Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Noul Cod de procedura penala. Principii (I)
11.10.2011 | JURIDICE.ro, Cristinel GHIGHECI

Secţiuni: Drept penal, RNSJ
JURIDICE - In Law We Trust

1. Noul Cod de procedură penală (n.C.pr.pen. în continuare) aduce modificări importante unor instituţii din actualul Cod de procedură penală, dar consacră şi o serie de instituţii noi, care nu au existat în legislaţia noastră procesual penală. Toate aceste modificări se reflectă în primul rând în Titlul I al Părţii generale a codului, care reglementează principiile legii procesuale penale.

Se poate remarca în primul rând renunţarea de către n.C.pr.pen. la principiul rolului activ al organelor judiciare, consacrat de art. 4 din actualul C.pr.pen., fapt care relevă o schimbare de optică a legiuitorului cu privire la rolul organelor judiciare în procesul penal. În expunerea de motive a n.C.pr.pen. s-a menţionat explicit că „Procurorul, ca titular al acţiunii penale, va trebui să dovedească acuzarea, prin administrarea de probe. Pe cale de consecinţă este regândit rolul judecătorului, care va veghea cu preponderenţă ca procedurile ce se desfăşoară în faţa sa să aibă caracter echitabil, principiul rolului activ nemaifiind consacrat ca atare în Partea generală a proiectului”. Pentru faza de judecată se prevede explicit doar pentru procuror că „exercită rol activ, în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale” (art. 363 alin. 2 n.C.pr.pen.).

Această diminuare a rolului activ al instanţei de judecată este o trăsătură esenţială caracteristică sistemului procesual acuzatorial, în timp ce un rol activ mai accentuat al judecătorului este o trăsătură caracteristică unui sistem procesual inchizitorial. De altfel, fără a se fi înlăturat caracterul general de sistem procesual mixt, se constată în general că n.C.pr.pen., spre deosebire de codul în vigoare, acordă o importanţă mai mare trăsăturilor esenţiale ale sistemului procesual acuzatorial, în detrimentul trăsăturilor sistemului procesual inchizitorial. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, legiuirile contemporane conţin reglementări mai mult sau mai puţin corespunzătoare sistemului procesual mixt; proporţia în care trăsăturile esenţiale ale celor două sisteme procesuale sunt acceptate variază de la o legiuire la alta, în funcţie de modul în care este reglementată desfăşurarea procesului penal şi de organizarea aparatului judiciar[1]. Rămâne de văzut dacă împrumutarea unor instituţii specifice sistemului acuzatorial va aduce un plus de rapiditate proceselor penale, având în vedere că acestea sunt instituţii complet noi pentru sistemul nostru de drept şi va fi nevoie de un timp pentru verificarea în practică a eficienţei acestora. De pildă, pot fi amintite aici problemele destul de importante pe care le-a ridicat în practică o astfel de instituţie (justificată din punct de vedere teoretic şi utilă practic), cum este cea a judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei, introdusă în actualul C.pr.pen. prin Legea nr. 202/2010 şi reglementată în art. 374 n.C.pr.pen..

Desigur că înlăturarea principiului rolului activ al organelor judiciare nu a însemnat eliminarea în totalitate acestui rol. Procurorul păstrează în continuare toate atribuţiile cu privire la strângerea probelor, iar instanţa de judecată are în continuare atribuţii legate de administrarea probelor din oficiu (art. 375 alin. 4 şi art. 376 alin. 4 n.C.pr.pen.), care dau conţinut principiului aflării adevărului, consacrat în art. 5 n.C.pr.pen.. Această schimbare de viziune a legiuitorului cu privire la diminuarea rolului activ al instanţei de judecată, în cadrul procesului penal, se face însă simţită în mai multe puncte importante din n.C.pr.pen., cum ar fi de pildă înlăturarea posibilităţii extinderii procesului penal în faza de judecată (art. 371 n.C.pr.pen.) sau înlăturarea posibilităţii invocării din oficiu de către instanţă a nulităţilor relative, în cazul în care anularea actului ar fi necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei (exclusă de art. 282 n.C.pr.pen., dar permisă de art. 197 alin. 4 din actualul C.pr.pen.). Dacă eliminarea instituţiei extinderii procesului penal nu produce consecinţe deosebite, fiind o instituţie destul de puţin utilizată în practică, nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre înlăturarea posibilităţii instanţei de a lua în considerare din oficiu încălcările care atrag nulitatea relativă, dacă anularea actului ar fi necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Chiar dacă au fost cazuri când s-a abuzat în practică de această prevedere, va fi destul de greu de acceptat situaţia ca o instanţă de judecată să fie obligată să ia în considerare anumite acte, despre care este conştientă că au fost efectuate cu încălcarea unor dispoziţii legale care afectează aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

2. Dintre principiile fundamentale consacrate şi de actualul C.pr.pen., n.C.pr.pen reglementează în art. 7 alin. 1 principiul obligativităţii punerii în mişcare şi exercitării acţiunii penale, însă rolul acestuia a fost diminuat faţă de codul actual. Această diminuare a aplicabilităţii principiului obligativităţii acţiunii penale este o altă trăsătură caracteristică sistemului procesual acuzatorial, care a fost preluată de noul C.pr.pen. pentru crearea „unui cadru legislativ în care procesul penal să fie mai rapid şi maui eficient, prin urmare, în mod semnificativ mai puţin costisitor”[2].

Astfel, în art. 7 alin.(2) n.C.pr.pen. este consacrată o excepţie importantă de la principiul obligativităţii punerii în mişcare şi exercitării acţiunii penale, consacrându-se în mod expres principiul oportunităţii urmăririi penale, cu următorul conţinut: „în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia”. Art. 17 alin.(2) n.C.pr.pen. prevede renunţarea la urmărire penală ca şi cauză de stingere a acţiunii penale, iar art. 314 enumeră renunţarea ca una din soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată care pot fi dispuse de procuror, la propunerea organului de urmărire penală, din oficiu, prin ordonanţă, atunci când nu există interes public în urmărirea penală a inculpatului. Instituţia renunţării la urmărirea penală este reglementată în art. 318 n.C.pr.pen..

Se remarcă restrângerea posibilităţii procurorului de a renunţa la exercitarea acţiunii penale doar în faza urmăririi penale, nu şi în faza judecăţii.

O problemă în practică o va ridica dispoziţia din art. 318 alin. ultim n.C.pr.pen., potrivit căreia „inculpatului şi celorlalte persoane interesate care au solicitat comunicarea soluţiei, li se comunică o copie a ordonanţei prin care procurorul a dispus renunţarea la urmărirea penală”, deoarece nu se prevede un termen maxim în care persoanele interesate pot solicita comunicarea soluţiei. Or, potrivit art. 340 n.C.pr.pen. „persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă”. Această necorelare a textelor duce în final la concluzia că persoanele interesate ar putea solicita oricând această comunicare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală şi în felul acesta ele ar putea oricând să fie repuse în termenul de a ataca la judecătorul de cameră preliminară soluţia porocurorului.

O altă problemă de aplicare a instituţiei renunţării la urmărirea penală o creează lipsa unor criterii suficient de clare care să definească „interesul public” în realizarea obiectului urmăririi penale. În art. 318 alin. 1 n.C.pr.pen. se precizează că renunţarea la urmărirea penală este restrânsă la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani (7 ani potrivit modificărilor aduse prin Legea de punere în aplicare a n.C.pr.pen.) şi ţinându-se cont de persoana inculpatului, conduita anterioară comiterii infracţiunii, conţinutul faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, urmările produse sau care s-ar fi putut produce, eforturile făcute de inculpat pentru înlăturarea/diminuarea consecinţelor infracţiunii. Deşi se folosesc unele criterii enumerate în art. 181 din actualul C.pen. pentru stabilirea în concret a gradului de pericol social, nu există o menţiune explicită că instituţia renunţării la urmărirea penală ar fi posibilă doar în cazul faptelor „lipsite în mod vădit de importanţă”.

Dacă se ia în considerare criteriul obiectiv al pedepsei de max. 7 ani (aşa cum se preconizează a fi stabilit prin Legea de punere în aplicare a n.C.pr.pen.), se constată că renunţarea la urmărirea penală poate fi aplicată unui număr foarte mare de infracţiuni, din care unele destul de grave, cum ar fi: infracţiunile de ucidere la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii forma simplă, uciderea din culpă în toate formele, lovirea, vătămarea corporală forma simplă şi din culpă, rele tratamente aplicate minorului, încăierarea dacă nu s-a produs moartea vreunei persoane, uciderea noului născut săvârşită de mamă, lipsirea de libertate în forma simplă, ameninţarea, şantajul, proxenetismul forma simplă, violare de domiciliu, furtul şi furtul calificat (cu excepţia celui privind produse petroliere sau gaze naturale din conducte, componente ale sistemelor de irigaţii, reţelelor electrice, de siguranţă a traficului feroviar, etc.), tălhăria în formă simplă, înşelăciunea, distrugerea, infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă, delapidare, falsuri în înscrisuri, ş.a.

Nu rezultă cu claritate dacă la aplicarea instituţiei renunţării la urmărirea penală procurorul ar putea face şi o analiză referitoare la oportunitatea urmăririi penale din perspectiva resurselor necesare soluţionării cauzei şi a eventualului beneficiu pe care ar urma să-l resimtă societatea sau o analiză a importanţei mărturiei pe care suspectul sau inculpatul ar putea să o dea în alte cauze, în schimbul renunţării la urmărirea penală în cauza în care acesta este urmărit. În orice caz, criticile aduse acestui principiu, că prin consacrarea sa s-ar ajunge în practică la o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, nu vor putea fi evitate decât prin apelarea cu prudenţă la această instituţie şi doar în cazurile în care este vădită lipsa interesului public în urmărirea suspectului sau inculpatului.

Prin eliminarea de către Legea de punere în aplicare a n. C.pr.pen. a condiţiei punerii în mişcare a acţiunii penale, se oferă posibilitatea adoptării acestei soluţii şi în cazurile în care nu este cunoscut autorul infracţiunii.

Renunţarea la urmărirea penală nu este pură şi simplă, ci este însoţită de  posibilitatea procurorului de a dispune ca inculpatul să îndeplinească într-un termen stabilit una sau mai multe obligaţii, iar în ipoteza neîndeplinirii acestora în termen de 6 luni de la comunicarea ordonanţei, procurorul este obligat să revoce ordonanţa. O nouă renunţare la urmărirea penală nu mai este posibilă în aceeaşi cauză. De remarcat obligaţia ca inculpatul sau suspectul „să ceară public scuze persoanei vătămate”, la care este destul de greu de stabilit acţiunile care se circumscriu noţiunii de „public”. Legiuitorul ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că termenul „faptă săvârşită în public” are o definiţie legală în art. 184 n.C.pen., iar folosirea necircumstanţiată a acestui termen ar putea conduce la interpretarea lui prin prisma definiţiei legale. Or, ar fi absurd să se ajungă la concluzia că inculpatul ar putea să-şi ceară scuze „într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este  totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană”.

3. Noul C.pr.pen. consacră în primul titlu o serie de principii noi, alături de cele clasice, cum ar fi separarea funcţiilor judiciare (art. 3 n.C.pr.pen.), ne bis in idem (art. 6 n.C.pr.pen.), caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal (art. 8 n.C.pr.pen.). În titlul IV, privind Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii este consacrat un alt principiu nou, anume principiul loialităţii în obţinerea probelor (art. 101 n.C.pr.pen.).

Principiul separării funcţiilor judiciare este consacrat în art. 3 n.C.pr.pen., care prevede că în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: a) funcţia de urmărire penală; b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; c) funcţia de cerificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată; d) funcţia de judecată. Referitor la separarea funcţiilor judiciare, în doctrină s-a susţinut că pe parcursul soluţionării unei cauze penale se disting trei importante funcţii judiciare, după cum urmează: acuzarea (sau învinuirea), apărarea şi jurisdicţia (sau funcţia de rezolvare a conflictului de drept penal substanţial dedus instanţelor de judecată), arătându-se că aceste direcţii, prin parcurgerea cărora se rezolvă cauza, trebuie să fie exercitate în mod distinct, de autorităţi judiciare diferenţiate, respectiv de către părţile implicate în procesul penal[3]. Cum se poate constata, nu există o unitate de viziune în ceea ce priveşte funcţiile judiciare şi exercitarea acestora în cadrul procesului penal. Legiuitorul noului C.pr.pen., abătându-se de la opiniile exprimate în doctrina noastră, a optat pentru reglementarea celor patru funcţii judiciare menţionate anterior, menţionând explicit că în desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia funcţiilor de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală şi funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată, care sunt compatibile una cu alta (art. 3 alin. 3 din noul C.pr.pen.).

Problema incompatibilităţii exercitării diferitelor funcţii judiciare în aceeaşi cauză s-a pus în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cu privire la imparţialitatea instanţei de judecată desemnată pentru soluţionarea pe fond a cauzei, în cazurile în care judecătorul a dispus asupra arestării preventive a inculpatului sau asupra trimiterii acestuia în judecată. Jurisprudenţa Curţii a fost foarte oscilantă, nefiind stabilite nişte repere clare în acest domeniu. De pildă Curtea a constatat lipsa unei violări a Convenţiei atunci când unul dintre judecătorii de fond a făcut anterior parte dintr-un complet de judecată care respinsese apelul reclamantului contra ordonanţei de trimitere în judecată[4], ceea ce echivalează cu funcţia de certificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată. În noul C.pr.pen. s-a prevăzut însă o incompatibilitate între această funcţie şi funcţia de judecată, deşi potrivit codului în vigoare verificarea regularităţii actului de sesizare este făcută de acelaşi judecător care soluţionează cauza pe fond (potrivit art. 300 C.pr.pen.), fără ca acest fapt să pună vreo problemă de incompatibilitate.  Faptul că judecătorul cauzei este diferit de judecătorul care a apreciat legalitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale ar putea crea probleme în practică, atunci când doi judecători ar ajunge la concluzii diferite cu privire la acest aspect. În prezent nu se pune această problemă, deoarece judecătorul cauzei apreciază atât cu privire la legalitatea probelor adminitrate în cursul urmăririi penale cât şi cu privire la cele administrate în cursul judecăţii, fiind cel care face aprecierea şi cu privire la valoarea probatorie a acestora. Ar putea însă judecătorul cauzei să-şi întemeieze o hotărâre pe o probă administrată în cursul urmăririi penale, pe care o apreciază ca nelegală, deşi judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea acesteia? Noul C.pr.pen. nu dă o soluţie clară acestei probleme.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că singura împrejurare că o jurisdicţie de judecată s-a pronunţat deja asupra detenţiei provizorii a acuzatului în cursul instrucţiei preparatorii nu este suficientă pentru a fonda excepţia de parţialitate, ci trebuie stabilit dacă temerile celui interesat pot fi obiectiv justificate, acesta fiind elementul determinant de apreciere a imparţialităţii[5] sau că simplul fapt că un judecător a luat deja decizii înaintea procesului nu poate justifica suspiciunile în privinţa imparţialităţii sale[6]. Aceste acte ţin de exercitarea funcţiei de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, aşa cum a fost consacrată în noul C.pr.pen.. În noul C.pr.pen. s-a prevăzut însă o incompatibilitate între această funcţie şi funcţia de judecată, deşi potrivit jurisprudenţei Curţii cele două funcţii nu sunt în mod necesar incompatibile.

4. Principiul non bis in idem, care a fost inserat în art. 6 n.C.pr.pen., este analizat în doctrina actuală în legătură cu efectele hotărârii definitive. Mai exact, se arată că rămânerea definitivă a hotărârii produce un efect pozitiv (care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii) şi un efect negativ (împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile soluţionate prin hotărâre); acest efect negativ, concretizat în regula non bis in idem este cunoscut sub denumirea de autoritate de lucru judecat[7]. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi infracţiune este consacrat şi în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, fiind justificată includerea sa printre principiile fundamentale ale legii procesual penale, deoarece priveşte toate fazele procesului penal, nu doar faza executării hotărârilor penale.

5. Din acelaşi motiv este justificată şi includerea printre principiile fundamentale ale procesului penal român a caracterului echitabil şi termenului rezonabil al procesului penal (art. 8 n.C.pr.pen.), consacrat şi în art. 6 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.


[1] Dongoroz, ş.a. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. V, Ediţia a II-a, Editura Academiei Române & Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 21

[2] Expunerea de motive a noului Cod de procedură penală

[3] M. Damaschin, Dreptul la un proces echitabil în materie penală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.108

[4] CEDO, dec. Garrido Guerrero c Spania din 22 martie 2000, apud. R. Chirtiţă, op.cit., p. 276

[5] CEDO, Hauschildt c Danemarca, din 24 mai 1989, apud G. Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 270

[6] CEDO, Castillo Algar c Spania, din 28 octombrie 1998, apud. G. Mateuţ, op.cit., p. 270

[7] R.M. Stănoiu, op.cit., p. 311


Cristinel GHIGHECI
judecător, Tribunalul Braşov

* a se vedea si Noul Cod de procedura penala. Actiunea penala si actiunea civila in procesul penal (II)

Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti