Secţiuni » Sistemul judiciar » Alegeri CSM
Alegeri CSM

Alegeri CSM. Proiectul proc. Alexandra Sinc
25.10.2011 | JURIDICE.ro

Secţiuni: Alegeri CSM, Content, Sistemul judiciar
JURIDICE - In Law We Trust

Suntem in masura sa va prezentam textul integral al proiectului pentru CSM al proc. Alexandra Sinc (Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti):

PROIECT

PRIVIND PRINCIPALELE OBIECTIVE PE CARE LE VOI URMĂRI ÎN EXERCITAREA MANDATULUI DE MEMBRU AL

CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

ALEXANDRA MIHAELA ŞINC

Procuror

Parchetul de pe lângă

Tribunalul Bucureşti

Introducere

Orice proiect referitor la obiectivele pe care un magistrat le are în vedere în ipoteza în care este ales ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să pornească, în opinia mea, de la rolul şi atribuţiile acestei instituţii, astfel cum sunt reglementate, la nivel de principiu în  Constituţia României şi detaliat în cuprinsul Legii nr. 317/2004.

Voi avea în vedere, în demersul meu, într-o mai mică măsură dispoziţiile regulamentare privind atribuţiile Consiliului, deoarece, pe de o parte, acestea doar clarifică o serie de aspecte cu privire la care legea tace, iar pe de altă parte, ele reprezintă un cadru normativ ce poate să fie modificat oricând, prin chiar voinţa acestuia.

Consiliului Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei, conform art. 133 alin. 1 din Constituţia României şi în această calitate are îndatorirea să vegheze la asigurarea condiţiilor necesare pentru buna funcţionare a justiţiei.

Legea fundamentală oferă rolul de garant al independenţei justiţiei Consiliului Superior al Magistraturii, stabilindu-i atribuţii, şi în acest fel, creează temeiul constituţional pentru completarea acestora cu alte atribuţii stabilite prin legea sa organică.

Prevederile de principiu sunt dezvoltate de art. 1 din Legea nr. 317/2004, în care se face referire la rolul Consiliului, de garant al independenţei justiţiei, la independenţa acestuia şi la faptul că se supune numai legii, dar şi la aspectul, foarte important, dar deseori neglijat de cei care ajung să facă parte din acest organism, că membrii răspund în faţa judecătorilor şi procurorilor pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului.

Rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei, se poate realiza, în opinia mea, atât printr-o reacţie promptă faţă de orice încercare directă de încălcare a separaţiei puterilor în stat, precum şi faţă de demersurile de natură a conduce, indirect, la acest rezultat (subfinanţarea sistemului, un discurs public defăimător la adresa magistraţilor din partea reprezentanţilor altor instituţii, punerea în discuţie a statutului procurorului), cât şi prin promovarea unei alte imagini a justiţiei decât cea prezentată în general de presă sau de reprezentanţii altor autorităţi.

Nici unul dintre aceste demersuri nu poate însă să fie credibil şi eficient, câtă vreme nu sunt făcute de un Consiliu care îşi îndeplineşte în mod corect, coerent şi consecvent toate celelalte atribuţii.

În îndeplinirea acestor atribuţii Consiliul este chemat să găsească, tranşant şi consecvent, soluţii la probleme de interes nu doar pentru magistraţi, ci şi pentru opinia publică, cum sunt cele ale promovării judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ale numirilor în funcţiile de conducere la acestă instanţă, numirilor şi avizării numirilor în funcţiile de conducere la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să adopte o poziţie în conformitate cu interesele sistemului judiciar în materia reglementării răspunderii judecătorilor şi procurorilor şi rezolvării problemei drepturilor salariale restante.

În concret, atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 30-50 din Legea nr. 317/2004, se pot clasifica în:
– atribuţii privind apărarea independenţei, imparţialităţii şi reputaţiei magistraţilor şi referitoare la răspunderea disciplinară a acestora;
–  atribuţii privind cariera magistraţilor (numirea, promovarea în funcţii de execuţie, numirea în funcţii de conducere, formarea profesională iniţială şi continuă, inclusiv coordonarea Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri,  soluţionarea cererilor de transfer şi a propunerilor de detaşare);
– atribuţii privind organizarea instanţelor şi parchetelor (avize pentru înfiinţarea sau desfiinţarea unor instanţe şi parchete, transformarea posturilor din schema acestora);
– atribuţii privind avizarea unor acte normative;
– atribuţii privind organizarea şi funcţionarea Consiliului.

Voi proceda, în continuare, la prezentarea aspectelor esenţiale pe care intenţionez să le am în vedere, în ipoteza alegerii mele ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii, cu referire la fiecare categorie de atribuţii.

1. Atribuţii privind apărarea independenţei, imparţialităţii şi reputaţiei magistraţilor şi referitoare la răspunderea disciplinară a acestora

Am inclus în această categorie două tipuri de atribuţii tradiţional analizate în mod distinct, acelea privind apărarea independenţei, imparţialităţii şi reputaţiei magistraţilor, reglementate de art. 30 din Legea 317/2004, şi cele privind răspunderea disciplinară a magistraţilor, prevăzute de art. 44-50 din acelaşi act normativ, deoarece apreciez că acestea trebuie exercitate în mod echilibrat, astfel încât să existe o reacţie promptă atât faţă de conduita unor persoane din afara sistemului judiciar (presă, justiţiabili nemulţumiţi de soluţiile adoptate în diverse cauze), de natură să afecteze reputaţia unui magistrat, ca şi faţă de abaterile disciplinare comise de judecători sau procurori, de natură să creeze o imagine negativă şi să afecteze normala înfăptuire a actului de justiţie.

În opinia mea, există situaţii în care Consiliul reacţionează excesiv de sever, procedându-se la cercetarea disciplinară, promovarea acţiunii disciplinare ori chiar sancţionarea unor magistraţi cu o conduită ireproşabilă până la acel moment, pentru fapte mărunte, însă nu se iau, ori se iau cu mare întârziere, astfel de măsuri faţă de colegii care au în mod curent o conduită constând în încălcarea normelor deontologice ori chiar disciplinare.

Pe de altă parte, se poate constata că este necesară o reacţie mult mai promptă şi mai fermă a Consiliului faţă de actele, aparţinând în cele mai multe cazuri presei, de defăimare a unor magistraţi, pentru simplul fapt că au pronunţat soluţii nepopulare ori apreciate ca greşite de opinia publică.

În aceste situaţii este necesar ca reacţia Consiliului să survină în intervalul în care materialul de presă se află încă în atenţia opiniei publice, o reacţie tardivă fiind lipsită de ecou.

În plus, cred că este necesar ca sesizarea Consiliului în astfel de cazuri să se facă şi din oficiu, fără a se aştepta o eventuală înregistrare a cererii magistratului de apărare a reputaţiei, astfel cum, în situaţia în care presa sesizează o conduită necorespunzătoare a unui coleg, se procedează, din oficiu, la verificări.

Pentru îndeplinirea acestor categorii de atribuţii de către Consiliu este necesară existenţa unei Inspecţii judiciare independente şi eficiente; independenţa nu trebuie, însă, înţeleasă ca organizare a acesteia ca instituţie distinctă (promotorii tezei intenţionează, în opinia mea, doar să facă primul pas spre trecerea la o altă subordonare), presupunând cheltuieli suplimentare într-o perioadă de criză, ci continuarea activităţii în formula actuală; eficienţa ar putea să fie asigurată, pe de o parte, de angajarea inspectorilor în număr suficient şi de un nivel profesional corespunzător, iar pe de altă parte prin degrevarea acestora de lucrările de mică importanţă (petiţii repetate cu obiect similar, a căror lipsă de temei a fost deja constatată anterior, de exemplu), cu privire la care verificările s-ar putea efectua prin intermediul judecătorilor sau procurorilor anume-desemnaţi de la curţile de apel şi parchetele de pe lângă acestea.

2. Atribuţii privind cariera magistraţilor

Acesta este, în opinia mea, domeniul în care s-ar putea realiza o serie de progrese semnificative exclusiv prin efortul membrilor Consiliului, chiar în lipsa unui sprijin adecvat din partea celorlalte instituţii chemate să concure la asigurarea normalei funcţionări a justiţiei.

Afirmaţia are la bază, pe de o parte, faptul că, în materia resurselor umane, Consiliul Superior al Magistraturii are atribuţii aproape exclusive şi, pe de altă parte, împrejurarea că o serie din neajunsurile existente în prezent se datorează reglementării deficitare prin regulamentele emise de acesta (care se adaugă la cele deficitare ale legii, dar exced cadrul acesteia) a unor probleme (de pildă, modalitatea de desfăşurare a unor concursuri), sau chiar unor decizii greşite, inconsecvente şi imprevizibile ale secţiilor în materia  „mişcărilor” de personal.

Pentru a explica, în modul cel mai concret, susţinerile de mai sus, voi recurge la exemple: legea prevede regulile generale privind organizarea  examenului de capacitate şi a concursului de promovare, dar între acestea nu se regăsesc şi obligaţia susţinerii, în cursul unei singure zile, a probelor orale la toate materiile de către procurorii stagiari, ori durata de 4+1+4 ore a examenului de promovare; în egală măsură, nu se poate invoca vreo lacună a legii pentru a justifica numirea ori transferul unor magistraţi la parchete sau instanţe unde nu există posturi vacante.

Şi exemplele ar putea continua, însă, cum nu am conceput prezentul proiect ca un pamflet la adresa Consiliului, iar analiza pe care o propun încearcă să fie una constructivă, voi expune în continuare câteva sugestii, deasemenea foarte concrete, pentru rezolvarea principalelor probleme în materia resurselor umane: lipsa şi fluctuaţia personalului; voi avea în vedere cu precădere, situaţia parchetelor de pe lângă tribunale, nu doar pentru că procurorii din cadrul acestora reprezintă „ţinta mea electorală”, dar şi pentru că este vorba, în opinia mea, de unităţile cu cele mai serioase probleme în materie.

Este adevărat, cele mai importante cauze ale lipsei şi fluctuaţiei de personal, cu privire la care posibilitatea de intervenţie a Consiliului Superior al Magistraturii este limitată, sunt de natură legislativă.

Astfel, legea prevede vechimea minimă de 5 ani pentru promovarea la parchetul de pe lângă tribunal şi pe aceea de 6 ani pentru promovarea la parchetul de pe lângă curtea de apel; tot 6 ani este şi vechimea necesară pentru promovarea în cadrul structurilor specializate; ca urmare, un magistrat are posibilitatea promovării la parchetul de pe lângă curtea de apel, Direcţia Naţională Anticorupţie sau Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism la doar un an după numirea sa la parchetul de pe lângă tribunal.

Premisele lipsei de stabilitate, ca urmare a unei promovări rapide, sunt create şi de legislaţia în materia salarizării, lipsa corelării între nivelul salariilor procurorilor şi gradul de dificultate al muncii acestora fiind mai evidentă în cazul parchetelor de pe lângă tribunale.

Examenele de promovare sunt, din cauza reglementării deficitare, dar şi ca urmare a modului de organizare discutabil, extrem de dificile, astfel încât magistraţii preferă să se prezinte într-un interval cât mai scurt la cât mai multe examene, ritmul susţinerii acestora neavând nicio legătură cu ritmul firesc al evoluţiei lor profesionale. Dincolo de limitele impuse de legislaţie, Consiliul Superior al Magistraturii, prin conţinutul regulamentului de examen, prin stabilirea unei tematici corespunzătoare şi prin modalitatea de numire a comisiilor de elaborare a subiectelor poate să confere examenului de promovare un caracter mai accentuat practic, permiţând verificarea aptitudinilor profesionale, iar nu exclusiv a memoriei a candidaţilor.

Lipsa şi fluctuaţia de personal sunt determinate şi de factori care ţin de politica instituţiilor cu atribuţii în materia organizării judiciare, referitor la care modificările se pot opera cu mai mare uşurinţă, nepresupunând modificări legislative.

Astfel, baza de selecţie pentru structurile specializate o constituie procurorii de la parchetele de pe lângă tribunale, nu cei de la parchetele de pe lângă curţile de apel, cum ar fi firesc ţinând seama că acestea funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; având în vedere că promovarea la aceste structuri se face pe bază de interviu, ceea ce permite evaluarea traseului profesional al candidatului, o modificare a practicii nu este imposibilă.

Numeroase dificultăţi sunt generate de faptul că măsurile Consiliului Superior al Magistraturii în materia resurselor umane nu sunt corelate cu cele luate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Nici evidenţele celor două instituţii nu sunt unitare, astfel că s-a ajuns la neorganizarea examenului de promovare în anul 2011 pentru parchete în realitate confruntate cu probleme de personal, măsura fiind luată în funcţie de numărul posturilor teoretic ocupate, fără a se ţine seama de numeroasele delegări şi detaşări.

Pe de altă parte, modalitatea de reglementare a competenţei parchetelor de pe lângă curţile de apel face din acestea unităţi preponderent operative, afectându-le capacitatea de a îşi îndeplini rolul de coordonare şi control; confruntate cu un volum mare de dosare (chiar dacă majoritatea lipsite de finalitate judiciară), parchetele de pe lângă curţile de apel devin „competitori” în recrutarea de procurori pentru propria unitate, cu consecinţa afectării capacităţii de gestionare echilibrată a resurselor umane la unităţile din subordine. Soluţia firească este aceea a neorganizării examenului de promovare pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, confruntat, în opinia noastră, cu problema excedentului, iar nu cu aceea a deficitului de procurori. În cazul în care o astfel de măsură este apreciată ca nelegală, prin prisma dreptului la carieră al magistratului, reamintim că legea permite organizarea examenului de promovare pe loc (care ar presupune fonduri suplimentare pentru plata salariilor, dar şi economii la cele pentru decontarea chiriilor şi transportului).

Legea permite delegarea cu omiterea unui grad de jurisdicţie (de exemplu de la parchetul de pe lângă judecătorie la parchetul de pe lângă curtea de apel, de la parchetul de pe lângă tribunal la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), dar nu permite promovarea în mod similar; se ajunge astfel la situaţia în care, la data susţinerii examenului de promovare pentru un parchet procurorul este deja delegat la parchetul ierarhic superior acestuia; după promovare, procurorul va lucra în continuare la parchetul ierarhic superior, cel puţin până la susţinerea unui nou examen de promovare. Soluţia ar consta în evitarea delegărilor  cu omiterea unui grad de jurisdicţie, ori măcar în reanalizarea măsurii delegării, imediat după promovare, în funcţie de necesităţile concrete ale parchetului unde procurorul a fost promovat.

O problemă aparte, pentru că nu este determinată de aprecierea greşită a oportunităţii unor măsuri, ci de încălcarea legii, o constituie prelungirea detaşărilor de către Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul aparatului propriu, cu depăşirea duratei legale a acestora. Nu voi invoca argumentele juridice, ele rezultă din simpla lectură a textului normativ, voi sublinia doar faptul că rezolvarea acestei ultime probleme este mai simplă decât a celorlalte, soluţia constând în respectarea legii.

Un alt aspect ce trebuie avut în vedere la acest capitol este acela al formării profesionale, o relevanţă aparte având coordonarea Institutului Naţional al Magistraturii, prin intermediul căruia se realizează atât recrutarea magistraţilor, cât şi promovarea şi formarea continuă a acestora. Coordonarea trebuie să fie una reală şi efectivă, Consiliul neputând să se limiteze la a valida propunerile Consiliului Ştiinţific al Institutului.

În ceea ce priveşte recrutarea magistraţilor, aceasta trebuie să se facă pe baza unui examen care să verifice, la fel cum am subliniat şi în cazul concursului de promovare, nu doar capacitatea de memorare a candidaţilor, ci şi posibilităţile acestora de a interpreta şi aplica legea în mod adecvat cerinţelor practicii, fără rigiditatea şi formalismul excesiv din păcate des întâlnite în prezent.

Institutul, sub coordonarea Consiliului, este necesar să acorde o mai mare atenţie, în cadrul formării iniţiale, modalităţii de redactare a actelor de către viitorii magistraţi.

Cred că, cel puţin în perioada imediat următoare, este necesară menţinerea recrutării magistraţilor dintre persoanele cu cel puţin 5 ani vechime în alte profesii juridice, mai ales pentru parchetele considerate „neatractive”.

Referitor la formarea continuă a magistraţilor, apreciez că aceasta trebuie să capete un caracter mai practic, să se renunţe la studierea jurisprudenţei CEDO ca o disciplină separată, hotărârile urmând să fie analizate în legătură cu ramura de drept în care se aplică.

Cu privire la ambele tipuri de formare, este necesar ca o mai mare parte a activităţii să se adreseze procurorilor, iar atmosfera şi mentalitatea din cadrul Institutului să se schimbe, în sensul de a le fi prezentată auditorilor ca fiind atractivă şi opţiunea pentru funcţia de procuror.

Referitor la numirile în funcţii de conducere trebuie subliniat ca relevant şi actual următorul aspect: deşi s-a vorbit şi s-a scris, inclusiv de către magistraţii ce compun astăzi Consiliul, despre necesitatea modificării legii în sensul ca un preşedinte de instanţă ori conducătorul unui parchet să îşi poată forma echipa managerială, în mod surprinzător, printr-o hotărâre a Secţiei pentru procurori, adoptată fără o prealabilă consultare a magistraţilor şi fără vreo preocupare pentru existenţa unei practici unitare cu aceea a Secţiei pentru judecători (altfel des invocată pentru a justifica decizii discutabile), a fost diminuat rolul conducătorilor de parchete în numirea procurorilor şefi de secţie; prin respectiva hotărâre s-a stabilit o tematică şi o bibliografie de natură a transforma interviul susţinut în faţa Secţiei într-un veritabil examen, din materii fără legătură cu atribuţiile concrete (legate de practica dreptului penal şi procesual penal, iar nu de problemele administrative) ale procurorilor şefi de secţie.

Criteriile de evaluare a magistraţilor trebuie să fie simplificate, prin înlăturarea celor irelevante ori dificil de cuantificat. Soluţia contrară face imposibilă acordarea unui calificativ în acord cu performanţele reale ale judecătorului sau procurorului, deoarece, chiar după diminuarea drastică a notei acordate la indicatorii relevanţi media va rămâne în parametrii aferenţi calificativului „foarte bine”, datorită imposibilităţii de a acorda note mai mici de 10 la indicatori cum sunt „cunoaşterea unei limbi străine” sau „disponibilitatea pentru formarea profesională”.

3. Atribuţii privind organizarea instanţelor şi parchetelor

Esenţială din acest punct de vedere este redimensionarea schemelor de personal, domeniu în care s-au făcut până în prezent o serie de demersuri, însă doar prin redistribuirea de posturi şi fără a exista o concepţie unitară şi coerentă în materie.

Cu privire la schemele de personal ale parchetelor câteva sunt aspectele care trebuie să fie avute în vedere la luarea unor decizii în acest domeniu:
– în perspectiva intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală trebuie să fie realizată o analiză a necesităţii măririi schemelor instanţelor; poate părea paradoxal, dar, ţinând seama de modalitatea de adminsitrare a probelor reglementată de acest act normativ, o astfel de măsură va facilita şi normala activitate a procurorilor;
– alocarea de posturi suplimentare trebuie precedată de ocuparea celor existente şi vacante, soluţia contrară fiind una utopică, mai ales în actualele condiţii de criză;
– alocarea de posturi suplimantare structurilor specializate (Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism) este justificată doar dacă este urmată de o creştere a sferei atribuţiilor acestora, cu consecinţa degrevării corespunzătoare a parchetelor de pe lângă instanţe;
– este necesară o analiză a raportului între numărul posturilor de judecători alocate unei instanţe şi cel al numărului posturilor de procurori de la parchetul de pe lângă aceasta, disproporţia vădită făcând, în unele cazuri, extrem de dificilă activitatea procurorilor de şedinţă;
– este necesară depăşirea rezervei cu privire la reorganizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin desfiinţarea unora dintre posturile de procurori ocupate, de la secţiile neoperative, urmată de redistribuirea acestora la alte parchete, cu menţinerea gradului profesional; soluţia a mai fost propusă, dar a fost apreciată ca riscantă, prin prisma pericolului de a declanşa  litigii, în cursul cărora să fie invocată stabilitatea procurorilor; argumentul nu este valabil, în opinia mea, deoarece stabilitatea este o garanţie a independenţei în exercitarea atribuţiilor judiciare ale procurorilor, neputând să fie invocată de către magistraţii care nu exercită astfel de atribuţii;
– mărirea numărului posturilor de grefieri de la parchete, în condiţiiile diversificării activităţii acestora în ultimii ani (ECRIS, SAE, BDS).

4. Atribuţii privind avizarea unor acte normative

Modalitatea de abordare a acestui tip de atribuţii trebuie să pornească de la caracterul consultativ al avizului Consiliului Superior al Magistraturii pentru proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti.

Astfel, avizele trebuie, în opinia noastră, să se concentreze pe aspectele esenţiale ale unei reglementări (pentru detaliile tehnice există, cel puţin în teorie, Consiliul Legislativ) şi să fie negative sau pozitive în funcţie de influenţa pe care actul normativ o are asupra sistemului judiciar.

O astfel de abordare ar face mai uşor de promovat public punctul de vedere al Consiliului, în condiţiile în care, fiind vorba de un aviz consultativ, deci de o opinie, influenţa acesteia asupra legiuitorului poate să depindă foarte mult de modul în care este susţinută.

Mă refer, doar pentru a exemplifica, la avizul pozitiv, deşi cu numeroase obiecţiuni şi propuneri de modificare, cu privire la proiectul Legii privind răspunderea magistraţilor. Deşi tehnic avizul este dificil de apreciat ca greşit, consider că un aviz negativ ar fi fost de natură a produce un alt impact în rândul magistraţilor şi faţă de legiuitor.

5. Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii

Organizarea Consiliului Superior al Magistraturii nu constituie doar o problemă internă, de natură administrativă, a acestei instituţii, ci este de natură a afecta atât buna funcţionare a acestuia cât şi imaginea sa.

Problemele care trebuie avute în vedere sub acest aspect sunt, în opinia mea, următoarele:
– numărul mic al problemelor definitiv rezolvate, în raport cu durata şedinţelor; în opinia mea, impresia pe care o lasă modul de desfăşurare a acestora este una de inconsecvenţă şi incapacitate de coalizare a eforturilor în sensul adoptării unor decizii;
– incapacitatea Consiliului de a exprima, cu privire la problemele esenţiale ale sistemului, o opinie clară, consecventă şi acceptată de toţi membrii ca reprezentând punctul de vedere al instituţiei;
– menţinerea în aparatul propriu al Consiliului a magistraţilor detaşaţi încă din anul 2005, nu doar cu încălcarea legii şi cu consecinţe negative asupra activităţii instanţelor şi parchetelor la care aceştia sunt numiţi, astfel cum am arătat mai sus, dar şi cu un impact negativ pentru imaginea instituţiei, mai ales în rândurile colegilor; trebuie precizat că, dacă astfel de detaşări au fost justificate în anul 2005, prin necesitatea ca de cariera magistraţilor să se ocupe tot magistraţii, mai în măsură a înţelege specificul profesiei (măsura fiind gândită ca temporară, de natură a permite familiarizarea funcţionarilor din aparatul tehnic cu un anume mod de lucru, ulterior din rândurile magistraţilor urmând să fie selectaţi cel mult conducătorii unor departamente ale acestuia), aceasta nu se mai justifică în prezent;
– creşterea numărului angajaţilor din aparatul tehnic al Consiliului, în condiţiile în care restricţiile bugetare afectează structura de personal a parchetelor şi instanţelor (în special în ceea ce priveşte personalul auxiliar şi conex);
– excesiva „publicitate” a unora dintre materialele discutate în şedinţele Consiliului, în condiţiile în care ele prezintă interes pentru magistraţi, iar nu pentru cetăţeni în general (de exemplu, motivele invocate în cererile de transfer, cele mai multe de natură personală, astfel cu prevede şi regulamentul în materie).

Demersul meu scris se opreşte aici, acceptând că, probabil, am omis o serie de aspecte de interes pentru colegi şi, cu siguranţă, nu m-am oprit prea mult asupra unor chestiuni ale căror rezovări sunt evidente şi îndelung discutate cu ocazia precedentelor alegeri, dar având convingerea că pentru problemele analizate am propus soluţii concrete, pentru a căror adoptare sunt în mă consider în măsură să fac demersuri, în ipoteza alegerii mele ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii.

13 octombrie 2011″

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti