« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Elemente de ordin istoric privind recursul in procesul civil roman
26.09.2011 | JURIDICE.ro, Adrian DOBRE

JURIDICE - In Law We Trust

Prin Regulamentele organice (1832-1865), organizarea judecătorească a fost întemeiată pe conceptul de autoritate a lucrului judecat, creându-se premisele favorabile instituirii unei noi jurisdicţii având ca scop unificarea jurisprudenţei, precum şi a unei noi căi de atac: recursul în casaţie.

Prin Convenţia de la Paris din anul 1858 (art. 38) s-a convenit constituirea unei ,,Înalte Curţi de justiţie şi de casaţiune, comună ambelor principate. Ea va rezida la Focşani.”[1]

În anul 1861, prin ,,Legea pentru înfiinţarea Curţei de casaţiune şi de Justiţie” a fost înfiinţată Curtea de Casaţie ,,pentru întregul Stat al României”. Curtea de Casaţie a luat fiinţă la data de 15 martie 1862, în Bucureşti. Potrivit art. 3 din Legea de înfiinţare, Curtea de Casaţie era ,,împărţită în 3 secţiuni” În art. 4 din Legea de înfiinţare a Curţii de Casaţie se preciza astfel: ,,Secţiunea I va judeca toate recursurile în materie civilă”.

În mod tradiţional, Curtea de Casaţie şi Justiţie îşi exercita rolul prin soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor definitive pronunţate de curţile de apel şi, excepţional, de către tribunale (în primă şi ultimă instanţă). Partea interesată sau Ministerul Public avea dreptul de a uza de calea recursului contra hotărârilor definitive pronunţate în ultimă instanţă. Sintagma ,,în ultimă instanţă” sugera împrejurarea că aprecierile în fapt ale procesului au fost stabilite suveran pentru ultima dată de către instanţa de apel.[2]

În sistemul Codului de procedură civilă de la 1864, căile de atac erau ordinare şi extraordinare, supuse regulii conform căreia nu se putea face uz decât o singură dată de o cale de atac, nu se admitea cumularea a două căi de atac, nu se putea recurge la o cale extraordinară de atac decât după ce s-au epuizat cele ordinare – apelul şi recursul.

Căile de atac erau: apelul (prilej cu care se făcea o nouă judecată de fond), opoziţia (împotriva hotărârilor date în lipsă), contestaţia şi recursul. Partea nemulţumită de hotărârea unui tribunal care nu judeca în ultimă instanţă se putea adresa Curţii de Apel, ale cărei decizii, la rândul lor, puteau fi supuse recursului în faţa Curţii de Casaţie. Recursurile se judecau şi în lipsa uneia dintre părţi, cu drept de opoziţie motivată în opt zile de la comunicarea hotărârii.

Prin ceea ce s-a numit ,,procedura civilă ardeleană”, recursul era reglementat ca o cale ordinară de atac (art. 548-562 din Legea I din anul 1911), numai ,,reînnoirea proceselor” – adică revizuirea – fiind calificată ca o cale extraordinară de atac.

Prin Legea Curţii de Casaţie din anul 1925 şi, mai apoi, prin Legea nr. 394/1943 pentru accelerarea judecăţilor în materie civilă şi comercială, recursul a fost reglementat ca o cale de reformare extraordinară. Recursul conferea instanţei competente un rol esenţialmente de ,,control” şi de ,,autoritate”.

La începutul anului 1948, diversele acte legislative ce reglementau recursul au fost selectate, reformulate, sistematizate şi introduse în Codul de procedură civilă, instituindu-se, astfel, două căi ordinare de atac: apelul şi recursul. Motivele de recurs se axau în principal pe nelegalitate. Decretul nr. 132/1952 a abrogat apelul, recursul rămânând astfel singura cale ordinară de atac. Alături de acesta, a continuat să existe recursul extraordinar.

Prin Legea nr. 59/1993 a fost reintrodus apelul în Codul de procedură civilă, recursul fiind reglementat ca o a doua cale ordinară de atac.

Prin Ordonanţa nr. 13/1998, modificându-se şi completându-se Codul de procedură civilă, au fost adaptate şi unele prevederi în materie de recurs, mai ales în privinţa punctul de pornire a termenului de recurs şi motivarea recursului. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 290/2000 a abrogat O.G. nr. 13/1998, redevenind aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă modificate, completate ori abrogate prin această din urmă ordonanţă.

Prin O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă au fost amendate unele prevederi în materie de recurs: rânduirea recursului printre căile extraordinare de atac; posibilitatea de modificare a hotărârii atacate; înlăturarea unor motive de recurs; suspendarea la cerere a executării hotărârii atacate; obligativitatea întâmpinării şi termenul de depunere a acesteia; raportul asupra recursului; efectele hotărârii de casare pronunţată de instanţa de recurs; imposibilitatea agravării situaţiei părţii în propria cale de atac.

O.U.G. nr. 59/2001 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 138/2000 a făcut unele precizări cu privire la obiectul recursului şi termenul de recurs.

Prin O.U.G. nr. 58/2003 s-a încercat o reformă de substanţă în materie, prin revenirea la soluţia antebelică, definitorie pentru recursul în casaţie, aceea ca recursul să fie dat în competenţa aproape exclusivă de soluţionare a Curţii Supreme de Justiţie, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în urma revizuirii Constituţiei în octombrie 2003.

Prin Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 58/2003, reglementările în materia recursului au fost ,,moderate”. Potrivit art. 299 alin. 2 C.pr.civ., astfel cum textul acestui articol a fost modificat, recursul se soluţiona de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ,,dacă prin lege nu se prevedea altfel”. O situaţie în care chiar Codul de procedură civilă prevedea altfel, era cea enunţată în alin. 3 al art. 299 C.pr.civ., dispoziţie conform căreia ,,în situaţiile în care, potrivit dispoziţiilor prezentului cod sau ale legii speciale, încheierile sau alte hotărâri pronunţate de instanţele judecătoreşti sunt supuse numai recursului, judecarea acestei căi de atac este de competenţa instanţei imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea în cauză, sau, după caz, de competenţa instanţei expres prevăzute de lege.” Norma cuprinsă în art. 299 alin. 3 de judecare în anumite situaţii a recursurilor de către instanţa imediat superioară celei ce a pronunţat hotărârea în cauză, constituia o derogare de la regula instituită prin Legea nr. 159/2004 de judecare a recursurilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 s-au adus din nou unele modificări şi completări normative în materia recursului. S-a consacrat, de exemplu, competenţa tribunalelor şi a curţilor de apel ca instanţe de recurs. Astfel, potrivit art. 299 alin. 2 C.pr.civ., în formularea dată prin Legea nr. 219/2005, ,,recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel.” Prin această formulare dată art. 299 alin. 2 au fost abrogate prevederile anterioare ale aceluiaşi alineat din art. 299, prevederi ce fuseseră introduse prin Legea nr. 159/2004 şi care, aşa cum am precizat mai sus, se refereau la regula judecării recursurilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005, a fost abrogat pct. 10 al art. 303 C.pr.civ., în sensul căruia recursul putea fi exercitat şi atunci ,,când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii”. Au fost abrogate prevederile de la art. 308 alin. 3-5 C.pr.civ. cu privire la întocmirea unui raport asupra recursului.[3]


[1] Ioan I. Bălan, Motivele de recurs în procesul civil, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 15-16; Constantin Hamangiu, Codul general al României II. Legi uzuale, Ed. Librăriei Leon Alcalay, Bucureşti, 1907, p. 9

[2] Sebastian Spinei, Recursul în procesul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 10; Ioan I. Bălan, op. cit., p. 16-17; Constantin Hamangiu, op. cit., p. 14

[3] Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, ed. a II-a, revăzută, completată şi actualizată, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 201-204; Sebastian Spinei, op. cit., p. 10-11; Ioan Bitoleanu, Introducere în istoria dreptului, Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 232


Adrian DOBRE
avocat, Baroul Bucureşti

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.