea pretenţiilor solicitate de reclamant, stabilind cuantumul despăgubirilor acordate acestuia la suma de 50.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii.
În baza art. 274 cod procedură civilă, pârâtul va fi obligat să plătească reclamantului şi suma de (…) lei, cheltuieli de judecată în fond, reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli ocazionate cu xerocopierea unor înscrisuri depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Admite în parte, acţiunea formulată şi precizată de reclamantul U. E., cu domiciliul în (…), împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice cu sediul în Bucureşti, str. Apolodor, sector 5, nr. 17, şi în consecinţă:
Constată caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S., atât a reclamantului U.E., pe perioada 16.01.1945 – 31.10.1949, cât şi a numitului U. A., pe perioada 16.01.1945 – 03.10.1945.
Obligă pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 50.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlul de pretenţii reprezentând daune morale şi (…) lei cheltuieli de judecată.
Respinge în rest acţiunea.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică azi, 29 iunie 2011.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
