ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Revista de note şi studii juridice (RNSJ)
Condiţii de publicareDespre revistă
 
JURIDICE
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Aprecieri critice referitoare la RIL-ul avand ca obiect taxa de poluare prevazuta de OUG nr. 50/2008

26.09.2011 | JURIDICE.ro, Cosmin COSTAS, Sergiu GHERDAN
Abonare newsletter

§ 1. Observaţii preliminare

1. Aspecte introductive. Prin adresa nr. 71762/7871/III-5/2010 din 12 mai 2011, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [1], ca urmare a sesizării formulate de colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi de colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi, precum şi din oficiu, constatând că asupra aspectelor învederate de către colegiile de conducere a respectivelor Curţi de Apel nu există o jurisprudenţă unitară la nivel naţional, a formulat în temeiul art. 329 C. pr. civ. un recurs în interesul legii, înaintat spre competentă soluţionare Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie. Respectivul recurs în interesul legii pune în discuţia magistraţilor Înaltei Curţi anumite probleme ce ţin de admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ privind restituirea taxei de poluare încasată de către organele fiscale, ca urmare a aplicării O.U.G. nr. 50/2008 [2], în cazul în care nu s-a efectuat procedura contestaţiei împotriva deciziei de calcul a acestei taxe, reglementată de art. 205 şi următoarele C. pr. fisc., precum şi probleme ce vizează admisibilitatea unei acţiuni în contencios administrativ, în contradictoriu cu instituţia responsabilă cu înmatricularea autovehiculelor, în cazul în care această autoritate refuză înmatricularea autovehiculului, condiţionând această operaţiune de prealabila achitare a taxei de poluare datorate „cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România” [art. 4, alin. (1), lit. a) a O.U.G. 50/2008].

Textul integral al recursului în interesul legii

2. Contextul introducerii acestui recurs în interesul legii. În realitate, acest recurs în interesul legii şi, în special, concluziile exprimate în cuprinsul acestuia nu reprezintă decât o materializare a unei manevre cu pronunţat iz politic, expresie a lipsei de independenţă (şi, după concluziile fără nicio bază juridică expuse în cuprinsul recursului în interesul legii formulat, şi a lipsei de imparţialitate) a reprezentanţilor Ministerului Public [3], care perpetuează dorinţa Guvernului de a evita dreptului european, în ceea ce priveşte restituirea taxelor de poluare prelevate nelegal.

În esenţă, Guvernul a păstrat din momentul introducerii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule (art. 2141 – 2143 C. fisc., în vigoare cu începere de la 1 ianuarie 2007) [4] şi până în prezent aceeaşi conduită, încercând din răsputeri, în primul rând să stopeze importurile de autovehicule second-hand din alte state membre ale Uniunii Europene, chiar dacă acest lucru presupunea călcarea în picioare a principiului comunitar al liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre UE, şi, în al doilea rând, să evite restituirea taxelor percepute nelegal. Ulterior, de la momentul pronunţării C.J.U.E. în cauza C-402/09, Tatu, Guvernul român şi-a intensificat lupta în contra revenirii la situaţia de normalitate şi legalitate, stare care ar fi impus restituirea respectivelor taxe de poluare încasate cu încălcarea dreptului european. Au fost lansate tot felul de interpretări ale normelor juridice, unele realmente lugubre, constitutive a unor hidoşenii juridice. Astfel, ministrul mediului afirma cu un rafinat sentiment de cunoaştere a dreptului european că hotărârea C.J.U.E. din cauza Tatu „se referea doar la forma veche a O.U.G. nr. 50/2008” [5], iar taxele de poluare prelevate ca urmare a aplicării variantei actuale a O.U.G. nr. 50/2008 sunt legale şi, în consecinţă nu trebuie a fi restituite, căci această variantă a actului normativ a fost finalizată cu „sprijinul şi în urma unor consultări permanente cu experţii UE”, iar ministrul finanţelor publice, cu ocazia unui interviu acordat unui post de televiziune naţional [6], afirma ritos şi fără discernământ că „decizia”(sic!) C.J.U.E. din cauza C-402/09, Tatueste obligatorie doar pentru instanţele de judecată, nu şi pentru organele fiscale”!

Ulterior acestor afirmaţii, Statul Român a încasat următoarea (previzibilă) corecţie, ca urmare a reiterării de către C.J.U.E. a concluziilor din cauza Tatu şi în hotărârea preliminară prin care s-a soluţionat cauza C-263/10, Nisipeanu. Conduita Guvernului român în vederea sustragerii de la restituirea taxelor prelevate în contra dreptului comunitar s-a materializat în solicitarea adresată instanţei europene de a limita în timp efectele hotărârii preliminare[7] din cauza Nisipeanu, argumentându-se că „economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile prezentei hotărâri”. Demersul nu a fost încununat de „succes”, instanţa de la Luxembourg respingând această solicitare şi arătând că o astfel de măsură nu este necesară[8].

Ulterior s-au avansat fel de fel de variante privitoare la modificarea O.U.G. nr. 50/2008, formulându-se propuneri de lege ferenda în sensul încasării unei taxe de poluare retroactiv, pentru fiecare autoturism înmatriculat în România pentru care nu s-a plătit o astfel de taxă[9], ori propunându-se modificarea O.U.G. nr. 50/2008 şi, corelativ, adoptarea unei prevederi similare art. 11 din O.U.G. nr. 50/2008 prin care s-ar da dreptul contribuabilului să solicite şi să obţină numai restituirea diferenţei rezultând din taxa de poluare achitată în vechea reglementare şi cea rezultată ca urmare a aplicării noii reglementări[10].

Cu toate acestea, în ciuda concluziilor C.J.U.E. prin care s-a stabilit faptul că art. 110 T.F.U.E. „se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională”, O.U.G. nr. 50/2008 este în continuare în vigoare. În realitate, ultimul lucru care este urmărit de către instituţiile Statului Român este respectarea primatului dreptului european.

Printre multiple propuneri de lege ferenda, la nivel guvernamental s-a căutat şi s-a găsit finalmente soluţia, constând în promovarea unui recurs în interesul legii, pasându-se problema în curtea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi aşteptându-se o decizie „salvatoare”. Nu criticăm neapărat introducerea acestui recurs în interesul legii, căci, într-adevăr, jurisprudenţa este neunitară la nivel naţional, însă ne exprimăm rezervele faţă de concluziile iniţiatorului acestui demers, precum şi faţă de motivele pe care aceasta se sprijină. Expunerea respectivelor motive prezintă lacune puternice, atât dintr-o perspectivă juridică, cât şi dintr-una logică, unele dintre acestea fiind exprimate confuz şi tendenţios, oferind impresia generală că se urmăreşte realmente inducerea în eroare a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi.

3. Probleme juridice analizate. În cele ce vor urma vom analiza mai multe probleme de drept ridicate atât în cuprinsul recursului în interesul legii formulat, cât şi reprezentate de către însăşi această cerere adresată Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În fine, în eventualitatea în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se va pronunţa pe fondul litigiului, vom analiza forţa juridică a acestei decizii, precum şi efectele acesteia.

§ 2. Admisibilitatea acţiunii prin care se solicită instanţei obligarea Instituţiei Prefectului la înmatricularea unui autovehicul, fără a exista o „prealabilă contestare din partea autorităţii fiscale competente, în sensul că taxa de poluare este sau nu datorată”

4. Premisă. Unul din aspectele asupra cărora există divergenţă la nivelul jurisprudenţei naţionale este reprezentat de posibilitatea titularului dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de a solicita instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să oblige Instituţia Prefectului – Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Autovehiculelor[11] a nu condiţiona înmatricularea autovehiculului de prezentarea documentelor prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor[12]. Cu alte cuvinte, întrebarea la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va trebui să răspundă este dacă o persoană se poate adresa instanţei solicitând obligarea S.P.C.R.P.C.Î.V. la înmatricularea autovehiculului în lipsa prezentării dovezii plăţii taxei de poluare.

Potrivit iniţiatorului recursul în interesul legii, răspunsul ar fi negativ. În ceea ce ne priveşte, avem serioase rezerve faţă de această concluzie.

5. Art. 1 alin. (5) din Constituţie. Potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţia României, „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Aşa cum s-a indicat în doctrină, respectarea Constituţiei şi a tuturor celorlalte acte normative este o obligaţie ce revine, în egală măsură, tuturor subiectelor de drept, autorităţilor publice şi cetăţenilor[13].

6. Art. 148, alin. (2) din Constituţie. Potrivit art. 148, alin. (2) din Constituţia României, „Prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne”. Tratatele europene, precum şi dreptul derivat din acestea „au înfiinţat o ordine de drept care în momentul intrării sale în vigoare a fost integrată în ordinea juridică a statelor membre, impunându-se jurisdicţiei acestora” iar „obligaţiile asumate potrivit Tratatului instituind Comunitatea nu ar fi necondiţionate, ci doar eventuale, dacă ele ar putea fi puse la îndoială prin acte legislative ulterioare ale semnatarilor[14]. Aşadar, normele dreptului european, raportate la normele dreptului intern, au prioritate de aplicare în faţa oricărui act juridic[15] contrar de drept intern, fie acesta din urmă însăşi Constituţia[16].

Fundamentarea supremaţiei dreptului european ar putea fi explicată prin următorul raţionament: dacă respectarea legii fundamentale este obligatorie [art. 1 alin. (5) din Constituţie], iar acest act impune, la rândul său, respectarea dreptului european [art. 148 alin. (2) din Constituţie], rezultă că în chiar Constituţia României rezidă caracterul obligatoriu al normelor dreptului european. Afirmaţia ar fi eronată, căci, în realitate, supremaţia necondiţionată a dreptului european decurge nu din dispoziţiile constituţionale existente în materie, ci din însuşi caracterul său de normă supranaţională, supralegislativă şi supraconstituţională[17].

7. Sfera persoanelor cărora le revine obligaţia de a respecta dreptul european. Având în vedere faptul că dreptul european formează un sistem de drept autonom faţă de cel intern, însă a cărui norme prevalează în faţa oricăror dispoziţii contrare, rezultă că normele unionale cu caracter obligatoriu se impun, volens-nolens, tuturor[18] subiecţilor[19] de drept[20].

8. Contrarietatea taxei de poluare instituite prin O.U.G. nr. 50/2008 cu prevederile dreptului european. Fără ca aceste aspecte să poată fi puse în discuţie, trebuie observat faptul că reglementările interne ce condiţionează înmatricularea unei autoturism de ocazie achiziţionat dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene de plata unei taxe de poluare, cu ocazia primei înmatriculări a acestuia în România, fără a solicita corelativ achitarea unei astfel de taxe şi pentru un autoturism de pe piaţa internă, sunt contrare dreptului european, mai exact prevederilor art. 110 T.F.U.E., întrucât „Articolul 110 T.F.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională[21].

9. Judecătorul naţional – primul judecător european. Modul de a proceda în situaţia în care o normă a dreptului intern contravine dreptului european. În această materie, „cheia de boltă” este reprezentată de hotărârea preliminară edictată de către Curtea de Justiţie în cauza 106/77, Simmenthal II. Concluziile la care a ajuns instanţa de la Luxembourg sunt edificatoare prin ele însele: „Instanţa naţională care a fost invitată să aplice dreptul comunitar, are obligaţia de a aplica aceste dispoziţii în plenitudinea lor şi să refuze din oficiu aplicarea oricărei norme juridice naţionale contrare, chiar dacă este ulterioară şi nu are nevoie ca într-un astfel de caz să aştepte intervenţia prealabilă a unor instrumente legislative, constituţionale sau procedurale”. În lumina acestei hotărâri, judecătorul intern este primul judecător european, având nu doar posibilitatea de a aplica prevederile dreptului european, ci o veritabilă obligaţie în acest sens[22].

De aceea, judecătorul naţional are competenţa şi obligaţia ca, în temeiul art. 148 alin. (2) din Constituţie, să analizeze dacă între normele dreptului intern şi normele dreptului european există o contradicţie. În măsura în care există un astfel de dezacord, judecătorul naţional este obligat să lase norma internă neaplicată, dând astfel eficienţă dreptului european prin aplicarea directă a acestuia. În considerarea preeminenţei dreptului european, aceeaşi obligaţie îi incumbă nu doar judecătorului naţional, ci, cu titlu general, ea se impune respectului tuturor subiectelor de drept (supra, nr. 7).

10. Obligaţia S.P.C.R.P.C.Î.V. de a nu ţine cont de O.U.G. nr. 50/2008 şi de a aplica prevederile art. 110 T.F.U.E.. Având în vedere că prevederile cu caracter obligatoriu din dreptul comunitar se impun oricăror subiecte de drept, rezultă că şi S.P.C.R.P.C.Î.V. este dator să respecte această ordine juridică. Drept urmare, art. 110 T.F.U.E. se impune ca obligatoriu şi instituţiei responsabile cu înmatricularea autovehiculelor.

Cum art. 110 T.F.U.E. se opune instituirii unei taxe de poluare aplicate unui autovehicul de ocazie achiziţionat dintr-un alt stat membru ca urmare a primei sale înmatriculări în România, fără a impune prelevarea unei astfel de taxe în ceea ce priveşte autovehicule existente pe piaţa internă, rezultă că, în raport de prevederile art. 110 T.F.U.E. taxa de poluare nu este datorată[23].

Însă, potrivit dreptului intern, mai exact a art. 7, alin. (1), lit. j) a Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006, S.P.C.R.P.C.Î.V. are obligaţia de a proceda la înmatricularea autoturismului doar pe baza prezentării unor documente, printre care dovada „plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii[24].

Stabilit fiind că instituirea unei taxe de poluare este contrară art. 110 T.F.U.E. (supra, nr. 8), instituţia responsabilă cu înmatricularea autovehiculelor are obligaţia de a lăsa neaplicată norma internă [art. 7, alin. (1), lit. j) a Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006] care condiţionează înmatricularea autovehiculului de plata unei taxe de poluare (nedatorată în raport de prevederile dreptului comunitar) şi de a proceda la aplicarea dispoziţiilor comunitare în plenitudinea lor.

În consecinţă, de fiecare dată când, în raport de prevederile dreptului intern, o taxă de poluare este datorată pentru un autovehicul de ocazie achiziţionat dintr-un stat membru al Uniunii Europene fără ca o astfel de taxă să fie percepută pentru un autovehicul similar de pe piaţa internă, S.P.C.R.P.C.Î.V. este obligat să elimine condiţia prezentării dovezii „plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii” şi să procedeze la înmatricularea autovehiculului dacă restul condiţiilor sunt îndeplinite.

Pentru aceste motive, susţinerile din cuprinsul recursului în interesul legii conform cărora „Instituţia Prefectului nu are […] căderea de a examina legalitatea taxei în raport de prevederile dreptului comunitar şi nici de  a aplica cu prioritate aceste din urmă dispoziţii, fără a ţine cont de legislaţia internă (s.n. – C.F.C., S.G.)” ori că „simplul fapt că art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2008 a prevăzut că dovada plăţii taxei va fi prezentată cu ocazia înmatriculării autovehiculului, nu transformă serviciul de înmatriculări în decident şi implicit în responsabil al modului de aplicare a legislaţiei fiscale, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a stabilit, sub aspect procedural, că toate operaţiunile legate de plata taxei pe poluare se soluţionează de organele fiscale competente” căci acesta „are numai (s.n. – C.F.C., S.G.) obligaţia de a primi şi verifica dacă dosarul pe baza căruia se efectuează operaţiunea de înmatriculare a autovehiculelor conţine documentele prevăzute de lege inclusiv dovada plăţii taxei pe poluare” sunt afirmaţii care relevă o înţelegere trunchiată a prevederilor dreptului comunitar şi a efectelor acestora. Aşadar, aceste susţineri sunt manifest lipsite de fundament, având o valoare juridică nulă.

11. Existenţa unui „refuz nejustificat” [art. 2, alin. (1), lit. i) din Legea 554/2004] în caz contrar. Potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004[25], sfera actelor administrative[26] care pot face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ cuprinde nu doar actele administrativ, astfel cum sunt definite la art. 2, alin. (1), lit. c) din Legea 554/2004, ci şi actele administrative asimilate [art. 2, alin. (2) din Legea 554/2004], acestea din urmă constând fie în refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, fie în refuzul nejustificat de punere în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii, fie în nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.

Aşadar, potrivit art. 2, alin. (1), lit. i) din Legea 554/2004, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere constă în „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane […]” în timp ce excesul de putere constitutiv al caracterului nejustificat de a soluţiona o cerere constă, potrivit art. 2, alin. (1), lit. n) din Legea 554/2004 în „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.

În consecinţă, dat fiind faptul că instituţia abilitată cu înmatricularea autovehiculelor are obligaţia de a aplica prevederile art. 110 T.F.U.E. şi de a înlătura normele interne contrare care constituie un obstacol în ceea ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor între statele comunitare [art. 7, alin. (1), lit. j) a Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006] (supra, nr. 10), rezultă că un eventual refuz de a proceda la înmatricularea taxei de poluare este exprimat cu „încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor[27], deci emis cu „exces de putere” în sensul art. 2, alin. (1), lit. n) din Legea 554/2004.

Pentru acestea, în situaţia în care un particular se adresează S.P.C.R.P.C.Î.V. cu o cerere prin care solicită acestui organ să procedeze la înmatricularea fără pretinderea prezentării dovezii achitării taxei de poluare pentru un autovehicul second-hand înmatriculat într-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără ca o astfel de taxă să fie impusă şi în ceea ce priveşte un autovehicul similar de pe piaţa internă, refuzul soluţionării unei astfel de cereri este emis cu exces de putere şi este nejustificat în raport de prevederile art. 110 T.F.U.E., căci constă în „exprimarea explicită […] a voinţei de a nu rezolva o cerere”.

În această ambianţă, ne lasă realmente perplecşi susţinerile din cuprinsul recursului în interesul legii formulat cum că „răspunsurile comunicate reclamanţilor, în sensul precizării documentelor ce trebuie prezentate, pentru înmatricularea unui autoturism în România, sunt acte de informare (?!) (s.n. – C.F.C., S.G.) şi nu un refuz cu exprimarea explicită (s.n. – C.F.C., S.G.), prin exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane”, astfel încât acţiunea în contencios administrativ ar fi inadmisibilă. Cu alte cuvinte, în măsura în care o persoană se adresează serviciului responsabil cu înmatricularea autovehiculelor, solicitându-i ignorarea condiţiei prezentării dovezii plăţii taxei de poluare şi procedarea la înmatricularea autovehiculului în conformitate cu restul condiţiilor ce trebuie a fi îndeplinite, iar această instituţie publică răspunde în sensul că nu va proceda la înmatriculare până la momentul prezentării dovezii achitării taxei de poluare, se încearcă a se convinge (induce în eroare) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că o astfel de conduită nu ar constitui un refuz[28], lucru perfect absurd!

12. Soluţia corectă. De remarcat că, în ipoteza analizată, nici măcar un singur argument adus în sprijinul inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ nu face faţă unei analize atente. În consecinţă, conform tuturor celor expuse mai sus, acţiunea prin care se solicită instanţei cenzurarea refuzului serviciului de specialitate din structura Instituţiei Prefectului de a aplica prevederile art. 110 T.F.U.E., materializat în neacceptarea înmatriculării autovehiculului în lipsa dovezii achitării taxei de poluare, este admisibilă. Instanţa de judecată, în limita obiectului acţiunii determinat de către reclamant [art. 112 C. pr. civ.] şi pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, va analiza dacă refuzul S.P.C.R.P.C.Î.V. este justificat sau nu[29] şi va pronunţa o hotărâre judecătorească în consecinţă. 

13. Problemele unei eventuale soluţii contrare. Prin reducere la absurd, dacă s-ar îmbrăţişa concluziile iniţiatorului recursului în interesul legii şi s-ar statua că o astfel de acţiune în contencios administrativ este inadmisibilă, în realitate s-ar statua că judecătorul cauzei nu-i este permis să aplice dreptul european. Aşadar, având în vedere că, fără discuţie, refuzul de a înmatricula un autovehicul este, pe fond, nejustificat în raport de prevederile dreptului european (supra, nr. 11 şi nota de subsol nr. 28) o eventuală îmbrăţişare a tezei inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ ar tinde să-i suprime judecătorului naţional, în calitatea sa de prim-judecător european[30], însăşi posibilitatea de a da forţă prevederilor Tratatelor constitutive ale Uniunii Europene[31]. Cu alte cuvinte, deşi actualmente este unanim recunoscut că, pe fond[32], instituirea unei taxe de poluare este contrară dreptului european, drept european a cărui respectare este obligatorie erga omnes, cu toate acestea se încearcă ocolirea obligativităţii respectării acestor norme prin înlăturarea prerogativelor instanţei de judecată în vedere asigurării primatului acestei ordini juridice supranaţionale.

Cum ar trebui să procedeze persoana care doreşte înmatricularea unui autovehicul achiziţionat dintr-un stat membru Uniunii Europene însă i se condiţionează această operaţiune de plata unei taxe de poluare? În opinia iniţiatorului recursului în interesul legii, conform unui scenariu numai bun de un film mut, ar trebui ca mai întâi să o achite pentru ca în secunda următoare s-o ceară înapoi. Dacă după aproape 5 ani de la aderarea la Uniunea Europeană aceasta este perspectiva instituţiilor statale asupra obligativităţii respectării dreptului european, atunci toţi care ar susţine o astfel de opinie ar trebui să se reprofileze într-un alt domeniu decât cel juridic.

Nu în ultimul rând, o astfel de decizie este susceptibilă a atrage declanşarea unei noi proceduri de infringment împotriva României pentru nerespectarea obligaţiilor asumate prin aderarea la Uniunea Europeană, căci determinarea, printr-un recurs în interesul legii, a imposibilităţii judecătorului cauzei de a analiza fondului unui litigiu în care încălcarea dreptului european este evidentă constituie o (tentativă de) încălcare a obligaţiilor degajate din principiul aplicării prioritare a dreptului european[33].

§ 3. Admisibilitatea acţiunii în restituirea taxei de poluare în condiţiile necontestării deciziei de calcul a cuantumului acestei taxe

14. Premisă. Celălalt aspect asupra căruia nu există o jurisprudenţă unitară la nivel naţional este reprezentat de admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ prin care se solicită instanţei obligarea organului fiscal la restituirea taxei de poluare prelevate, în condiţiile în care nu s-a efectuat procedura contestaţiei (art. 205 C. pr. fisc.) împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare.

Majoritatea covârşitoare a Curţilor de Apel (instanţe de recurs în materie) de pe teritoriul ţării se situează pe poziţia admisibilităţii unei asemenea de acţiuni, poziţie disidentă făcând doar Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Ploieşti. Deşi în cuprinsul recursului în interesul legii, în anexa hotărârilor judecătoreşti prin care s-au respins asemenea acţiuni ca fiind inadmisibile apar şi decizii irevocabile ale Curţii de Apel Oradea, Curţii de Apel Cluj, Curţii de Apel Bacău ori a Curţii de Apel Constanţa, în realitate aceste decizii reprezintă doar „accidente” ale practicii judiciare a acestor instanţe, jurisprudenţa acestora fiind constantă în sensul admisibilităţii unor astfel de acţiuni[34].

Concluzia iniţiatorului recursului în interesul legii, în aceeaşi notă ca şi ceea ce priveşte celălalt aspect deferit înspre judecare Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi, este că în cazul necontestării deciziei de calcul a taxei de poluare în conformitate cu prevederile art. 205 C. pr. fisc., acţiunea în contencios administrativ „prin care s-ar solicita restituirea taxei de poluare” ar fi inadmisibilă. În ceea ce ne priveşte, şi cu privire la justeţea acestei concluzii avem serioase dubii.

15. Decizia de calcul a taxei de poluare – act administrativ fiscal sau titlu de creanţă? Potrivit art. 205 C. pr. fisc. „împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii”.

Dintru început, o problemă referitoare la natura juridică a deciziei de calcul a fost ridicată. Ar fi acest înscris intitulat ritos „decizie de calcul a taxei de poluare” un act administrativ individual ?

Potrivit art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea 554/2004, actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”. În considerarea şi completarea acestei definiţii, art. 41 C. pr. fisc. ne arată că actul administrativ fiscal este „actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale”.

Raportat la aceste două texte de legale a căror îmbinare relevă trăsăturile actului administrativ fiscal, doctrina a formulat definiţia[35] actului administrativ fiscal ca fiind „manifestarea de voinţă a organelor fiscale făcută în exercitarea funcţiei de administrare a creanţelor fiscale, în scopul de a produce efecte juridice, adică de a stabili, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii fiscale, a căror realizare este garantată prin posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului, în condiţiile prevăzute de dreptul pozitiv[36]. De asemenea, conform celor reţinute în doctrină, printre trăsăturile actului administrativ fiscal se numără faptul că acesta reprezintă o manifestare de voinţă a organului fiscal generatoare[37] de efecte juridice[38].

În egală măsură, trebuie arătat că un act administrativ fiscal determină naşterea unei obligaţii directe şi imediate în sarcina contribuabilului, constituind şi înştiinţare de plată de la data comunicării acestui act contribuabilului [art. 86 alin. 6 C. pr. fisc.]. Cu alte cuvinte, atunci când se emite un act administrativ fiscal (de regulă, o decizie de impunere), în sarcina contribuabilului se stabileşte o obligaţie de plată (principală sau accesorie) şi un termen de plată. De la data expirării termenului de plată, în cazul obligaţiilor fiscale principale, se calculează majorări de întârziere.

În fine, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de plată la termen, organul fiscal poate proceda la executarea silită a obligaţiilor de plată stabilite în sarcina contribuabilului.

Decizia de calcul a taxei de poluare se împacă greu cu prevederile art. 2 alin. (2), lit. c) din Legea 554/2004 şi cu definiţia actelor administrativ fiscale căci prezintă anumite trăsături ce nu sunt caracteristici unui veritabil act administrativ fiscal :

Prin decizia de calcul nu se stabileşte o obligaţie de plată în sarcina contribuabilului. Obligaţia de plată a taxei de poluare nu se stabileşte prin decizia de calcul a taxei de poluare, ci prin lege (O.U.G. nr. 50/2008 şi reglementările specifice în materia înmatriculării vehiculelor), ca o condiţie sine qua non pentru prima înmatriculare a unui autoturism în România. Singurul rol al deciziei de calcul este acela de a determina în concret suma datorată de contribuabil.

Prin decizia de calcul nu se stabileşte un termen de plată în sarcina contribuabilului.
Organele fiscale nu stabilesc niciun termen în care contribuabilul să fie obligat să procedeze la plata taxei de poluare.

Neplata taxei de poluare determinate prin decizia de calcul nu generează obligaţia de plată a unor majorări de întârziere. Neplata taxei de poluare nu generează în sarcina contribuabilului niciun fel de obligaţie de plată a unor majorări de întârziere. Această decizie nu are decât rolul de a determina exact cuantumul taxei datorate, în temeiul legii, pentru a se evita situaţiile întâlnite sub imperiul reglementării anterioare [art. 2141 C. fisc.] în care contribuabilii determinau şi achitau un cuantum mai mic al taxei, prejudiciind astfel bugetul public.

Decizia de calcul nu este susceptibilă de executare silită. În fine, extrem de important, organul fiscal nu poate proceda la executarea silită a „obligaţiilor de plată” stabilite prin decizia de calcul. Cu alte cuvinte, dacă, în urma lecturării deciziei de calcul, contribuabilul decide să nu achite taxa de poluare, singura „sancţiune” o constituie imposibilitatea înmatriculării autoturismului în România. Organul fiscal nu-l poate obliga pe contribuabil să plătească taxa determinată şi nici să-şi înmatriculeze subsecvent autoturismul.

Rezultă aşadar, conform tuturor acestor aspecte, că decizia de calcul a taxei de poluare nu este un act administrativ fiscal. Decizia de calcul a taxei de poluare reprezintă un simplu petic de hârtie, reprezentând instrumentum-ul efectuării unei operaţiuni tehnico-administrative, introducerea unor date într-un program[39], pentru ca pe baza unei simple formule matematice[40], să se ateste cuantumul taxei de poluare necesară a fi achitată în situaţia în care o persoană doreşte înmatricularea unui autovehicul. Constituind proba efectuării unei simple operaţiuni tehnico-administrative, decizia de calcul a taxei de poluare nu va produce efecte juridice specifice unui act administrativ fiscal, nefiind susceptibilă de executare silită[41], putându-se solicita cantitativ emiterea oricâtor decizii de calcul pentru acelaşi autovehicul[42] fără generarea nici unei „naşteri, transformări sau modificări a unor raporturi juridice” [condiţie ca un act sa poată fi calificat ca fiind act administrativ – art. 2, alin. (2), lit. c) din O.U.G. 50/2008] şi fără absolut nici o altă consecinţă de ordin juridic.

Însă, potrivit susţinerilor iniţiatorului recursului în interesul legii, decizia de calcul a taxei de poluare ar fi nu doar un „evident”(sic!) act administrativ fiscal, ci şi un titlu de creanţă, căci potrivit Ordinului nr. 986/2008 a Preşedintelui A.N.A.F. pentru aprobarea procedurii privind stabilirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se precizează în „anexa nr. 3 (s.n. – C.F.C., S.G.) că decizia de calcul a taxei pe poluare reprezintă titlu de creanţă şi constituie înştiinţare de plată conform legii”.

În primul rând, este de specificat că niciunde în cuprinsul dispoziţiilor cu caracter normativ ale O.U.G. nr. 50/2008 şi niciunde în cuprinsul dispoziţiilor cu caracter normativ ale Ordinului nr. 986/2008 a Preşedintelui A.N.A.F. nu se prevede că decizia de calcul a taxei de poluare ar constitui titlu de creanţă. Este adevărat că o astfel de menţiune apare în Anexa nr. 3 a Ordinului nr. 986/2008 a Preşedintelui A.N.A.F., însă respectiva anexă nu are valoare juridică normativă, constituind doar un simplu model al conţinutului deciziilor de calcul ce urmează a se tipări la cererea persoanelor interesate[43]. Aşadar, în realitate, decizia de calcul a taxei de poluare nu constituie titlu de creanţă şi înştiinţare de plată conform legii (s.n. – C.F.C., S.G.), căci este imposibilă autolegitimarea deciziei de calcul ca fiind un titlu de creanţă prin însăşi modelul conţinutului acestui înscris. Doar prevederile cu caracter substanţial normativ din cuprinsul actelor juridice cu caracter normativ ar putea califica un anumit înscris ca fiind titlu de creanţă, nicidecum un simplu model[44] existent în anexa unui Ordin a Preşedintelui A.N.A.F.![45]

Aşadar, potrivit art. 205 C. pr. fisc., „împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii”. Cum decizia de calcul a taxei de poluare nu se circumscrie niciuneia din aceste două noţiuni, rezultă că nu este necesară efectuarea procedurii contestaţiei împotriva acesteia din urmă. Ba mai mult, riguros din punct de vedere teoretic şi raportat strict la prevederile art. 205 C. pr. fisc., o astfel de contestaţie ar fi chiar inadmisibilă, căci nu este îndreptată împotriva actelor administrative vizate de art. 205 C. pr. fisc.

16. Art. 7 din O.U.G. 50/2008. Potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008 „stabilirea, verificarea, colectarea şi executarea silită, inclusiv soluţionarea contestaţiilor privind taxa datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”. Această prevedere legală nu este decât o normă de trimitere, care reaminteşte faptul că taxa de poluare este o prelevare cu caracter fiscal, astfel încât regimul juridic al acesteia va fi guvernat de normele procedurii fiscale, în calitatea acestora de lex specialis.

Interpretarea conform căreia art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008 ar institui obligativitatea contestării deciziei de calcul în conformitate cu prevederile art. 205 C. pr. fisc. nu poate fi susţinută căci ar fi o interpretare contrară literei legii.

17. Contestarea deciziei de calcul în temeiul art. 10 din O.U.G. nr. 50/2008. Potrivit art. 10 din O.U.G. nr. 50/2008, „suma reprezentând taxa poate fi contestată atunci când persoana care urmează să înmatriculeze un autovehicul rulat poate face dovada că autovehiculul său s-a depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată de grila fixă prevăzută în anexa nr. 4”.

Rezultă că, în acest caz, prin derogare de la art. 205 C. pr. fisc., contestaţia împotriva deciziei de calcul este admisibilă, însă doar în situaţia în care „se poate face dovada că autovehiculul s-a depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată de grila fixă” prevăzută într-una din anexele actului normativ.

Această formulare, deşi permite contestarea deciziei de calcul, întăreşte concluzia conform căreia în restul situaţiilor, contestarea acestui înscris nu este nici necesară şi nici admisibilă. Astfel, prevederile O.U.G. nr. 50/2008 permit contestarea deciziei de calcul doar în situaţia existenţei unor erori de fapt săvârşite de organul fiscal, respectiv greşita evaluare a deprecierii autovehiculului – „în situaţia în care contribuabilul consideră că deprecierea autovehiculului său este mai mare decât deprecierea rezultată pe baza cotei iniţiale de reducere şi/sau a cotei suplimentare de reducere a taxei, acesta poate contesta taxa în baza rezultatului unei expertize privind evaluarea individuală a autovehiculului în cauză. În acest sens, contribuabilul va solicita efectuarea expertizei de către un expert al Corpului Experţilor Tehnici, care în raportul de expertiză privind evaluarea individuală a autovehiculului va înscrie şi cota reală de reducere a taxei corespunzătoare acelui autovehicul” [art. 5, alin. (20) al H.G. nr. 686/2008 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule]. Mai mult, restituirea sumelor achitate cu titlu de taxă de poluare este închipuită de legiuitor a fi posibilă într-o singură situaţie : „pentru restituirea sumelor reprezentând diferenţe de taxă pe poluare (s.n. – C.F.C., S.G.) rezultate în urma contestării taxei pe poluare” [art. 1.3, lit. d) a anexei nr. la Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 986/2008 pentru aprobarea procedurii privind stabilirea taxei pe poluare pentru autovehicule]. Cu alte cuvinte, singura situaţie în care este posibilă restituirea sumelor achitate în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 este aceea în care solvens a achitat o taxă mai mare ca urmare a greşitei evaluări a deprecierii autovehiculului său.

Aceste aspecte întăresc şi fortifică concluzia conform căreia obligaţia de plată a taxei de poluare nu se stabileşte prin decizia de calcul a taxei de poluare, ci prin lege (O.U.G. nr. 50/2008 şi reglementările specifice în materia înmatriculării vehiculelor), ca o condiţie sine qua non pentru prima înmatriculare a unui autoturism în România. Singurul rol al deciziei de calcul este acela de a atesta efectuarea unei operaţiuni tehnico-administrative, respectiv introducerea unor date într-un program informativ [art. 1.4. al anexei nr. 1 la Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 986/2008].

Aşadar, în restul situaţiilor în care nu se contestă greşita evaluare a deprecierii autovehiculului, contestaţia împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare[46], pe lângă faptul că este inadmisibilă (supra, nr. 15), este şi inutilă, căci cu ceea ce contribuabilul se declară nemulţumit nu este reprezentat de modul de calcul a taxei de poluare, ci de însăşi legalitatea actului normativ în temeiul căreia s-a perceput taxa de poluare (O.U.G. nr. 50/2008).

Acesta este şi motivul pentru care legislaţia internă nu închipuie altă situaţie posibilă în care s-ar putea obţine restituirea (parţială) a unei sume achitate cu titlu de taxă de poluare, în afară de ipoteza în care s-a evaluat greşit deprecierea autovehiculului [art. 1.3, lit. d) a anexei nr. la Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 986/2008; art. 5, alin. (20) şi art. 8 al H.G. nr. 686/2008].

18. Presupunerea că ar fi necesară contestarea deciziei de calcul a taxei de poluare. Consecinţe. Ignorându-se toate cele exprimate mai sus şi procedând la un exerciţiu de imaginaţie, vom analiza consecinţele teoretice ale necontestării deciziei de calcul a taxei de poluare în termenul prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. fisc., presupunând prin absurd că decizia de calcul a taxei de poluare ar fi un act administrativ fiscal.

Aşadar, potrivit art. 207 alin. (1) C. pr. fisc., „contestaţia se va depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancţiunea decăderii”, iar potrivit iniţiatorului recursului în interesul legii, în această situaţie acţiunea în contencios administrativ ar fi inadmisibilă.

Din punct de vedere teoretic, dacă pornim de la premisa că decizia de calcul a taxei de poluare este un act administrativ fiscal, afirmaţia de mai sus este corectă, însă doar parţial, cu privire la o singură latură a problemei: inadmisibilă în contencios administrativ devine numai şi numai acţiunea în anularea deciziei de calcul a taxei de poluare.

Potrivit art. 8  alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, obiectul unei acţiuni în contencios administrativ poate fi reprezentat nu doar de solicitarea anulării unui act administrativ, ci şi cenzurarea refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri ori a nesoluţionării unei cereri în termenul prevăzut de lege[47] (supra, nr. 11).

În condiţiile în care particularul se adresează organului fiscal, solicitând nu anularea deciziei de calcul a taxei de poluare, ci restituirea acestei taxe în temeiul art. 117 lit. d) C. pr. fisc., refuzul organului fiscal de a da curs acestei cereri îl îndrituieşte pe solicitant să se adreseze instanţei de judecată, căci legea [art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004] învesteşte instanţa de judecată cu posibilitatea cenzurării refuzului administraţiei de a soluţiona o cerere, dacă acesta din urmă este nejustificat.

Contestarea sau necontestarea deciziei de calcul ar determina doar inadmisibilitatea acţiunii în anularea deciziei de calcul, neavând absolut nici o înrâurire asupra solicitării adresate instanţei de a cenzura un refuz nejustificat al organului fiscal de a soluţiona o cerere de restituire a taxei de poluare. Cele două acţiuni operează în planuri diferite, având finalităţi distincte, prima pentru a înlătura din ordinea juridică un (presupus) act administrativ nul absolut raportat la prevederile dreptului comunitar, în timp ce cea de-a doua acţiunea vizează doar simpla restituire a unei taxe de poluare prelevate în contra art. 110 T.F.U.E.; contestarea sau necontestarea deciziei de calcul nu are absolut nicio legătură cu cenzurarea refuzului nejustificat de restituire a unei taxe încasate cu aplicarea eronată a dispoziţiilor legale [art. 117 lit. d) C. pr. fisc.].

Că este întocmai cum susţinem noi, cea mai bună dovadă este reprezentată de art. 135 C. pr. fisc., care prevede faptul că „dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire”.

În această ambianţă, dreptul contribuabililor la restituirea creanţelor de natură fiscală apare ca fiind supus unui termen de prescripţie general de 5 ani. În aceste condiţii, dacă s-ar îmbrăţişa teza inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ privind restituirea taxei de poluare în cazul necontestării deciziei de calcul, în realitate s-ar micşora termenul prevăzut de art. 135 C. pr. fisc. de la 5 ani la 30 de zile, soluţie imposibil de acceptat, căci litera art. 135 C. pr. fisc. este clară şi nesusceptibilă a da naştere la alte interpretări.

Pe de altă parte, faptul că anularea unui act administrativ nu este o condiţie sine qua non pentru a se cenzura refuzul nejustificat de restituire a unor sume a căror achitare este considerată nedatorată [art. 992 C. civ.] este reprezentat de însăşi existenţa art. 117 lit. d) C. pr. fisc. Deoarece, în situaţia în care un act administrativ ar fi anulat, achitarea unor sume de bani în temeiul acestuia s-ar circumscrie prevederilor art. 117 lit. a) C. pr. fisc., respectiv sume achitate „fără existenţa unui titlu de creanţă”. Pentru acestea, instanţa de judecată sesizată cu o acţiune în „anularea în tot sau în parte a actului şi repararea pagubei cauzate” [art. 8 alin. (1) teza I din Legea 554/2004], constatând nulitatea actului administrativ va constata subsecvent că „repararea pagubei” se va realiza prin obligarea organului fiscal la restituirea sumelor prelevate în temeiul art. 117 lit. a) C. pr. fisc., căci efectul retroactiv[48] al nulităţii determină inexistenţa juridică a actului administrativ în temeiul căruia sumele au fost achitate, determinând, în cele din urmă, calificarea respectivelor sume ca fiind prelevate „fără existenţa unui titlu de creanţă”.

Aşadar, însuşirea interpretării propuse de către iniţiatorul recursului în interesul legii cum că necontestarea unui act administrativ în condiţiile art. 205 C. pr. fisc. ar atrage inadmisibilitatea acţiunii prin care s-ar solicita instanţei să cenzureze un refuz considerat nejustificat de restituire a respectivelor sume considerate achitate ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale [art. 117 lit. d) C. pr. fisc.], ar determina în final privirea existenţei lit. d) ale art. 117 C. pr. fisc. ca fiind lipsită de sens si aplicabilitate, căci întotdeauna restituirea unor sume achitate ca urmare a aplicării eronate a dispoziţiilor legale [art. 117, lit. d) C. pr. fisc.] putea fi obţinută prin anularea titlului de creanţă, fapt care ar fi determinat incidenţa prevederilor art. 117 lit. a) C. pr. fisc. Cum această concluzie nu poate fi acceptată, rezultă că acţiunea în restituirea sumelor achitate ca urmare a „aplicării eronate a prevederilor legale” [art. 117 lit. d) C. pr. fisc.] este admisibilă, iar orice discuţie referitoare la contestarea sau necontestarea unui act administrativ în legătură cu respectivele sume este lipsită de obiect.

19. Aceeaşi presupunere. Inadmisibilitatea trebuie invocată prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii [art. 109, alin. (3) C. pr. civ.] Totodată, repetând acelaşi exerciţiu de imaginaţie şi presupunând că decizia de calcul a taxei de poluare ar fi un act administrativ a cărui necontestare în termenul de 30 de zile este susceptibilă să atragă inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ prin care se solicită anularea deciziei de calcul a taxei de poluare, această sancţiune procesuală totuşi nu poate fi invocată de către instanţă din oficiu.

În cele din urmă, procedura contestaţiei prevăzută de art. 205 C. pr. fisc. este o procedură necontencioasă, obligatorie (potrivit normelor dreptului intern) şi prealabilă cererii de chemare în judecată. De altfel, şi în cuprinsul recursului în interesul legii se recunoaşte de către iniţiatorul acestuia că procedura contestaţiei este „o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicţional” constituind un „recurs graţios şi prealabil” adresat organului fiscal.

În aceste condiţii, raportat la prevederile art. 109, alin. (3) C. pr. civ., dispoziţii care statuează deosebit de clar şi fără a lăsa loc la interpretări că „neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât (s.n. – C.F.C., S.G.) prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii prerogativa invocării excepţiei de inadmisibilitate aparţine numai şi numai pârâtului, astfel încât instanţa nu poate, din oficiu, să invoce inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ prin care se solicită anularea deciziei de calcul a taxei de poluare[49].

În situaţia în care pârâtul, din varii motive, omite a ridica această excepţie prin întâmpinare, instanţa de judecată trebuie să constate decăderea pârâtului din dreptul de a formula această apărare şi să procedeze la analiza pe fond a acţiunii.

Aşadar, şi datorită acestui aspect, nu se poate susţine „inadmisibilitatea acţiunii de restituire a taxei de poluare în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008”, căci chiar presupunând prin absurd că decizia de calcul a taxei de poluare este un act administrativ fiscal şi presupunând prin acelaşi absurd că necontestarea acesteia ar atrage inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ prin care s-ar solicita restituirea acestei taxe, chiar şi atunci lipsa dovezii privitoare la îndeplinirea procedurii prealabile n-ar atrage de plano inadmisibilitatea acţiunii, ce ar fi necesar ca această excepţie să fie invocată „decât de pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii”.

20. Afirmaţii din cuprinsul recursului în interesul legii de natură să inducă în eroare. Prezentul recurs în interesul legii oferă impresia generală că este formulat realmente cu o puternică doză de parţialitate, încercându-se inducerea în eroare a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi. Vom arăta care sunt afirmaţiile care ne determină a avea această perspectivă:

  • În susţinerea punctului de vedere conform căruia contestarea deciziei de calcul nu este de natură să atragă inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ, iniţiatorul recursului în interesul legii arată că procedura contestaţiei nu instituie o „jurisdicţie specială, administrativă, în sensul dispoziţiilor art. 21, alin. (4) din Constituţia României” astfel încât nu constituie o procedură administrativ jurisdicţională a cărei îndeplinire este doar facultativă.

Deşi afirmaţia este corectă pe fond, ea este invocată într-un cadru fundamental greşit, încercând inducerea în eroare a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi.

În realitate, acţiunea în contencios administrativ prin care se solicită restituirea taxei de poluare nu are absolut nicio legătură cu caracterul administrativ-jurisdicţional sau nu al procedurii contestaţiei (art. 205 C. pr. fisc.). Aşadar, de fiecare dacă când s-a admis o acţiune în restituirea taxei de poluare, instanţele nu au invocat faptul că procedura contestaţiei ar fi o procedură administrativ-jurisdicţională a cărei urmărire nu este obligatorie, căci acţiunea în restituirea taxei de poluare presupune la rându-i urmărirea unei proceduri anterioare cererii de chemare în judecată –respectiv adresarea organului fiscal a unei cereri de restituire întemeiate pe dispoziţiile art. 117 C. pr. fisc.– a cărei soluţionare favorabilă a fost refuzată, astfel încât caracterul justificat sau nejustificat al acestui refuz edictat de organul fiscal în procedura administrativă graţioasă este adus în atenţia organului fiscal.

  • În susţinerea punctului de vedere conform căruia necontestarea deciziei de calcul atrage inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ, se arată că instanţa de la Luxembourg „a statuat că un stat membru nu îşi încalcă obligaţiile care îi revin în temeiul art. 90 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, dacă aplică autovehiculelor de ocazie importate din alte state membre un sistem de impozitare în care deprecierea reală a autovehiculelor este definită într-un mod general şi abstract, pe baza unor criterii determinate în dreptul naţional, în măsura în care, pe de o parte, sunt aduse la cunoştinţa publicului  criteriile pe care se întemeiază modul de calcul forfetar al deprecierii vehiculelor şi, pe de altă parte, proprietarul unui autovehicul de ocazie importat dintr-un alt stat membru are posibilitatea de a contesta aplicarea unui astfel de mod de calcul, cu scopul de a demonstra că acesta are ca rezultat o impozitare superioară valorii taxei reziduale încorporate în valoarea celor similare, deja înmatriculate pe teritoriul naţional”.

A cuprinde aceste afirmaţii în cuprinsul unui recurs în interesul legii, în condiţiile în care C.J.U.E deja se pronunţase în afacerea C-402/09, Ioan Tatu, distrugând legislaţia internă (în cea mai blândă formă a acesteia – varianta O.U.G. nr. 50/2008 aflată în vigoare în perioada 01.07.2008 – 15.12.2008) care instituia obligativitatea achitării unei taxe de poluare la prima înmatriculare a unui autovehicul în România, denotă o ipocrizie juridică crasă. Aceste afirmaţii nu au nicio valoare juridică şi trebuie tratate ca atare.

  • În concluziile proprii ale iniţiatorului recursului în interesul legii se arată că inadmisibilitatea acţiunii în restituirea taxei de poluare în cazul necontestării deciziei de calcul se sprijină pe motivaţia conform căreia este obligatorie „parcurgerea procedurii administrative prealabile, procedură care, în raport cu natura juridică a actului atacat (s.n. – C.F.C., S.G.), se exercită în condiţiile stabilite prin art. 205 – 209 C. pr. fisc.”.

Această afirmaţie este înşelătoare, căci ceea ce se urmăreşte este restituirea taxei de poluare achitată, obiectul acţiunii fiind reprezentat de cenzurarea refuzului nejustificat de soluţionare a cererii de restituire a taxei de poluare, nicidecum de atacarea deciziei de calcul a taxei de poluare, astfel încât nu poate fi pusă pe tapet discuţia referitoare la contestarea deciziei de calcul a taxei de poluare (presupunând prin absurd că aceasta ar fi un act administrativ fiscal), a cărei nulitate este străină obiectului unei acţiuni în restituirea acestei prelevări de natură fiscală.

  • Potrivit concluziilor proprii ale procurorului general a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, „atât timp cât prin norma de drept specială, respectiv Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 şi prin norma de drept comun în materia dreptului fiscal sunt prevăzute proceduri speciale prin care cel care se consideră vătămat în drepturile sau interesele sale, printr-un act administrativ fiscal, îşi poate valorifica pretenţiile, nici unei persoane nu i se poate recunoaşte dreptul de a urma o altă procedură, în afara celei stabilite de legiuitor (s.n. – C.F.C., S.G.), indiferent de motivele de nelegalitate ce s-ar invoca, întrucât normele de procedură sunt de strictă interpretare şi de ordine publică şi au întâietate în raport de normele de drept material”.

Nici acest argument nu rezistă unei analize atente, căci solvens (plătitorul taxei de poluare) se adresează lui accipiens (organului fiscal) solicitându-i restituirea taxei de poluare achitată nedatorat [art. 992 şi urm. C. civ.] raportat la normele dreptului european [art. 110 T.F.U.E.]. În această situaţie, solvens nu urmează „o procedură în afara celei stabilite de legiuitor”, căci el formulează o cerere de restituire în temeiul art. 117, lit. d) C. pr. fisc., adică întocmai în conformitatea normelor de drept procedural fiscal.

  • Potrivit concluziilor iniţiatorului recursului în interesul legii, „sesizarea instanţei de contencios administrativ, cu soluţionarea oricărei cereri (s.n. – C.F.C., S.G.) privitoare la titlurile de creanţă fiscală şi a altor acte administrativ-fiscale, inclusiv a cererilor de restituire a sumelor plătite cu titlu de taxă pe poluare pentru autovehicule, nu se poate realiza decât în condiţiile stabilite de art. 205 – 218 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală”.

Am menţionat anterior că acest raţionament este de natură să nege aplicabilitatea art. 117 C. pr. fisc. Or, un text de lege trebuie interpretat în concordanţă cu regula efectului util, în sensul că acesta trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce nici unul.

  • Concluzia iniţiatorului recursului în interesul legii este că „numai în litigiile prin care este atacată decizia/dispoziţia emisă de Administraţia Finanţelor Publice în soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziei de stabilirea a taxei pe poluare, s-ar fi putut realiza şi un examen de compatibilitate a normelor interne incidente cu normele comunitare”.

Această afirmaţie realmente hazardată nu se poate sprijini pe niciun argument din punct de vedere juridic, iar concluziile exprimate anterior (supra, nr. 13) sunt pe deplin valabile.

21. Soluţia corectă în raport de dispoziţiile dreptului intern. Având în vedere că decizia de calcul a taxei de poluare nu reprezintă un act administrativ fiscal (supra, nr. 15), rezultă că împotriva acestui act nu este nici posibilă şi nici necesară efectuarea procedurii contestaţiei (art. 205 C. pr. fisc.), determinând ca orice discuţie referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în restituirea taxei de poluare în situaţia necontestării înscrisului intitulat „decizie de calcul a taxei de poluare” să nu poată fi continuată.

Secunda facie, dacă prin absurd s-ar considera decizia de calcul ca fiind un veritabil act administrativ fiscal, lipsa contestării (art. 205 C. pr. fisc.) acestuia n-ar avea absolut nicio legătură cu admisibilitatea acţiunilor în contencios administrativ privitoare la restituirea taxelor de poluare încasate prin aplicarea eronată a dispoziţiilor legale [art. 117 lit. d) C. pr. fisc., raportat la art. 992 C. civ. şi la art. 110 T.F.U.E.], căci inadmisibilă ar fi doar acţiunea prin care s-ar solicita anularea deciziei de calcul a taxei de poluare (supra, nr. 18).

În al treilea rând, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie n-ar putea decide, printr-un recurs în interesul legii, inadmisibilitatea de plano a acţiunii în contencios administrativ, căci această sancţiunea poate fi invocată „doar de pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii” [art. 109, alin. (3) C. pr. civ.] (supra, nr. 19).

Raportat la toate aceste aspecte, acţiunea în contencios administrativ prin care se solicită cenzurarea refuzului nejustificat al organului fiscal de a restitui o taxă prelevată ca urmare a greşitei aplicări a dispoziţiilor legale în raport de art. 110 T.F.U.E. [art. 117 lit. d) C. pr. fisc.] este, indubitabil, admisibilă. Soluţia contrară, pe lângă lipsa acesteia de incorectitudine pe fondul problemei analizate, ar fi de natură să reprezinte şi o atingere adusă principiilor degajate din preeminenţa dreptului european, ale cărui norme sunt obligatorii necondiţionat. Or, dacă supremaţia normelor dreptului european ar putea fi pusă la îndoială printr-o decizie în interesul legii care s-ar impune ca obligatorie instanţelor de judecată, atunci obligaţiile asumate de către statele membre semnatare ale tratatelor constitutive ale Uniunii ar fi nu necondiţionate, ci doar eventuale, ceea ce, în lumina jurisprudenţei Flamino Costa, ar fi inadmisibil.

§ 4. Obligaţia statelor de a rambursa taxele prelevate cu încălcarea dreptului european

22. Consideraţii generale. Dorind să-şi justifice, chiar şi prin acest recurs în interesul legii, poziţia de membru al Guvernului, dependent politic, Procurorul General nu discută în cuprinsul memoriului său nicio secundă despre obligaţia Statului Român de a restitui taxele prelevate cu încălcarea dreptului european. Ar fi fost un gest de normalitate şi de bun-simţ civic şi juridic pe care Procurorul General a ratat ocazia să-l facă. În consecinţă, în cele ce urmează ne vom îngădui câteva consideraţii asupra acestei chestiuni.

Conform unei jurisprudenţe stabile a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor şi taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european [50]. Raţiunea acestui drept este aceea că un stat membru nu poate profita, iar contribuabilul nu poate suferi o pierdere, ca urmare a aplicării unei dispoziţii fiscale naţionale incompatibile cu dreptul european [51]. În principiu, statele membre sunt obligate să ia măsuri pentru restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european [52].

Potrivit jurisprudenţei Curţii, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului comunitar sunt regulile naţionale. Aceste reguli trebuie să respecte însă principiul echivalenţei (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiţii mai puţin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului naţional) şi principiul efectivităţii (regulile naţionale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practică imposibilă exerciţiul drepturilor conferite de dreptul european)[ 53].

Conform jurisprudenţei instanţei de la Luxemburg, sunt considerate rezonabile perioade cuprinse între trei şi cinci ani de la data pronunţării hotărârii Curţii prin care s-a constatat faptul că impozitul/taxa sunt incompatibile cu dreptul european pentru exercitarea dreptului de rambursare [54].

23. Inexistenţa unei condiţii de contestare a reglementării şi actelor administrative fiscale la momentul plăţii pentru obţinerea rambursării taxelor prelevate nelegal. Din analiza pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în afacerea Metallgesellschaft şi Hoechst [55] rezultă faptul că restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european nu poate fi condiţionată de contestarea reglementării la momentul efectuării plăţii, mai ales atunci când practica administrativă era în sensul respingerii contestaţiilor contribuabililor (par. 105 – 106 din hotărârea Curţii). Cu alte cuvinte, Curtea menţionează faptul că autorităţile fiscale naţionale nu pot invoca culpa contribuabililor, care nu au apelat la un remediu naţional ineficient, în condiţiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naţionale incompatibile cu dreptul european. În acelaşi sens se pronunţă şi doctrina de drept fiscal european [56]. Pentru edificare, redăm integral paragrafele relevante din hotărârea Curţii:

105. Se pare că, în cauzele din litigiile principale, Guvernul Regatului Unit îi acuză pe reclamanţi de lipsă de diligenţă şi de faptul că nu s-au folosit mai devreme de alte remedii juridice decât cele pe care le-au folosit pentru a contesta compatibilitatea cu dreptul comunitar a prevederilor naţionale ce refuzau un avantaj fiscal filialelor unor societăţi-mamă nerezidente. Sunt criticaţi astfel reclamanţii pentru faptul că s-au supus legislaţiei naţionale şi că au plătit impozitul fiscal în avans (ACT) fără a alege impunerea la nivelul grupului de societăţi sau fără a utiliza remediile juridice disponibile pentru a contesta refuzul pe care autorităţile fiscale l-ar fi manifestat inevitabil raportat la cererile lor.

106. Exerciţiul drepturilor conferite persoanelor private de către normele direct aplicabile ale dreptului comunitar ar deveni imposibil sau excesiv de dificil dacă cererile acestora de restituire sau de compensare bazate pe dreptul comunitar ar fi respinse sau admise doar în parte pentru simplul fapt că persoanele în cauză nu au solicitat un avantaj fiscal pe care legislaţia naţională îl refuza, în scopul contestării refuzului autorităţilor fiscale cu mijloacele juridice disponibile în acest scop, prin invocarea priorităţii şi efectului direct al dreptului comunitar.

107. Răspunsul la întrebarea a cincea trebuie deci să fie acela că este contrar dreptului european ca o instanţă naţională să respingă sau să admită doar în parte o cerere ce i-a fost adresată de o filială rezidentă şi de societatea-mamă nerezidentă a acesteia pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecinţă a plăţii impozitului pe profit avansat de către filială, pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorităţilor fiscale beneficiul regimului fiscal care ar fi scutit filiala de efectuarea plăţilor în avans şi că acestea nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziţia lor pentru a contesta refuzurile autorităţilor fiscale, prin invocarea priorităţii şi efectului direct al dreptului comunitar, în condiţiile în care legislaţia naţională refuza filialelor rezidente şi societăţilor-mamă nerezidente beneficiul regimului fiscal”.

24. Principiile echivalenţei şi efectivităţii. Aşa cum s-a arătat în doctrina de drept fiscal europeană[57], o serie de probleme juridice nu sunt reglementate la nivelul Uniunii Europene. În lipsa unor reguli procedurale comunitare, statelor membre ale Uniunii Europene le revine sarcina de a determina instanţele competente şi de a elabora regulile procedurale detaliate care guvernează acţiunile în justiţie pentru apărarea drepturilor contribuabililor ce derivă din dreptul comunitar. Acest lucru înseamnă că asigurarea aplicării dreptului comunitar poate să difere de la stat la stat (aşa-numita „autonomie procedurală naţională”). Totuşi, Curtea de Justiţie a limitat această autonomie prin configurarea a două condiţii generale:

a) regulile procedurale naţionale care guvernează exerciţiul drepturilor derivate din legislaţia comunitară nu pot fi mai puţin favorabile decât cele care guvernează acţiunile similare din dreptul intern (principiul echivalenţei);

b) statele membre nu pot să facă imposibilă din punct de vedere practic sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de legislaţia comunitară (principiul efectivităţii)[58].

De pildă, printr-o hotărâre pronunţată recent, Curtea a decis că în temeiul principiului securităţii juridice, statele membre pot impune ca o cerere de reexaminare şi de revocare a unei decizii administrative devenite definitivă şi contrară dreptului comunitar, astfel cum a fost acesta interpretat ulterior de către Curte, să fie formulată în faţa administraţiei competente într-un termen rezonabil, cu condiţia ca aceste modalităţi să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenţei) şi să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivităţii)[59]. Totuşi, pentru a se asigura securitatea juridică este necesar ca aceste perioade de limitare să fie fixate în avans[60].

În alte hotărâri, Curtea a indicat faptul că legislaţia naţională care scurtează perioada în care se poate încerca recuperarea sumelor percepute prin încălcarea dreptului comunitar este supusă unor condiţii pentru a fi compatibile cu dreptul comunitar: această legislaţie nu trebuie să fie destinată să limiteze consecinţele unei hotărâri prin care Curtea a decis că reglementarea unei anumite dispoziţii fiscale este incompatibilă cu dreptul comunitar, iar timpul stabilit pentru aplicarea legislaţiei trebuie să fie suficient pentru a se asigura faptul că dreptul de rambursare este efectiv[61].

25. Scurte consideraţii privind mecanismul de rambursare intern. Raportat la argumentele teoretice şi jurisprudenţa mai sus indicată, se poate concluziona astfel:

a. Dreptul fiscal român nu identifică în prezent vreun remediu special, care să asigure contribuabilul posibilitatea de a obţine rambursarea taxelor şi impozitelor prelevate de autorităţile fiscale naţionale cu încălcarea dreptului european. Parţial, un asemenea remediu l-a constituit art. 11 din O.U.G. nr. 50/2008, pentru o parte din taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule achitată.

În aceste condiţii, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea ca în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României şi art. 117 lit. d) C. pr. fisc. să solicite restituirea taxei de poluare prelevate „prin aplicarea eronată a dispoziţiilor legale”. O asemenea cerere de restituire poate fi formulată în termen de 5 ani, calculaţi de la data de 1 ianuarie a anului fiscal următor celui în care s-a născut dreptul la restituire, conform art. 135 C. pr. fisc.

b. În principiu, reglementarea fiscală naţională este compatibilă cu principiul echivalenţei şi cu principiul efectivităţii, întrucât regulile sunt practic aceleaşi cu regulile aplicabile în cazul în care se solicită restituirea unei taxe prelevate cu încălcarea dreptului naţional.

Singura problemă ar putea să apară doar în cazul în care instanţa ar aprecia că dreptul la restituire ar putea fi exercitat doar prin contestarea deciziei de calcul a taxei de poluare, în termen de 30 de zile de la data emiterii acesteia. În această situaţie, remediul oferit de art. 117 lit. d) C. pr. fisc. nu ar mai fi practic disponibil pentru contribuabili. În practica recentă se poate constata că unele instanţe judecătoreşti naţionale ignoră acest principiu. Astfel, la nivelul Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal s-a conturat, cu începere de la decizia civilă nr. 1489 din 2 decembrie 2009, faptul că taxa de poluare percepută în perioada 15 decembrie 2008 – 14 februarie 2010 în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 este contrară art. 110 TFUE (fostul art. 90 TCE). Totuşi, la nivelul aceluiaşi instanţe există o jurisprudenţă fundamental greşită în sensul în care pot solicita aplicarea cu prioritate a dreptului european şi restituirea taxei de poluare doar acei contribuabili care au contestat, în termen de 30 de zile de la emiterea ei, decizia de calcul a taxei de poluare[62]. O asemenea interpretare ignoră practic principiul echivalenţei şi efectivităţii, întrucât art. 135 C. pr. fisc. instituie un termen general de 5 ani în care contribuabilii pot solicita restituirea oricărui impozit sau a oricărei taxe, iar Curtea de Apel Timişoara fixează, fără ca în lege să existe o asemenea restricţie, un termen de 30 de zile pentru formularea cererii de restituire a taxei de poluare incompatibile cu art. 110 TFUE.

c. Termenul în care contribuabilii pot să-şi exercite dreptul la rambursarea taxei de poluare trebuie să fie unul rezonabil şi întotdeauna ulterior datei la care se constată incompatibilitatea reglementării fiscale naţionale cu dreptul european. Cel mai adesea, această incompatibilitate este constatată printr-o hotărâre a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar termenul se calculează de la data publicării hotărârii Curţii.

În mod evident însă, atunci când judecătorul naţional (primul judecător european sau primul judecător „cu putere de jurisdicţie comunitară”, în sensul jurisprudenţei Simmenthal) soluţionează el însuşi conflictul dintre dreptul naţional şi dreptul european – constatând incompatibilitatea O.U.G. nr. 50/2008 cu art. 110 TFUE, în cazul nostru – termenul rezonabil se determină în funcţie de momentul în care jurisprudenţa instanţei naţionale a devenit previzibilă. În această ambianţă, trebuie observat din nou faptul că nu se poate pretinde faptul că termenul rezonabil pentru formularea cererii de rambursare ar fi termenul de 30 de zile rezervat de legiuitor pentru contestarea deciziei de calcul. Aici se poate observa cu claritate faptul că până şi obiectul celor două remedii este diferit: legiuitorul român a conferit contribuabilului dreptul de a contesta calculul taxei de poluare; Curtea de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, indiferent şi independent de orice contestaţie asupra actului administrativ prin care a fost stabilită această taxă.

d. Dreptul la rambursare nu poate fi condiţionat de un „protest” al contribuabilului, la momentul prelevării taxei de poluare, dresat împotriva deciziei de calcul. Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, autorităţile fiscale naţionale nu pot invoca culpa contribuabililor, care nu au apelat la un remediu naţional ineficient – a se vedea jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj [63], care apreciază că procedura contestaţiei deciziei de calcul nu reprezintă un „remediu efectiv” în sensul art. 13 din Convenţie -, în condiţiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naţionale incompatibile cu dreptul european.

De altfel, un simplu exerciţiu juridic prin intermediul căruia s-au solicitat direcţiilor generale ale finanţelor publice din România informaţii de interes public atestă faptul că în principiu toate contestaţiile contribuabililor împotriva deciziilor de calcul a taxei de poluare sunt respinse mecanic, fără nicio analiză a raportului dintre dreptul european şi dreptul naţional[64]. Cu alte cuvinte, indiferent dacă vom analiza sau nu problema sub umbrela art. 13 din Convenţie, trebuie să se constate că există o practică administrativă în sensul respingerii oricărei contestaţii administrative prin care s-ar tinde la restituirea taxelor de poluare achitate în temeiul legislaţiei incompatibile cu dreptul european.

Mai concret, raportat la jurisprudenţa Metallgesellschaft şi Hoechst, observăm că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru a conchide şi noi că instituirea de către o instanţă, fie ea şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, a obligativităţii contestării deciziei de calcul a taxei de poluare este per se contrară dreptului comunitar:

– La nivel naţional, legea nu permite restituirea taxei de poluare prelevate cu încălcarea dreptului comunitar.

– Prin ipoteză, instanţa naţională (din proprie iniţiativă sau fiind obligată de efectele juridice ale unui recurs în interesul legii) refuză restituirea taxei de poluare.

– Contribuabilului i se impută simplul fapt că nu a contestat decizia de calcul a taxei de poluare, valorificând remediul juridic disponibil în dreptul intern (contestaţia prevăzută de art. 205 şi următoarele C. pr. fisc.).

26. Consecinţele refuzului de a aplica dreptul european, aşa cum a fost acesta interpretat în cauzele Tatu şi Nisipeanu. În finalul acestei secţiuni, este obligatoriu să menţionăm faptul că refuzul de a aplica dreptul european, aşa cum a fost acesta interpretat în cauzele Tatu şi Nisipeanu, poate avea consecinţe serioase. Astfel, la acest moment este evident faptul că autorităţile naţionale refuză să atribuie efecte juridice acestor hotărâri ale Curţii de Justiţie, nefiind pusă în practică nicio măsură pentru restituirea automată şi imediată a tuturor taxelor de poluare prelevate cu încălcarea art. 110 T.F.U.E. Din păcate, ceea ce se încearcă în prezent este obţinerea unui suport din partea Înaltei Curţi: astfel, dacă s-ar admite recursul în interesul legii aşa cum a fost formulat, acest lucru ar produce două consecinţe:

i) Blocând posibilitatea înmatriculării unor autoturisme fără plata taxei de poluare, Statul Român ar continua să colecteze taxe de poluare, chiar dacă şi actuala reglementare este contrară art. 110 T.F.U.E., acestea urmând să fie eventual restituite în viitor, dacă instanţele naţionale sau instanţa de la Luxemburg vor impune acest lucru.

ii) În acelaşi timp, Statul Român, prin Procurorul său General, solicită Înaltei Curţi să limiteze rambursarea taxelor de poluare doar la acele situaţii în care contribuabilii au contestat în termen de 30 de zile decizia de calcul a taxei de poluare. În aceste condiţii, Statul Român ar face economii semnificative, fiind puţin probabil ca mai mult de 5% dintre plătitorii taxei de poluare să fi urmat o procedură de contestare a deciziei de calcul. Se vor crea aşadar, în cazul în care Înalta Curte vă cădea în plasa Procurorului General, două categorii de contribuabili: cei care au contestat cu acţiune directă deciziile de calcul şi care vor avea vocaţia obţinerii rambursării taxelor de poluare; cei care nu au contestat pe calea acţiunii directe deciziile de calcul şi care, conform dorinţei explicite a Procurorului General şi a Guvernului din care acesta face parte, nu vor beneficia de restituirea taxei de poluare.

O asemenea situaţie de refuz a unui stat membru de a aplica dreptul european nu este nouă. În mai multe cazuri, state precum Italia, Grecia sau Germania au înţeles să pună în practică mecanisme de rezistenţă similare. În unele cazuri, instanţele naţionale (de pildă Curtea de Casaţie italiană) au refuzat să aplice dreptul european aşa cum a fost el interpretat de Curtea de Justiţie. În alte situaţii, legiuitorul naţional a limitat perioada în care se putea solicita rambursarea taxelor prelevate nelegal. În fine, în cele mai multe cazuri autorităţile fiscale naţionale au refuzat pur şi simplu să aplice hotărârile Curţii, creionând o practică administrativă incompatibilă cu dreptul european.

Este însă demn de reţinut că în toate cazurile de acest gen a fost angajată răspunderea statelor membre pentru refuzul de a acorda întâietate dreptului european[65]. În opinia noastră, acest element ar trebui să fie unul decisiv pentru judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci când aceştia vor decide asupra recursului în interesul legii.

§ 5. Valoarea juridică a deciziei Î.C.C.J. prin care se soluţionează acest R.I.L. Imposibilitatea detronării primatului dreptului comunitar.

27. Forţa juridică a deciziilor date în dezlegarea unor probleme prin judecarea unui recurs în interesul legii. Potrivit art. 3307 alin. (4) C. pr. civ., „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”. Aşadar, raportat la dispoziţiile dreptului intern, dezlegarea dată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie problemelor juridice soluţionate prin decizia dată în interesul legii sunt obligatorii de a fi urmate de către instanţele de judecată, chiar dacă, de exemplu, interpretarea oferită de Înalta Curte ar fi una greşită sau contra legem.

28. Decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii. Normă a dreptului intern. Decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii face şi aceasta parte din categoria „normelor” dreptului intern, astfel încât se încadrează în categoria „prevederilor […] dreptului intern” de care face vorbire art. 148 alin. (2) din Constituţie.

29. Ipoteză : contrarietate între dezlegarea dată problemelor de drept prin decizia prin care s-a soluţionat recursului în interesul legii şi normele dreptului comunitar. În ipoteza în care printr-o decizie pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi în soluţionarea unui recurs în interesul legii s-ar soluţiona o problemă de drept, dându-se o interpretare care contravine dreptului comunitar, o astfel de decizie nu ar avea absolut nicio forţă juridică.

Ne întemeiem afirmaţia pe aceea că art. 148 alin. (2) din Constituţie dispune că „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne”. Or, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se soluţionează problema juridică ce face obiectul unui recurs în interesul legii, cu tot caracterul său „obligatoriu pentru instanţele de judecată”, constituie în cele din urmă, prin esenţă, tot o „dispoziţie […] a legilor interne” în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, şi, drept urmare, nu poate înfrânge supremaţia normelor dreptului european.

30. Judecătorul cauzei : aplicarea corespunzătoare a dezlegării problemei de drept oferită de Î.C.C.J. ca urmare a soluţionării recursului în interesul legii sau aplicarea corespunzătoare a normelor dreptului european cu caracter obligatoriu? În situaţia în care decizia edictată în soluţionarea unui recurs în interesul legii contravine normelor dreptului european cu caracter obligatoriu, se pune problema conduitei pe care va trebuie să o adopte judecătorul naţional.

În această situaţie, pe deplin edificatoare sunt concluziile Curţii de Justiţie formulate în judecarea cauzei Simmenthal II :

17. În plus, în temeiul principiului supremaţiei dreptului comunitar, dispoziţiile Tratatului şi actele direct aplicabile ale instituţiilor au ca efect, în raporturile lor cu dreptul intern al statelor membre, nu doar inaplicabilitatea de plin drept, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, a oricărei prevederi contrare din legislaţia naţională existentă, ci şi – atâta timp cât aceste dispoziţii fac parte integrantă, cu rang prioritar, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre – împiedicarea adoptării valabile a noilor acte legislative naţionale, în măsura în care ar fi incompatibile cu dreptul comunitar.

18. Într-adevăr, recunoaşterea unei eficacităţi juridice cât de mici a actelor legislative naţionale care intervin pe domeniul în care Comunitatea îşi exercită atribuţiile legislative sau care sunt în orice alt fel incompatibile cu dispoziţiile de drept comunitar, ar echivala cu negarea caracterului efectiv al angajamentelor asumate necondiţionat şi irevocabil de către statele membre, în temeiul Tratatului şi ar pune la îndoială înseşi fundamentele Comunităţii.

(…)

21. Din cele expuse mai sus, rezultă că orice instanţă naţională sesizată în limitele competenţei sale are obligaţia de a aplica integral dreptul comunitar şi de a proteja drepturile pe care acesta le conferă persoanelor private, lăsând neaplicată orice dispoziţie care ar putea fi contrară din legislaţia naţională, indiferent dacă aceasta este anterioară sau posterioară normei comunitare.

22. Prin urmare, orice dispoziţie a unei ordini juridice naţionale sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuare eficacităţii dreptului comunitar ca urmare a împiedicării instanţei competente să-l aplice, de a face la momentul aplicării tot ce este necesar în vederea înlăturării prevederilor legale naţionale care formează un eventual obstacol în calea deplinei eficacităţi a normelor comunitare, este incompatibilă cu cerinţele inerente naturii dreptului comunitar.

Aşadar, judecătorul cauzei are obligaţia să înlăture orice practică legislativă, administrativă sau judiciară (e.g. o eventuală decizie pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi în soluţionarea unui recurs în interesul legii prin care s-a da o dezlegare unei probleme de drept într-un sens contrar dreptului european) care ar contraveni normelor dreptului european şi, corelativ, are obligaţia de a da forţă acestor din urmă norme, judecând şi soluţionând cauza pe baza acestora.

Singurul competent a face această analiză de compatibilitate a normelor dreptului intern cu normele dreptului european este judecătorul cauzei, căruia nu-i poate fi impusă o conduită specifică printr-o practică legislativă, administrativă sau judiciară.

În aceste condiţii, pronunţarea unei decizii în interesul legii de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi prin care s-ar oferi o interpretare de principiu a normelor interne cu cele ale dreptului european este inutilă, căci o astfel de decizie n-ar avea absolut nici o forţă juridică.

Aşadar, în situaţia în care printr-un recurs în interesul legii s-ar oferi o dezlegare unei probleme de drept, dezlegare contară dreptului european, judecătorul cauzei va rămâne competent să procedeze el însuşi la analiza de compatibilitatea între normele dreptului intern şi normele dreptului european, iar dacă va constata că acestea sunt în disonanţă va avea obligaţia să refuze aplicarea normei interne şi a deciziei edictate de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi în interpretarea acesteia, şi corelativ, va avea îndatorirea de a face aplicaţia corespunzătoare a normelor dreptului european cu caracter obligatoriu.

În situaţia în care decizia edictată în interesul legii ar oferi o dezlegare unei probleme de drept, dezlegare care nu contravine normelor dreptului european cu caracter obligatoriu, judecătorul cauzei va fi în continuare obligat să procedeze la aceeaşi proprie analiză a compatibilităţii normelor interne cu cele ale dreptului european, iar dacă va constata că acestea sunt în deplină concordanţă, va judeca litigiul pe baza acestora. Însă sursa hotărârii judecătoreşti ce-o va pronunţa va rezida nu în decizia edictată de către Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, ci pe baza propriei analize efectuate.

31. Singura soluţie posibilă a fi pronunţată, susceptibilă de a produce consecinţe practice. Raportat la aceste concluzii, singura soluţie prin care susceptibilă să producă efecte juridice este aceea a constatării admisibilităţii acţiunii în restituirea taxelor de poluare în situaţia în care nu s-a contestat decizia de calul în termen de 30 de zile de la comunicare acesteia, respectiv admisibilitatea acţiunii în cenzurarea refuzului nejustificat al S.P.C.R.P.C.Î.V. de a proceda la înmatricularea unui autovehicul fără a solicita prezentarea dovezii achitării taxei de poluare. Deşi, în continuare instanţele de judecată vor fi suverane a proceda la compararea normelor interne cu cele europene, o astfel de soluţie ar putea determina alinierea jurisprudenţei Curţilor de Apel, minoritare ca număr, care la momentul de faţă apreciază astfel de acţiuni ca fiind inadmisibile.

În schimb, în situaţia în care Înalta Curte ar statua că respectivele categorii de acţiuni vizate de recursul în interesul legii ar fi inadmisibile, respectiva decizie nu va fi susceptibilă de a răsturna prevederile cu caracter obligatoriu a dreptului european, judecătorul cauzei va fi nu doar competent, ci chiar ţinut de o veritabilă obligaţie de a înlătura legislaţia internă şi decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi şi, corelativ, de a da forţă prevederilor dreptului european care determină contrarietatea cu art. 110 T.F.U.E. instituirii taxei de poluare, subsecvent atrăgând obligaţia statului de a restitui respectivele taxe achitate cu încălcarea dreptului european.

§6. Necompetenţa Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona recursul în interesul legii

32. În recursul legii sunt cuprinse chestiuni ce vizează interpretarea normelor dreptului european cu normele dreptului intern. Ambele chestiuni deferite înspre judecare Secţiilor Unite ale Î.C.C.J. vizează probleme ce ţin, în esenţă, de posibilitatea judecătorului naţional de a aplica dreptul european sau de compatibilitatea normelor interne procedurale fiscale cu normele dreptului european, cu alte cuvine ambele aspecte vizează interpretarea normelor dreptului european.

Aşadar, primul aspect vizează posibilitatea judecătorului naţional de a aplica dreptul european şi de a cenzura refuzul S.P.C.R.P.C.Î.V., instituţie care condiţionează înmatricularea unui autovehicul de plata unei taxe de poluare. În situaţia în care s-ar statua inadmisibilitatea acţiunii introduse de o persoană privată prin care aceasta ar solicita obligarea serviciului de specialitate din subordinea Instituţiei Prefectului de a proceda la înmatricularea autovehiculului fără a solicita dovada achitării taxei de poluare, această conduită ar reprezenta o tentativă de a-i sustrage judecătorului naţional obligaţia sa, în calitate de prim-judecător european, de a aplica normele unionale cu caracter obligatoriu.

Cel de-al doilea aspect vizează chestiuni ce ţin de compatibilitatea normelor interne procedurale fiscale cu principiul general al rambursării taxelor percepute în mod nelegal [66], discuţia referitoare la admisibilitatea ori inadmisibilitatea acţiunii în restituirea taxei de poluare în situaţia în care nu s-a contestat decizia de calcul a taxei de poluare punând problema compatibilităţii [67] sancţiunii procesuale prevăzută de dreptul intern a inadmisibilităţii acţiunii cu normele dreptului european care impun condiţiilor procedurale a dreptului intern privitor la restituirea acestor taxe să nu fie mai puţin favorabile decât cele care se aplică acţiunilor similare dintre persoane private, cu condiţia ca acestea să se aplice la fel în cazul celor bazate pe dreptul naţional (principiul echivalenţei) şi, de asemenea, să nu facă recuperarea imposibilă sau extrem de dificilă (principiul efectivităţii [68]).

33. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene – unica entitate competentă a interpreta dreptul comunitar. Potrivit art. 267 T.F.U.E. „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la : (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea si interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii”.

Pe de altă parte, de fiecare dată când o asemenea chestiune prejudicială se invocă în faţa unei instanţe de ultim grad, sesizarea C.J.U.E. cu o întrebare preliminară este obligatorie, instanţa de judecată neavând competenţa de a interpreta, după propria autoritate, dreptul comunitar.

Pe de altă parte, atenuări a acestei obligaţii au fost aduse prin hotărârea preliminară pronunţată în cauza CILFIT, arătându-se că „articolul 177 al treilea paragraf trebuie interpretat în sensul că o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii”.

Raportat la jurisprudenţa CILFIT, obligaţia de a sesiza C.J.U.E. nu subzistă decât în 3 tipuri de situaţii. Prima, în situaţia în care întrebarea adresată instanţei de la Luxembourg nu este pertinentă, în sensul lipsei legăturii întrebării adresate C.J.U.E. cu fondul cauzei aflate pe rolul instanţei naţionale [69]. Secunda, în situaţia în care dispoziţia comunitară în cauză a fost interpretată deja de instanţa de la Luxembourg în sensul vizat de întrebarea preliminară ridicată în faţa judecătorului cauzei [70]. În această ipoteză, organul jurisdicţional intern este un simplu „executant” al interpretării normei de drept comunitar deja oferită pe tavă de către instanţa de la Luxembourg [71]. Cea de-a treia situaţie este reprezentată de situaţia în care „aplicarea dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (s.n. – C.F.C., S.G.)”. Într-o asemenea ipoteză, sesizarea C.J.U.E. nu este obligatorie, instanţa de judecată fiind competentă a aplica direct prevederile dreptului comunitar a căror sens este nesusceptibil de interpretări, judecând cauza pe baza acestora. În doctrina de specialitate, această conduită este denumită ca fiind „teoria actului clar” (acte eclairé). În această situaţie, cu greu se poate vorbi despre faptul că instanţele naţionale ar „interpreta” dreptul comunitar, căci evidenţa şi claritatea acestuia în realitate nu lasă loc interpretărilor. Prevederile dreptului comunitar, în această ipoteză, sunt atât de limpezi încât instanţa de judecată nu să facă nimic altceva decât să le aplice.

În restul situaţiilor, sesizarea C.J.U.E. cu o întrebare preliminară este obligatorie. În caz contrar, este posibilă angajarea răspunderii statului pe baza jurisprudenţei Köbler [72], ori a intentării unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor asumate [73], în temeiul art. 258 T.F.U.E. (procedura de infringment[74].

Rezultă, aşadar, că instanţele naţionale nu au competenţa să interpreteze dreptul european, atunci când prevederile acestuia lasă loc unei oricât de mici îndoieli rezonabile în acest sens, obligativitatea sesizării instanţei de la Luxembourg subzistă şi este de natură să fie garantată de sancţiunile specifice dreptului european expuse mai sus: angajarea răspunderii statului ori supunerea acestuia unei proceduri de infringment.

34. Soluţii. Respingerea recursului în interesul legii ca inadmisibil ori sesizarea C.J.U.E. cu o întrebare preliminară în temeiul art. 267 T.F.U.E. Raportat la cele mai sus expuse, rezultă că Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţia nu au competenţa de a face aprecieri, cu de la sine putere, asupra compatibilităţii normelor procedurale de drept intern cu normele dreptului european cu caracter obligatoriu, adică asupra interpretării dreptului european.

Aceste aspecte sunt de competenţa C.J.U.E. sau, în situaţiile vizate de jurisprudenţa CILFIT, de competenţa judecătorului cauzei. Normele dreptului intern nu conferă şi nu-i pot conferi unui organ, fie acesta chiar instanţa supremă, posibilitatea interpretării dreptului european de o manieră generală, statuând o anumită rezolvare pentru o problemă juridică specifică. Aceasta este însăşi raţiunea instituţiei sesizării C.J.U.E. cu o întrebare preliminară, ca C.J.U.E. să-şi valorifice competenţa exclusivă în ceea ce priveşte interpretarea tratatelor ori validitatea sau interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele sau agenţiile Uniunii [art. 267, alin. (1) T.F.U.E.]. Aşadar, raportat la aceste elemente, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar trebui să respingă recursul în interesul legii fără a-l analiza pe fond, ca inadmisibil, deoarece vizează probleme a căror dezlegare generală sunt de competenţa exclusivă a C.J.U.E..

Pe de altă parte, dacă s-ar respinge argumentul mai sus expus, în cele din urmă, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă o „instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern”, astfel încât s-ar impune sesizarea C.J.U.E., din oficiu, cu o întrebare preliminară în interpretarea dreptului comunitar.

35. Cazul contrar. În cazul contrar, în care Secţiile Unite ale Înaltei Curţi s-ar pronunţa cu de la sine putere asupra interpretării dreptului european şi, însuşindu-şi concluziile iniţiatorului recursului în interesul legii, ar decide că cele două categorii de acţiuni ar fi inadmisibile, pe lângă faptul că o astfel de decizie n-ar putea fi pronunţată în mod legal [75] şi, chiar dacă totuşi ar fi pronunţată, n-ar avea niciun fel de forţă juridică pentru judecătorul cauzei (supra, nr. 29-30), întrucât o astfel de decizie pronunţată printr-un recurs în interesul legii nu-i poate răpi instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei posibilitatea de a sesiza C.J.U.E. cu întrebări preliminare care să vizeze exact problemele deferite înspre judecare Secţiilor Unite ale Î.C.C.J., pentru a obţine o interpretare autentică a dreptului european, interpretare care, spre deosebire de decizia pronunţată în recursul în interesul legii, ar avea forţă juridică şi s-ar impune ca obligatoriu judecătorului cauzei.

Modul guvernanţilor de a trata problematica taxei de poluare a atras României o puternică corecţie din partea organului jurisdicţional al Uniunii Europene. Rămâne la latitudinea magistraţilor Înaltei Curţi să decidă inadmisibilitatea celor două categorii de acţiuni vizate de acest recurs în interesul legii şi, prin această decizie, să devină personal responsabili pentru următoarea palmă pe care statul român o va lua tot din partea C.J.U.E. Nu doar pentru „tentativa” de a sustrage judecătorului cauzei posibilitatea de a aplica dreptul european şi pentru „tentativa” Î.C.C.J. de a se transforma în „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru România”, ci şi pentru soluţiile netemeinice pe fond, în raport de prevederile dreptului european, căci cele două categorii de acţiuni nu sunt inadmisibile.

Judecătorul naţional are nu posibilitatea, ci chiar obligaţia de a aplica dreptul european a cărui preeminenţă se impune tuturor, iar în această ambianţă, o acţiune prin care se solicită obligarea S.P.C.R.P.C.Î.V. la înmatricularea autovehiculului fără a ţine cont de prevederile dreptului intern (care impun dovada achitării taxei de poluare) contrare normelor european cu caracter obligatoriu (art. 110 T.F.U.E.) nu are cum să fie inadmisibilă.

Pe de altă parte, a statua că, în cazul necontestării deciziei de calcul a taxei de poluare în 30 de zile, acţiunea în contencios administrativ devine inadmisibilă ar însemna, în realitate, a restrânge termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut în materie fiscală de art. 135 C. pr. fisc. [76] la 30 de zile. În această interpretare, în condiţiile în care pentru orice alte sume de restituit, contribuabilul beneficiază de un termen de prescripţie de 5 ani, ab initio această interpretare este în disonanţă cu principiul comunitar al echivalenţei, care presupune că pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiţii mai puţin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului naţional. Nici principiul efectivităţii, care presupune ca regulile naţionale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practică imposibilă exerciţiul drepturilor conferite de dreptul european nu poate fi considerat ca fiind respectat, căci plătitorului taxei de poluare în varianta aflată în vigoare în altă perioadă decât între 1.07.2008 – 31.12.2010 i s-ar fi impus o conduită realmente şocantă : să urmeze o procedură lipsită de succes, iar apoi în termen de 6 luni să introducă acţiune în contencios administrativ, deşi acesta ştia că acţiunea în contencios administrativ va fi lipsită de succes (nefondată), căci până la momentul pronunţării C.J.U.E. în cauza Tatu, jurisprudenţa de pe teritoriul tării era cvasi-unanimă în sensul conformităţii taxelor prelevate în respectiva perioadă cu dreptul european [77]. Or, în această interpretare conform căreia necontestarea deciziei de calcul determină inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ, unui contribuabil [78] care, de exemplu, a achitat o taxă de poluare în luna decembrie a anului 2008, pentru a evita inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ privitoare la restituirea acestei taxe i s-ar solicita să fi angajat timp şi să fi efectuat diverse cheltuieli deloc neglijabile (onorariu avocaţial, taxe de timbru judiciar etc.) pentru introducerea unei acţiuni în contencios administrativ deşi la momentul introducerii cereri era unanim cunoscut faptul că aceste acţiuni se vor respinge ca nefondate [79]. În aceste condiţii, se ajunge a se cere plătitorului taxei de poluare să efectueze cheltuieli inutile şi să introducă o acţiune în instanţă fără nicio şansă de câştig. Aceste consecinţe generate de privirea ca inadmisibilă a acţiunii în contencios administrativ în situaţia necontestării deciziei de calcul în 30 de zile sunt de natură să atragă concluzia că această teză este în contradicţie cu principiul european al efectivităţii, căci o astfel de interpretare determină, dacă nu chiar imposibilitatea de restituire a taxelor de poluare încasate nelegal, cel puţin constatarea acestui procedeu ca fiind excesiv de dificilă.

§ 7. Concluzii.

36. Concluzii Aşadar, indiferent din ce unghi s-ar privi concluziile iniţiatorului acestui recurs în interesul legii, acestea suferă puternic în ceea ce priveşte temeinicia lor. În realitate, se urmăreşte ca prin decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se realizeze un deziderat politic, care nu s-a finalizat până în prezent în ciuda multiplelor şi variatelor acţiuni vizând acelaşi scop, respectiv păstrarea sumelor de bani încasate în mod flagrant nelegal, prin încălcarea normelor dreptului european.

Noi am arătat care sunt motivele juridice, iar nu politice, pentru care acest recurs în interesul legii nu poate fi soluţionat în sensul învederat de către iniţiatorul său. De asemenea, am arătat care vor fi consecinţele în caz contrar: angajarea răspunderii statului pe baza jurisprudenţei Köbler, deschizându-se totodată posibilitatea declanşării unei proceduri de infringment împotriva Statului Român în baza art. 258 T.F.U.E.

În fond, judecătorii, potrivit art. 124, alin. (3) din Constituţia României, ar fi independenţi. Decizia ce urmează a se pronunţa în acest recurs în interesul legii ne va oferi un real barometru al evaluării acestui aspect. Rămâne să vedem în ce sens.


[1] În continuare – Î.C.C.J.

[2] Publicată în M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008.

[3] Pentru detalii, a se vedea Gh. Mateuţ, Tratat de procedură penală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 332 şi urm. A se vedea, de asemenea, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 iunie 2008, pronunţată în cauza Pantea c. România (publicată în M. Of. nr. 1.150 din 6 decembrie 2004) prin care Curtea de la Strasbourg a subliniat faptul că „în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă” (par. 238).

[4] Taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule a fost introdusă în Codul fiscal român prin Legea nr. 343/2006, publicată în M. Of. nr. 662 din 1 august 2006.

[5] http://www.realitatea.net/borbely-decizia-cej-privind-taxa-de-poluare-se-refera-la-forma-veche-a-ordonantei_822914.html

[6] Interviu acordat postului „ProTV”, difuzat cu ocazia buletinului de ştiri din data de 12 mai 2011. A se vedea http://www.cosmincostas.ro/cabinet/wp-content/uploads/2011/05/Interviu-Stirile-ProTV-18.05.2011.mp4

[7] În mod excepţional, în aplicarea principiului general al securităţii juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea de la Luxembourg poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziţie pe care a interpretat‑o. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esenţiale, şi anume buna‑credinţă a celor interesaţi şi riscul unor perturbări grave – C.J.C.E., C‑402/03, Skov şi Bilka, par. 51; C.J.U.E., C-2/09, Kalinchev, par. 50; C.J.U.E., C-263/10, Nisipeanu, par. 33.

[8] C.J.U.E., C-263/10, Nisipeanu, par. 38.

[9] Această soluţie a căzut datorită faptului că art. 15 din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii.

[10] O astfel de soluţie ar rămâne inaplicabilă, căci contribuabilul tot ar fi fost îndrituit să solicite restituirea integrală a taxei de poluare prelevată. Caracterul just al afirmaţiei noastre este întărit de către jurisprudenţă, care a refuzat aplicarea prevederilor art. 11 din O.U.G. nr. 50/2008 în situaţia în care contribuabilul a solicitat instanţei de judecată să oblige organul fiscal la restituirea integrală a taxei de primă înmatriculare [art. 2141 C. fisc.] pe motiv că „taxa de primă înmatriculare a fost încasată în baza legislaţiei fiscale interne în vigoare anterior datei ce 1 iulie 2008 şi care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia”, (hotărârea de principiu a Curţii de Apel Cluj, s. cont. adm. şi fiscal, decizia nr. 1145 din 14 mai 2008, cu notă de C.F. Costaş în R.R.D.A. nr. 7/2008, p. 69 şi urm.).

[11] În cele ce urmează – S.P.C.R.P.C.Î.V.

[12] Publicat în M. Of. nr. 941 din 21 noiembrie 2006.

[13] I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coordonatori), Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 18.

[14] C.J.C.E., ordonanţa din 3 iunie 1964, afacerea 6/64, Flamino Costa c. E.N.E.L., publicată în Culegere 1964, p. 614.

[15] Fie acesta normativ, general [Flaminio Costa] sau individual [C.J.C.E., hotărârea din 29 aprilie 1999, afacerea C- 224/97, Erich Ciola c. Land Vorarlberg – în speţă, a fost vorba de un act administrativ individual].

[16] A se vedea C.J.C.E., hotărârea din 17 decembrie 1970, afacerea 11/70, Internationale Handelsgesellschaft, publicată în Culegere 1970, p. 1125.

[17] P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 431. Autorul atrage atenţia că acest aspect este înţeles trunchiat în practica instanţelor judecătoreşti a statelor membre ale Uniunii Europene.

[18] Prin reducere la absurd, dacă s-ar porni de la premisa (fundamental greşită în raport de cele expuse mai sus) că normele dreptului european ar fi obligatorii doar pentru subiectele de drept enumerate de art. 148 alin. (4) din Constituţie (Parlament, Preşedintele României, Guvernului şi instanţele judecătoreşti), chiar şi atunci normele dreptului european s-ar impune ca un dat atât S.P.C.R.P.C.Î.V. din structura Prefecturii fiecărui judeţ, precum şi organelor fiscale. Concluzia noastră este argumentată prin aceea că aceste instituţii sunt subordonate direct Ministerului Administraţiei şi Internelor, respectiv Ministerului Finanţelor Publice, acestea din urmă instituţii fiind componente a Guvernului României, subiect prevăzut de art. 148, alin. (4). Pe de altă parte, o astfel de premisă ca şi cea expusă mai sus ar fi constitutivă de absurd: cum ar putea instanţa judecătorească (căreia i se impun ca obligatorii dispoziţiile dreptului european) să oblige o altă persoană nesusceptibilă de încadrare în sfera instituţiilor enumerate art. 148 alin. (4) [căreia, în premisa de la care s-a pornit, nu i s-ar impune respectarea normelor dreptului european] să respecte prevederile dreptului european (de exemplu, să restituite o taxă de poluare prelevată nelegal) care nu i s-ar impune a fi respectate ? În fine, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Aşadar, prevederile art. 110 TFUE, astfel cum au fost renumerotate prin Tratatul de la Lisabona (tratat făcând parte din ordinea juridică internă, ratificat prin Legea 13/2008, publicată în M. Of. nr. 107 din 12 februarie 2008) sunt, în ultimă instanţă, tot prevederi aparţinând ordinii juridice interne, norme susceptibile de încadrare în art. 1 alin. (5) din Constituţie.

[19] Edificatoare prin sine însăşi este afirmaţia C.J.C.E. din cuprinsul hotărârii din 9 martie 1978 în afacerea 106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SpA. (Simmenthal II), publicată în Culegere 1978, p. 629, par. 17 : „În temeiul supremaţiei dreptului comunitar, dispoziţiile Tratatului şi actele direct aplicabile ale instituţiilor au ca efect, în raporturile lor cu dreptul intern al statelor membre […] inaplicabilitatea de plin drept, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, a oricărei prevederi contrare din legislaţia naţională existentă (s.n. – C.F.C., S.G.)”. A se vedea şi P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 435-436.

[20] În sensul că aplicarea dreptului european şi, corelativ, înlăturarea normelor contrare a dreptului intern, se impune nu doar instanţelor de judecată, ci şi organelor administrative (în speţă, o instituţie naţională de asigurări sociale), a se vedea C.J.C.E., hotărârea din 28 iunie 2001, afacerea C-118/00, Gervais Larsy, publicată în Culegere 2001, p. I-5063, par. 55; hotărârea din 9 septembrie 2003, afacerea C-198/01, Consorzio Industrie Fiammiferi (CIF), publicată în Culegere 2003, p. I-8055, par. 80. Pentru mai multe detalii, a se vedea P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 437-438.

[21] A se vedea, în acest sens, hotărârile preliminare din cauzele C-402/09, Tatu; C-263/10, Nisipeanu; ordonanţele C.J.U.E. în cauzele conexate C-136/10 şi C-178/10, Obreja şi SC Darmi; cauza C-336/10, Ijac; cauzele conexate C-29/11 şi C-30/11, Sfichi şi Ilaş.

[22] Pentru unii, în ciuda preeminenţei sale, aplicarea dreptul european şi, în special, raţionamentul expus de către C.J.C.E. în afacerea 106/77, Simmenthal II, rămâne o enigmă. Astfel, a fost posibil ca, în anul 2010, o Curte de Apel să sesizeze Curtea de Justiţie cu o întrebare preliminară prin care se solicita, inter alia, ca instanţa de la Luxembourg să „precizeze”(sic!), în ipoteza în care răspunsul la o altă întrebare adresată acesteia ar fi pozitiv, dacă „judecătorul naţional trebuie să aştepte abrogarea sau modificarea normelor legale interne şi/sau schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, care sunt prin ipoteză în contradicţie cu normele comunitare sau acesta este obligat să aplice în mod direct şi imediat în cauza în curs de soluţionare normele comunitare astfel cum au fost eventual interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, lăsând neaplicată orice dispoziţie legală naţională sau orice hotărâre a Curţii Constituţionale care sunt contrare normelor comunitare?”. Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Curtea de Apel Bacău a fost respinsă ca inadmisibilă (C.J.U.E., hotărârea din 7 iulie 2011, afacerea C-310/10, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti c. Agafiţei şi alţii).

[23] Cu alte cuvinte, dreptul comunitar impune ca, prima facie, o astfel de taxă să nu fie prelevată, iar dacă a fost prelevată, secunda facie ea să fie restituită.

[24] Formularea acestei cerinţe este anacronică, căci, din punct de vedere juridic, nu există nicio „taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii”. Denumirea, potrivit O.U.G. nr. 50/2008, a sumei de bani achitată în situaţiile prevăzute de art. 4 acest act normativ este de „taxă de poluare”.

[25] Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.

[26] Pentru clasificarea actelor administrative, a se vedea, exemplificativ A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 20 şi urm.; D.C. Dragoş, Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 87 şi urm.

[27] Este vorba de dreptul de a nu fi subiectul pasiv al unei prelevări de natură fiscală indirect discriminatorie, efect generat de prevederile O.U.G. nr. 50/2008.

[28] De remarcat că problema din cuprinsul recursului în interesul legii se pune doar în ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ, căci caracterul justificat sau nejustificat al refuzului organului responsabil de înmatricularea autovehiculelor este o chestiune care ţine de fondul litigiului, chestiune asupra căreia nu mai pot subzista discuţii având în vedere concluziile C.J.U.E. din afacerea C-402/09, Ioan Tatu, concluzii care evidenţiază prin forţa evidenţei caracterul manifest nejustificat, raportat la art. 110 T.F.U.E. a unui asemenea refuz. De asemenea, de remarcat că nici problema lipsei unui exces de putere nu a fost şi nu poate fi pusă pe tapet, căci art. 148 alin. (2) din Constituţie instituie o ordine juridică a cărei respectare este impusă erga omnes (supra, nr. 7). Aşadar, singurul teren pe care s-a mai putut tatona susţinerea că o astfel de acţiune în contencios administrativ ar trebui să fie respinsă este cea susţinută şi în cuprinsul recursului în interesul legii, şi anume, că adresa prin care serviciul de înmatriculări arată explicit că nu voieşte a proceda la înmatricularea autovehiculului fără prezentarea dovezii taxei de poluare n-ar fi în realitate un refuz!

[29] De exemplu, autovehiculul a fost înmatriculat anterior într-un alt stat care nu face parte din Uniunea Europeană, astfel încât prevederile art. 110 T.F.U.E., care garantează libera circulaţie a mărfurilor între statele membre ale Uniunii Europene, nu este aplicabil, iar refuzul S.P.C.R.P.C.Î.V. justificat, acţiunea trebuind respinsă ca nefondată.

[30] Afacerea Simmenthal II.

[31] În aceste condiţii, s-ar urmări ajungerea la ceea ce C.J.C.E. a arătat că ar fi inadmisibil (afacerea Flamino Costa), anume ca „obligaţiile asumate potrivit Tratatului instituind Comunitatea să nu fie necondiţionate, ci doar eventuale”.

[32] Reiterăm faptul că respectivele concluzii ale iniţiatorului recursului în interesul legii nu fac absolut nicio referire la caracterul justificat sau nejustificat al refuzului instituţiei responsabile cu înmatricularea autovehiculului de a ignora normele juridice interne contrare dreptului european (O.U.G. nr. 50/2008), ci se referă strict la chestiuni de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ.

[33] A se vedea P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 561-562. Curtea de la Luxembourg a afirmat întotdeauna că statele membre sunt răspunzătoare chiar şi pentru acţiunile şi omisiunile organelor statale independente din punct de vedere constituţional, iar un stat poate fi ţinut să despăgubească persoanele private ca urmare a încălcărilor dreptului european comise de instanţele naţionale de ultim grad [a se vedea în acest sens, C.J.C.E., hotărârea din 30 septembrie 2003, afacerea C-224/01, Köbler, Culegere 2003, p. I-10239]. În aceste condiţii în care o greşeală evidentă de aplicare a normelor dreptului european (ex. art. 110 T.F.U.E.), cum ar fi respingerea ca unei acţiuni împotriva S.P.C.R.P.C.Î.V. prin care se urmăreşte cenzurarea refuzului acestuia de a aplica dreptul comunitar, este susceptibilă de a atrage angajarea răspunderii statului pe baza jurisprudenţei Köbler, o astfel de concluzie este aplicabilă a fortiori în situaţia în care se stabileşte printr-o decizie dată într-un recurs în interesul legii (care are, potrivit dreptului intern, caracter „obligatoriu pentru instanţele de judecată” – art. 3307 alin. 4 C. pr. civ.)  prin care s-ar statua că judecătorului naţional nu-i este permisă aplicarea dreptului european.

[34] Pentru Curtea de Apel Oradea, a se vedea : C.A. Oradea, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 18 februarie 2010, pronunţată în dosar nr. 2054/111/CA/2009, nepublicată; C.A. Oradea, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 12 mai 2011, pronunţată în dosar nr. 3524/111/CA/2010, nepublicată; C.A. Oradea, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 12 mai 2011, pronunţată în dosar nr. 3140/111/CA/2010, nepublicată. Pentru Curtea de Apel Cluj, a se vedea : C.A. Cluj, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 31 mai 2011, pronunţată în dosar nr. 6524/100/2011, nepublicată; C.A. Cluj, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 28 iunie 2011, pronunţată în dosar nr. 4455/117/2011, nepublicată; C.A. Cluj, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 14 iunie 2011, pronunţată în dosar nr. 3955/84/2011, nepublicată. Pentru Curtea de Apel Bacău, a se vedea C.A. Bacău, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 2 iunie 2011, pronunţată în dosar nr. 2902/110/2010, nepublicată; C.A. Bacău, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 9 iunie 2011, pronunţată în dosar nr. 4685/110/2010, nepublicată; C.A. Bacău, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 9 iunie 2011, pronunţată în dosar nr. 1457/110/2010, nepublicată. Pentru jurisprudenţa Curţii de Apel Constanţa, a se vedea C.A. Constanţa s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 28 ianuarie 2011, pronunţată în dosar nr. 2071/88/2009, nepublicată.

[35] Din îmbinarea art. 2, alin. (2), lit. c) din Legea 554/2004 cu art. 41 a C. pr. fisc., putem defini actul administrativ fiscal ca fiind actul unilateral emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, act care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

[36] A. Fanu-Moca, Actul administrativ fiscal, în R.D.C. nr. 11/2005, p. 142.

[37] D. Dascălu, C. Alexandru, Explicaţiile teoretice şi practice ale Codului de procedură fiscală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 116.

[38] În jurisprudenţa naţională s-a decis că acte similare nu sunt acte administrativ fiscale. Astfel, s-a considerat că decizia privind determinarea definitivă a valorii în vamă a mărfurilor importate nu este un act administrativ fiscal [Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 7/2004, aprobată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1716/2004, publicat în M. Of. nr. 1112 din 27 noiembrie 2004]. De asemenea, s-a decis că o notă de constatare sau de control nu are caracterul unui act administrativ fiscal [Î.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 394 din 24 ianuarie 2007, nepublicată]. Aceste acte au caracterul unor acte pregătitoare şi nu produc efecte juridice.

[39] Potrivit Cap. I, art. 1.4. a anexei nr. 1 la Ordinul nr. 986/2008 a Preşedintelui A.N.A.F, 1.4. calcularea taxei pe poluare „se face cu ajutorul aplicaţiei informatice-suport realizate şi implementate de Direcţia generală de tehnologia informaţiei”.

[40] Potrivit art. 6, alin. (1), lit. a), pct. 1, „pentru autovehiculele (din categoria M1 – p.n.) cu norma de poluare Euro 5, Euro 4 sau Euro 3, taxa se calculează pe baza emisiilor de dioxid de carbon (CO2) şi a taxei specifice exprimate în euro/1 gram CO2, prevăzute în anexa nr. 1, şi a normei de poluare şi a taxei specifice exprimate în euro/1 cmc, prevăzute în anexa nr. 2, şi a cotei de reducere a taxei, prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 4, după formula: Suma de plată = [(A x B x 30%) + (C x D x 70%)] x (100 – E)%, unde: A = valoarea combinată a emisiilor de CO2, exprimată în grame/km; B = taxa specifică, exprimată în euro/1 gram CO2, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 1; C = cilindree (capacitatea cilindrică); D = taxa specifică pe cilindree, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 2; E = cota de reducere a taxei, prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 4”, în timp ce „pentru autovehiculele din categoria M1, cu norma de poluare non-euro, Euro 1 sau Euro 2, după formula: Suma de plată = C x D x [(100 – E)/100] unde: C = cilindree (capacitatea cilindrică); D = taxa specifică pe cilindree, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 2; E = cota de reducere a taxei, prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 4.

[41] În practică au fost întâlnite situaţii în care particularii au solicitat tipărirea unor decizii de calcul în forma O.U.G. nr. 50/2008 aflată în vigoare înainte de data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 7/2009, neachitând, din varii motive cuantumul taxei de poluare. Ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 7/2009, respectivele persoane în cauză s-au adresat (cu succes) organului fiscal solicitând tipărirea unei noi decizii de calcul, în baza acestui nou act normativ care modifica uşor cuantumul taxelor de poluare, în sensul reducerii acestora. Această practică dovedeşte, încă o dată (dacă mai era nevoie), că decizia de calcul a taxei de poluare nu reprezintă un act administrativ fiscal.

[42] Presupusul contribuabil poate nestingherit să solicite, zilnic, organului fiscal tipărirea unei noi decizii de calcul pentru acelaşi autoturism, fără ca acest aspect să atragă consecinţe de ordin juridic!

[43] Anexa nr. 3 la Ordinul nr. 986/2008 a Preşedintelui A.N.A.F. conţine modelul şi conţinutul deciziei de calcul a taxei de poluare.

[44] De pildă, regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (H.G. nr. 1391/2006), descrie în anexa 1A modelul unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii la regimul circulaţiei rutiere. În măsura în care, de exemplu, această anexă ar menţiona faptul că „procesul verbal de contravenţie constituie titlu executoriu de la data comunicării sale”, o astfel de prevedere înscrisă într-o anexă la actul normativ nu i-ar conferi acest caracter.

[45] Prin reducere la absurd, dacă s-ar ignora argumentele mai sus expuse, în ultimă instanţă, un Ordin al preşedintelui A.N.A.F., prin definiţie un act administrativ cu caracter normativ emis în executarea legii şi subordonat ierarhic acesteia, nu poate deroga sau adăuga la lege [H. Sasu, L. Ţâţu, D. Pătroi, Codul de procedură fiscală. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 49-52; C.F. Costaş, Principii de drept incidente în contenciosul fiscal, în R.R.D.A. nr. 8/2010, p. 13, nota de subsol nr. 4. Jurisprudenţa Î.C.C.J. este constantă în sensul constatării nelegalităţii acestor acte: Î.C.C.J., s. cont. adm. şi fiscal, dec. nr. 5560 din 22 noiembrie 2005; Î.C.C.J., s. cont. adm. şi fiscal, dec. nr. 5732 din 29 noiembrie 2005, nepublicată, ambele citate de G.V. Bîrsan, B. Georgescu, Excepţia de nelegalitate. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 26 şi urm. În acelaşi sens, C.A. Cluj, s. cont. adm. şi fiscal, dec. civ. nr. 755/2005, nepublicată]. Astfel, cât timp potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004, raportate la art. 41 C. pr. fisc., reiese foarte clar care este definiţia şi care sunt trăsăturile actului administrativ, iar decizia de calcul a taxei de poluare nu poate fi calificată ca fiind un astfel de act, a determina altă soluţie printr-un act normativ ierarhic inferior nu poate fi de închipuit.

[46] Contestaţie a cărei aplicabilitate este redusă, potrivit art. 10 din O.U.G. nr. 50/2008, doar în ceea ce priveşte anumite aspecte de fapt ce ţin de modul de calcul a taxei de poluare datorată în raport de prevederile legislaţiei interne.

[47] Conduită care, în ultimă instanţă, tot un refuz de soluţionare a unei cereri reprezintă, însă această voinţă este implicită.

[48] Cu excepţia actelor administrative normativ, a căror anulare produce doar efecte ex nunc [art. 23 alin. (2) din Legea 554/2004].

[49] În realitate, acţiunea în anularea deciziei de calcul ar trebui, întradevăr, respinsă ca inadmisibilă, deoarece acest act nu este un act administrativ, astfel încât orice discuţie referitoare la anularea acestuia este exclusă.

[50] C.J.C.E., hotărârea din 8 noiembrie 1983, afacerea 199/82, San Giorgio, Culegere 1983, p. 3595, par. 12; C.J.C.E., hotărârea din 6 iulie 1995, afacerea C-62/93, BP Soupergaz, Culegere 1995, p. I-1883, par. 40; C.J.C.E., hotărârea din 21 septembrie 2000, afacerile reunite C-441/98 şi C-442/98, Michailidis, Culegere 2000, p. I-7145, par. 30.

[51] Opinia Avocatului General Fennelly în afacerile reunite C-397/98 şi C-410/98, Metallgesellschaft şi Hoechst.

[52] C.J.C.E., hotărârea din 14 ianuarie 1997, afacerile reunite C-192/95 şi C-218/95, Comateb şi alţii, în Culegere 1997, p. I-165, par. 20.

[53] C.J.C.E., hotărârea din 17 noiembrie 1998, afacerea C-228/96, Aprile, în Culegere 1998, p. I-7141, par. 18.

[54] C.J.C.E., hotărârea din 15 septembrie 1998, afacerea C-231/96, Edilizia Industriale Siderurgica, Culegere 1998, p. I-1451, par. 35; C.J.C.E., hotărârea din 10 septembrie 2002, afacerile reunite C-216/99 şi C-222/99, Prisco şi CASER, în Culegere 2002, p. I-6761, par. 70; C.J.C.E., hotărârea din 22 octombrie 2002, afacerea C-88/99, Roquette Freres, Culegere 2000, p. I-10645; C.J.C.E., hotărârea din 15 iulie 2004, afacerea C-342/96, Di Lenardo şi Dilexport, Culegere 1999, p. I-579, par. 70.

[55] C.J.C.E., hotărârea din 8 martie 2001 în afacerile reunite C-397/98 şi C-410/98, Metallgesellschaft Ltd şi alţii (C-397/98), Hoechst AG, Hoechst UK Ltd (C-410/98) c. Commissioners of Inland Revenue, H.M. Attorney General, publicată în Culegere 2001, p. I-1727.

[56] S. van Thiel, în lucrarea P. Pistone (editor), Legal Remedies in European Tax Law, Ed. IBFD, Amsterdam, 2009, p. 309.

[57] B. Terra, P.J. Wattel, European Tax Law, ediţia a IV-a, Ed. Kluwer Law International, Haga, 2005, p. 174.

[58] Pentru minime repere, a se vedea şi: C.J.C.E., hotărârea din 24 octombrie 1973, afacerea C-33/76, Rewe, Culegere 1976, p. 1989; C.J.C.E., hotărârea din 14 decembrie 1976, afacerea C-45/76, Comet, Culegere 1976, p. 2043.

[59] Hotărârea Curţii de Justiţie Europene (Marea Cameră) din 12 februarie 2008, cauza C-2/06, Willy Kempter KG, publicată în Culegere 2008, p. I-411.

[60] Hotărârea din 15 iulie 1970 în cauza C-41/69, ACF Chemiefarma c. Comisia, Culegere 1970, p. 661, par. 19.

[61] Hotărârea pronunţată în cauza Aprile, precitată, par. 28.

[62] De pildă, C. Ap. Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr. 973 din 4 octombrie 2010, nepublicată.

[63] C. Ap. Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr. 1665 din 16 iunie 2010, nepublicată.

[64] De exemplu, D.G.F.P. Galaţi a respins toate cele 1.311 contestaţii soluţionate în perioada 1.07.2008 – 31.07.2011, iar din primele 2.375 contestaţii soluţionate în aceeaşi perioadă D.G.F.P. Maramureş nu a admis nicio contestaţie.

[65] C.J.C.E., hotărârea din 9 decembrie 2003, afacerea C-129/00, Comisia c. Italia, publicată în Culegere 2003, p. I-14637; C.J.C.E., hotărârea din 27 aprilie 2006, afacerea C-441/02, Comisia c. Germania, Culegere 2006, p. I-3449; C.J.C.E., hotărârea din 12 mai 2005, Commission c. Italia, Culegere 2005, p. I-3747; C.J.C.E., hotărârea din 7 iunie 2007, Comisia c. Grecia, Culegere 2007, p. I-4129.

[66] P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 806-807.

[67] Dacă se acceptă, prin absurd, că decizia de calcul a taxei de poluare ar fi act administrativ fiscal, ori că necontestarea acesteia ar avea legătură procesuală cu o acţiune în restituirea taxei de poluare achitate ca urmare a greşitei aplicări a  prevederilor legale [art. 117, lit. d) C. pr. fisc].

[68] Iar nicidecum al „eficienţei”, astfel cum este „botezat” de către iniţiatorul recursului în interesul legii.

[69] C.J.C.E., C-83/91, Meilicke; C.J.C.E., C-18/93, Corsica Ferries.

[70] A se vedea P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 598-599.

[71] De exemplu, instanţele naţionale, pe acestui raţionament, nu mai sunt obligate a sesiza C.J.U.E. cu privire la presupusa contrarietate cu art. 110 T.F.U.E. a instituirii unei taxe de poluare pentru autovehiculele achiziţionate dintr-un stat membru UE, fără a percepe o taxă similară şi pentru autovehiculele achiziţionate de pe piaţa internă. O astfel de problemă a fost deja soluţionată prin hotărârile preliminare din cauzele C-402/09, Tatu şi C-263/10, Nisipeanu.

[72] C.J.C.E., hotărârea din 30 septembrie 2003, afacerea C-224/01, Köbler, publicată în Culegere 2003, p. I-10239.

[73] În acest sens, a se vedea P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 600.

[74] Comisia a emis un aviz motivat împotriva Suediei cu privire la „omisiunea” instanţelor suedeze (a căror hotărâri nu erau susceptibile de a face obiectul unei căi de atac) de a sesiza C.J.C.E. cu întrebări preliminari, conform obligaţiei care le revenea în acest sens în temeiul art. 267, alin. (3) T.F.U.E. A se vedea documentul nr. C(2004)3899 din 7 octombrie 2004 referitor la procedura în constatarea neîndeplinirilor obligaţiilor 2003/2161. A se vedea şi P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 562.

[75] Reiterăm faptul că, poate argumentul cu cea mai mare forţă a acestei concluzii, în baza jurisprudenţei Metallgesellschaft şi Hoechst, restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european nu poate fi condiţionată de contestarea reglementării la momentul efectuării plăţii, în special atunci când practica administrativă era în sensul respingerii contestaţiilor contribuabililor (par. 105 – 106 din hotărârea C.J.U.E.).

[76] Art. 135 C. pr. fisc., cu denumirea marginală „prescripţia dreptului de a cere (s.n. – C.F.C., S.G.) compensarea sau restituirea (s.n. – C.F.C., S.G.)” arată că „dreptul contribuabililor de a cere (s.n. – C.F.C., S.G.) compensarea sau restituirea (s.n. – C.F.C., S.G.) creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.”

[77] Excepţii de la regulă făcând Curţile de Apel Oradea, Mureş şi Constanţa.

[78] Contribuabil din afara circumscripţiei teritoriale a Curţii de Apel Oradea, Mureş ori Constanţa.

[79] Aşadar, raportat tot la jurisprudenţa Metallgesellschaft şi Hoechst, chiar efectuată de-ar fi procedura contestaţiei (205 C. pr. fisc.) împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare a fortiori restituirea acesteia nu poate fi condiţionată de efectuarea unor demersuri lipsite de succes.


Cosmin COSTAS

avocat, Baroul Arad

Sergiu GHERDAN
student, anul IV, Facultate de Drept, Universitatea Babes-Bolyai

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Aprecieri critice referitoare la RIL-ul avand ca obiect taxa de poluare prevazuta de OUG nr. 50/2008”

  1. Florin BORNEA spune:

    Răspunsul la această problemă se poate regăsi în chiar fundamentele dreptului, şi a diferenţelor dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă.
    Astfel, încălcarea unei dispoziţii legale imperative este sancţionată cu nulitatea absolută.
    Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, de către orice persoană interesată, iar acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă extinctiv.
    Ca efect al constatării nulităţii absolute al taxei de poluare, conform principiului restitutio in integrum, se impune restituirea taxei de poluare încasate.
    Decizia de poluare trebuie contestată în termenul de 30 de zile doar în situaţia invocării unei nulităţi relative a deciziei, cum ar fi spre exemplu calcularea în mod eronat al taxei de poluare.
    Contestarea sau nu a deciziei de poluare în termen de 30 de zile, nu are relevanţă asupra constatării nulităţii absolute, pentru că nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin acordul părţilor, „nu poate fi acoperită prin confirmarea actului de către cel îndreptăţit a cere anularea lui, fie în mod expres, fie chiar tacit (prin executarea voluntară a obligaţiilor izvorâte din act)”( M. Mureşan – Drept Civil. Partea Generală, Ed. Cordial Lex, Cluj – Napoca 1998, pag. 186).
    Ori prin invocarea neatacării deciziei în termen de 30 de zile, se pretinde că nulitatea actului ar fi fost acoperită prin executarea voluntară a obligaţiei izvorâte din decizie.
    Ei bine, aceasta ar acoperi într-adevăr nulitatea relativă, dar nulitatea absolută nu poate fi acoperită în nici un mod.
    Acesta este motivul pentru care art. 21 alin. 4 și art. 117 alin. 1 lit. d din Codul de proc. fiscală prevăd dreptul contribuabililor de a le fi restituite taxele şi impozitele achitate fără temei legal, în cadrul termenului general de prescripţie.
    Spre exemplu, dacă s-ar emite unui contribuabil o decizie de impunere pentru o „taxă pentru respirarea aerului”, taxă neprevăzută de lege, nu s-ar putea susţine că acel contribuabil nu poate obţine restituirea contravalorii acestei taxe pentru că nu a contestat-o în termen de 30 de zile, şi aceasta pentru că o astfel de decizie este lovită de nulitate absolută, iar constatarea acestei nulităţi este imprescriptibilă.
    Acţiunea în restituirea acestei taxe se prescrie în termenul de prescripţie prevăzut de codul de proc. fiscală.
    Doar nulitatea relativă se poate acoperi prin acordul părţilor, pe când nulitatea absolută nu poate fi acoperită în nici un mod, nici chiar cu acordul părţilor.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week