Credeam ca pot sa fac recurs…
31 octombrie 2011 | Cecilia JABRE… trebuie sa isi fi spus recurentul, deja surprins de viteza indicata de radar, confruntat in sala de judecata cu aproape inevitabila exceptie a inadmisibilitatii recursului, despre care vom vorbi in cele de mai jos.
Potrivit art. X pct. 2 si art. XI din Legea nr. 202/2010, hotararea prin care judecatoria solutioneaza plangerea (intemeiata fie pe O.U.G. nr. 195/2002, fie pe Legea nr. 61/1991) este definitiva si irevocabila.
S-a observat in practica judiciara ca instantele de fond au pronuntat in aceasta materie, ulterior intrarii in vigoare a Legii nr. 202/2010, hotarari irevocabile, desi plangerile contraventionale au fost introduse inainte de intrarea in vigoare a acestui act normativ.
In majoritatea cazurilor, recursurile declarate impotriva acestor hotarari au fost respinse ca inadmisibile, parere pe care nu o impartasim, in esenta pentru considerentele ce urmeaza.
Contrar opiniei majoritare, consideram ca numarul gradelor de jurisdictie nu se supune legii in vigoare la data pronuntarii hotararii, ci legii in vigoare la data introducerii actiunii.
Este adevarat ca, in principiu, normele de procedura sunt de imediata aplicare (de exemplu, modificarea compunerii completului de judecata sau a instantei competente pentru o anumita faza procesuala- modificari care nu sunt de natura sa prejudicieze in vreun fel drepturile procesuale ale partilor, ele tinand mai degraba de modul de administrare a justitiei), si ca Legea nr. 202/2010 nu cuprinde norme tranzitorii care sa vizeze modificarile aduse prin art. X si XI, insa daca aceasta regula s-ar aplica in privinta numarul cailor de atac, s-ar incalca atat principiul previzibilitatii legii, cat si principiul egalitatii de tratament juridic intre persoane aflate in situatii identice.
Astfel, s-ar ajunge la situatia inechitabila in care doua persoane care au depus plangeri contraventionale in aceeasi zi, dar, din varii motive (ex. supraaglomerarea unei instante etc.), una s-ar judeca mai repede, si anume pana la intrarea in vigoare a Legii nr. 202/2010, iar alta dupa aceasta data, ar fi puse in situatii diferite, in sensul ca una ar beneficia de calea de atac a recursului, avand astfel sanse suplimentare de aparare si deci, de succes, iar cealalta nu ar putea uza de aceasta cale.
Putem imagina situatii si mai stranii, ca de exemplu: acelasi complet de judecata este investit cu doua plangeri introduse in aceeasi zi, ramane in pronuntare in aceeasi zi in ambele dosare, in ziua respectiva pronunta hotararea cu drept de recurs intr-un dosar (inainte de intrarea in vigoare a legii), iar in celalalt dosar amana pronuntarea cateva zile si dupa intrarea in vigoare a legii pronunta o hotarare irevocabila.
Pentru acuratete, trebuie totusi precizat ca principiul imediatei aplicari a legii de procedura este respectat si in cadrul opiniei prezentate de noi, problema de drept nefiind in realitate aceea de a stabili daca legea noua se aplica imediat sau nu, ci de a stabili la ce anume se aplica imediat aceasta lege noua.
Cu alte cuvinte, trebuie stabilit cine este destinatarul normei juridice in chestiune.
Trebuie observat ca noua norma de procedura care prevede caracterul irevocabil al hotararilor judecatoresti pronuntate in prima instanta in spete de acest gen, nu se adreseaza, in principal, judecatorului si hotararilor judecatoresti, ci partilor si actiunilor, cu alte cuvinte, actiunilor ce se vor introduce dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 202/2010.
In ceea ce priveste cerinta de previzibilitate a legii, ea se aplica tuturor legilor, deci si legilor de procedura si consta, printre altele, in dreptul partii de a cunoaste, inca de la momentul introducerii actiunii, toate mijloacele de aparare pe care le are la dispozitie pentru recunoasterea sau realizarea drepturilor sale, printre care se remarca in mod deosebit, existenta sau nu a unei cai de atac.
Desigur, acestei concluzii i s-ar putea reprosa ca nu tine seama de obligatiile pe care le au partile de a urmari finalizarea procesului si de a prezenta si utiliza toate mijloacele de proba inca de la depunerea cererii introductive de instanta si a intampinarii. Potrivit acestei ultimei opinii, nu i s-ar putea reprosa legiuitorului sau judecatorului care pronunta hotararea irevocabila ca partile nu au depus toate diligentele pentru realizarea drepturilor lor.
In combaterea acestei opinii, subliniem ca instituirea unui grad de jurisdictie nu reprezinta un privilegiu pe care legiuitorul il acorda partilor, ci are numai rolul de a garanta aflarea adevarului si este doar expresia complexitatii si importantei atribuite, la un moment dat, unui anumit tip de raport social ce devine litigios.
Existenta sau nu a unei cai de atac nu are nicio legatura cu atitudinea partilor, ea neavand rolul de a favoriza sau de a sanctiona o parte, fiind doar consecinta unor criterii obiective, cum am aratat mai sus. Or, daca la initierea litigiului s-a apreciat de catre legiuitor ca acesta are un grad relativ ridicat de complexitate ce ar impune parcurgerea a doua grade de jurisdictie, nu se poate admite ca pe parcursul judecatii, litigiul sa fie brusc considerat mai putin important.
Desigur, legiuitorul poate sa reconsidere importanta acordata unui anumit tip de litigiu, insa aceasta reconsiderare va produce efecte numai pentru viitor, deci numai pentru litigiile ce se vor naste ulterior.
Aceste consideratii de tehnica legislativa se pot reflecta inclusiv in aspecte mai putin interesante pentru teoreticieni, dar deloc neglijabile din punctul de vedere al justitiabilului care ar fi ales si remunerat un avocat inca de la inceput, in considerarea volumului de munca pe care acesta ar fi putut sa il depuna, inclusiv in ipoteza fazei procesuale a recursului.
Cu consideratie fata de instantele implicate, indiferent de solutia adoptata (desigur, si fata de instantele neimplicate),
Cecilia JABRE
judecator, Tribunalul Bucuresti
