« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Revista de note şi studii juridice (RNSJ)
Condiţii de publicareDespre revistă
EssentialsNote de studiuStudii
JURIDICE

Efectele juridicizarii si ale judiciarizarii, ca fenomene sociale, asupra eficacitatii jurisdictionale
15.11.2011 | JURIDICE.ro, Mona-Maria PIVNICERU, Marius TUDOSE

Drept Timisoara
Secţiuni: Data protection, RNSJ | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , ,
JURIDICE - In Law We Trust

I. Context referenţial

Aproape că nu mai există astăzi vreun domeniu al vieţii sociale care să nu se confrunte cu o avalanşă de norme juridice [1] şi, corelativ acestui fenomen, cu recurgerea masivă la instanţele de judecată pentru a decide în chestiunile asupra cărora, altădată, nu aveau a se pronunţa.

În consecinţă, dreptul nu mai este considerat ca o legătură socială obişnuită, reglementatoare [2], ci, aflat sub domeniul juridicizării, suscită în mod necesar la recursul la judecător, văzut ca o necesitate a reglării raporturilor dintre oameni.

Se produce astfel o extensie a rolului justiţiei ca instituţie în tratarea problemelor sociale, procesul judiciar devenind astfel nu doar un mijloc obişnuit de a obţine recunoaşterea unui drept, ci şi de a-l pune în aplicare prin intervenţia statului, al cărui judecător nu este decât o emanaţie.

Putem vorbi despre două noţiuni a căror legătură este de la cauză la efect, fiecare dintre ele însă, producând consecinţe directe asupra eficacităţii actului de justiţie, aflat manifest sub auspiciile art. 6 paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Privită astfel problema, fiecare dinte cele două fenomene sociale conceptualizate sub denumirea de juridicizare şi judiciarizare sunt de natură să amprenteze pregnant condiţia imperativă a oricărui sistem jurisdicţional, care obligă la o adaptare între timpul scurs în derularea procedurilor şi obiectul litigiului, obligaţie pozitivă a statului semnatar al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, corelativă dreptului de creanţă al justiţiabilului [3].

II. Juridicizarea vieţii sociale

Fenomenul juridicizării vieţii sociale constă în edictarea masivă de norme juridice în quasi-diversitatea domeniilor sociale, susceptibilă de a genera contencios.

II. 1. Date statistice relevante

Astfel, în perioada anilor 2006 şi 2011 până în prezent au fost adoptate în total 2080 de legi, 225 de ordonanţe de guvern şi 863 de ordonanţe de urgenţă ale guvernului, în total 3168 de acte normative (Anexa 1).

Tot în perioada de referinţă, numărul de acte normative care au modificat actele normative anterioare însumează totalul de 1021 de acte, dintre care 448 de legi, 102 ordonanţe de guvern şi 471 ordonanţe de urgenţă ale guvernului (Anexa 2).

De asemenea, în aceeaşi perioadă au fost modificate un număr de 318 legi (Anexa 3).

În aceeaşi măsură, se remarcă o substituţie a puterii executive în activitatea legiuitorului, profitându-se de instituţia delegării legislative prevăzută de art.115 din Constituţie, prin adoptarea de ordonanţe de urgenţă nesupuse unei forme de dezbatere anterior intrării în vigoare, augmentând astfel instabilitatea legislativă în condiţiile în care mare parte a acestora sunt modificate la mai puţin de un an de la adoptarea lor. În această situaţie sunt un număr de 514 ordonanţe (Anexa 4).

Mai mult, prin ordonanţe de guvern sunt modificate chiar şi legile, perioada de referinţă vizând un număr de 292 de acte normative, din care 42 de ordonanţe ale guvernului şi 250 de ordonanţe de urgenţă ale guvernului (Anexa 5).

În acelaşi timp, activitatea parlamentară este consacrată dezbaterii unor acte normative deja în vigoare. Raportat la aceeaşi perioadă, au fost adoptate 318 acte normative care au modificat legile adoptate deja, precum şi 130 de legi de modificare a ordonanţelor şi 75 de legi de respingere a acestora (Anexa 6).

Prin asumarea răspunderii de către Guvern au fost adoptate în perioada 2004-2009, un număr de 10 acte normative privind reglementări cu impact social maxim – Codul civil, Codul penal, Codul muncii, Legea salarizării şi pensiilor, Legea educaţiei naţionale (Anexa 7).

Nici sistemul judiciar nu a fost ocolit de modificări, în aceeaşi perioadă fiind adoptate 69 de acte normative cu acest caracter, dintre care 28 de legi, 4 ordonanţe ale guvernului şi 37 de ordonanţe de urgenţă (Anexa 8).

Consiliul Superior al Magistraturii a dat în intervalul de timp analizat 137 de avize pozitive cu privire la proiecte de acte normative adoptate, 35 de avize negative şi în 124 de cazuri au fost adoptate acte normative fără avizul Consiliului Superior al Magistraturii (Anexele 9 şi 10).

Peste această avalanşă legislativă se impun cu forţă supralegislativă directivele Uniunii Europene, perioada 2006-2011 însumând un număr de 680 (Anexa 11).

Cadrul juridic legal a fost completat cu un număr de 244 de recursuri în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Anexa 12) şi de un număr de 112 de decizii ale Curţii Constituţionale de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate (Anexa 13).

Normativitatea de inflaţie este de natură a submina ordinea juridică, creând instabilitate. În unele domenii, ea excede cadrul dreptului naţional. Astfel, mondializarea economiei îi multiplică contactele cu întreprinderile străine, supuse altor sisteme juridice, suscitând difuzarea de practici juridice dincolo de teritoriul naţional, care pot antrena conflicte în care se confruntă diferite drepturi aplicabile, şi sunt puţine reguli internaţionale generale susceptibile de a regla astfel de conflicte.

II. 2. Cazuri particulare de esenţă examinate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

În materia retrocedării bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, două legi reparatorii ne atrag în mod particular atenţia.

  1. Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate de către stat.

Cadru juridic examinat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României [4], în considerentele hotărârii

„Legea nr. 18/1991 le-a recunoscut foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora dreptul la restituirea parţială a terenurilor agricole. Cea mai importantă modificare a acestei legi a fost introdusă prin Legea nr. 1/2000 care a crescut suprafaţa de teren ce putea fi restituită până la 50 de hectare de persoană pentru terenurile arabile şi până la 100 de hectare de persoană pentru păşuni. În lipsa restituirii, beneficiarii aveau dreptul la despăgubire.

În ceea ce priveşte imobilele naţionalizate, în lipsa unei legislaţii speciale care să definească regimul juridic al acestor bunuri, instanţele s-au considerat, într-o primă fază, competente să analizeze problema legalităţii actelor de naţionalizare şi să dispună, în cazul în care constată ilegalitatea lor, restituirea bunurilor în discuţie.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, a permis vânzarea acestor imobile către chiriaşi. Restituirea lor către foştii proprietari sau către moştenitorii acestora nu era posibilă decât dacă locuiau acolo în calitate de chiriaşi sau dacă aceste locuinţe erau libere. În lipsa restituirii, foştii proprietari puteau solicita o despăgubire care era plafonată.

În ceea ce priveşte imobilele care aparţinuseră organizaţiilor minorităţilor naţionale şi cultelor religioase, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România prevedeau restituirea lor sau, în caz contrar, acordarea unei reparaţii.

Legea nr. 10/2001 a consfinţit principiul restituirii imobilelor în discuţie. În cazul în care restituirea nu mai era posibilă, foştii proprietari sau moştenitorii lor puteau solicita o reparaţie neplafonată.

Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 prevede că imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995 nu mai pot face obiectul unei restituiri, ci numai al altor măsuri de reparaţie. Posibilitatea de a alege între acţiunea în revendicare şi procedura specială de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost eliminată în favoarea acestei din urmă proceduri.

Pe lângă bunurile vizate de prevederile legislative menţionate mai sus, statul se obligă să îi despăgubească pe foştii proprietari sau pe moştenitorii lor care au pierdut imobile, terenuri ori recolte abandonate pe anumite teritorii în urma modificărilor graniţelor survenite înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Prevăzută de legile nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 şi nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnat la Belgrad la 5 iulie 1924 şi coordonată de ANRP, procedura administrativă de despăgubire pentru aceste bunuri este diferită de cea prevăzută pentru bunurile imobile naţionalizate, iar fondurile necesare provin de la bugetul de stat.

Procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor

Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile justiţiei şi proprietăţii, aflată în prezent în vigoare, a modificat substanţial legile anterioare referitoare la despăgubiri, stabilind în mod special o procedură administrativă unificată pentru cererile referitoare la bunuri ce intră sub incidenţa legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2000 şi a ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului nr. 83/1999 şi nr. 94/2000.

Aceasta prevede că, în lipsa restituirii, beneficiarii măsurilor de reparaţie pot alege între compensarea creanţei lor prin bunuri şi servicii şi plata unei despăgubiri calculate conform „practicii şi standardelor interne şi internaţionale în materie de despăgubire pentru imobile şi case preluate abuziv de către stat”.

Rolul principal în punerea în aplicare a acestei legi a fost încredinţat celor două structuri nou-înfiinţate: Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Centrală) şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP).

Au fost acordate noi termene pentru introducerea cererilor de restituire sau de despăgubire, şi anume 60 de zile pentru terenurile agricole şi 6 luni pentru bunurile imobile care au aparţinut cultelor religioase şi organizaţiilor minorităţilor naţionale.

Deciziile autorităţilor locale prin care se acordă sau se propune acordarea de despăgubiri trebuie să facă obiectul unui control al legalităţii din partea prefectului, care este însărcinat apoi cu transmiterea lor către Comisia Centrală.

Prevederile ce reglementează controlul legalităţii au fost precizate prin Hotărârea Guvernului nr. 128/2008. Potrivit acestor prevederi, dacă prefectul consideră că decizia primarului sau a celorlalte autorităţi administrative locale este ilegală, o poate contesta pe calea contenciosului administrativ în termen de un an de la data deciziei.

La primirea dosarului, Comisia Centrală trebuie să verifice legalitatea refuzului de restituire a bunului imobil, apoi să transmită dosarul la „evaluatori agreaţi” pentru ca aceştia să stabilească cuantumul despăgubirii. Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală eliberează un „titlu de despăgubire” sau trimite dosarul la autorităţile locale pentru reexaminare.

Legea nr. 247/2005 nu stabileşte nici termenele, nici ordinea în care Comisia Centrală trebuie să examineze dosarele. La data de 28 februarie 2006, Comisia Centrală a hotărât ca ordinea de analizare a dosarelor să fie aleatorie. La data de 16 septembrie 2008, aceasta a revenit asupra hotărârii sale şi a stabilit că dosarele trebuie examinate în ordinea înregistrării lor.

Mecanismul introdus prin Legea nr. 247/2005 pentru plata despăgubirilor

În vederea plăţii despăgubirilor stabilite de Comisia Centrală, a fost înfiinţat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul „Proprietatea”. Majoritatea capitalului său este constituit din active ale statului în diferite întreprinderi.

Legea nr. 247/2005 stabilea că, în termen de 30 de zile de la crearea sa, Fondul „Proprietatea” trebuie să ia măsurile necesare, în vederea cotării acţiunilor sale la bursă, pentru ca beneficiarii deciziilor de despăgubire emise în baza legilor de restituire să îşi poată vinde acţiunile şi să încaseze preţul în orice moment.

Începând din luna iulie 2005, Legea nr. 247/2005 a fost modificată de mai multe ori, atât în ceea ce priveşte funcţionarea şi finanţarea Fondului „Proprietatea”, cât şi în ceea ce priveşte modalităţile de calcul şi procedurile de acordare a despăgubirilor.

La data de 28 iunie 2007, Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, care a modificat organizarea şi funcţionarea Fondului „Proprietatea”. Printre alte măsuri, această ordonanţă, confirmată ulterior de Legea nr. 142/2010 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, le acordă beneficiarilor de titluri la Fondul „Proprietatea” posibilitatea să încaseze o parte din sumă în numerar.

Conform Hotărârii Guvernului nr. 128/2008 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.095/2005 referitoare la punerea în aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 81/2007, după emiterea „titlului de despăgubire” de către Comisia Centrală, partea interesată are posibilitatea să aleagă între a primi o parte din sumă în numerar [în limita a 500.000 lei româneşti (RON)] şi restul în acţiuni şi a primi întreaga sumă în acţiuni. Această alegere trebuie făcută la ANRP, care trebuie să înlocuiască „titlul de despăgubire” cu un „titlu de plată” corespunzător cuantumului sumei de plată în numerar şi un „titlu de conversie” corespunzător restului sumei ce va fi convertită în acţiuni la Fondul „Proprietatea”.

Această alegere se poate face într-un termen de 3 ani de la data emiterii de către Comisia Centrală a „titlului de despăgubire”. Cererile de opţiune trebuie analizate în ordine cronologică, însă nu s-a stabilit în mod expres niciun termen în acest sens.

Plata sumelor în numerar mai mici sau egale cu 250.000 RON trebuie efectuată într-un termen de un an de la data emiterii titlului de plată şi într-un termen de 2 ani pentru sumele cuprinse între 250.000 şi 500.000 RON.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, plata sumelor în numerar a fost suspendată pentru o perioadă de 2 ani, pentru ca echilibrul bugetar să poată fi menţinut. În această perioadă, „titlurile de despăgubire” nu pot fi convertite decât în acţiuni la Fondul „Proprietatea”. [5].

2. Legea nr. 18/1991 a fondului funciar

„Legea nr. 18/1991 a fondului funciar a fost modificată până în prezent prin mai mult de 70 de acte normative. Astfel, au fost modificate de mai multe ori atât întinderea dreptului la retrocedare, care a crescut într-o manieră continuă, ajungând la suprafaţa de 50 ha pentru o persoană fizică, cât şi procedurile de retrocedare: termenele de depunere a cererilor, procedura de analiză a cererii, procedura de acordare a titlurilor de proprietate, organismele competente pentru restituirea proprietăţilor, compunerea şi funcţionarea lor, stabilirea despăgubirii în caz de nerestituire şi organismele competente în această privinţă etc. Toate aceste schimbări au avut o aplicare imediată, afectând astfel soarta cererilor deja depuse şi nesoluţionate.

Au fost operate modificări esenţiale în octombrie 1997 prin Legea nr. 169 din 1997, în luna ianuarie 2000 prin Legea nr. 1/2000 şi în luna iunie 2005 prin Legea nr. 247/2005.

Legea nr. 169/1997 a stabilit dreptul la restituire pentru 50 ha teren pentru o persoană fizică, restituirea trebuind să se facă fie pe vechiul amplasament, fie în altă parte, în funcţie de disponibilităţile comunei. Celor care li se restituiseră deja suprafeţe de până la 10 ha în temeiul Legii nr. 18/1991 li s-a acordat un nou termen pentru a solicita diferenţa până la 50 ha.

Legea nr. 1/2000, intrată în vigoare la 15 ianuarie 2000, a dispus acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Mai mult, a fost acordat un nou termen persoanelor care nu au formulat nicio cerere de despăgubire pentru diferenţa până la 50 în temeiul Legii nr. 169/1997” [6].

III. 3. Concluzii

Putem gândi că fenomenul juridicizării în sine reprezintă corolarul logic al afirmării statului de drept, devenit stat de drepturi, care nu au însă consistenţă decât dacă sunt sprijinite de judecători [7] sau s-a produs o mutaţie a concepţiei noastre despre drept, consecinţă a restructurării profunde a societăţii înseşi, în care dreptul etatic nu pare a avea întotdeauna aptitudinea de a integra complet modalităţile de reglementare a conflictelor sociale [8].

Acest fenomen al juridicizării gravitează în jurul expectanţei generale a cetăţeanului faţă de autorităţile politice, născută dintr-o nevoie acută de securitate, context în care revendicarea drepturilor subiective şi, în special, a drepturilor noi, multiplică conflictele de drepturi care creează dificultăţi în a le rezolva, judecătorul impunându-se prin forţa împrejurărilor, ca un substitut al instituţiilor însărcinate tradiţional cu reglementarea comportamentelor sociale.

III. Judiciarizarea formă de activism judiciar

III. 1. Consideraţii generale

Juridicizarea amprentează profund viaţa socială şi stă la baza judiciarizării în măsura în care aceasta este de natură a genera contencios [9]. Prin urmare, judiciarizarea îşi are izvorul direct din lege, însă în mod egal şi Constituţia o poate fundamenta, precum şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă fiind receptaculul multiplicării acţiunilor, ulterior epuizării recursurilor interne.

Judiciarizarea poate reprezenta şi o consecinţă a recompunerii profunde a societăţii, afectând atât statul, cât şi structurile sale tradiţionale şi culturale, dreptul fiind prezent, însă nu şi efectiv.

S-ar putea reţine drept cauză a acestui fenomen un individualism democratic [10] care justifică cererea de satisfacere a drepturilor individuale de către cetăţeanul – pacient, student, beneficiar al unui serviciu public, şofer, alegător etc. – care se percepe ca un consumator îndreptăţit să aştepte o prestaţie fără risc sau greşeală de la prestatorul serviciului legat faţă de acesta cu o obligaţie de rezultat.

Acest fenomen strict juridic semnifică o procesivitate excesivă, corespunzătoare fenomenului juridicizării care a generat-o.

III. 2. Date statistice relevante

Astfel în perioada 2006 şi primul trimestru al anului 2011 prima decadă instanţele, indiferent de gradul de jurisdicţie, au soluţionat un număr de 9.925.503 cauze, dintr-un  total de 13,556,860 cauze, numărul total de cauze noi ridicându-se la 9.286.206 de cauze.

În acest an, în primele şase luni au fost soluţionate 1.296.683 cauze, din care, din totalul de 2.084.202, numărul cauzelor noi intrate cifrându-se la 1.284.737. (Anexa 11).

Această masă mare de dosare a fost instrumentată de un număr total de 4.368 de judecători din care 2.153 judecători de judecătorii, 1.463 judecători de tribunal, 752 judecători de curte de apel şi 120 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (Anexa 12)

III. 3. Cazuri particulare de esenţă examinate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

În cauza pilot Atanasiu pronunţată împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat următoarele date statistice  relevante pentru perioada de până în luna mai 2010, inserate în considerentele hotărârii.

„Statisticile comunicate de ANRP în luna mai 2010 şi furnizate de Guvern sunt următoarele:

– în ceea ce priveşte Legea nr. 10/2001, la autorităţile locale au fost înregistrate 202.782 de cereri. 119.022 de dosare au fost analizate şi, în 56.000 din cazuri s-a propus acordarea unei despăgubiri;

– 46.701 de dosare constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 şi 375 de dosare constituite în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 au fost transmise Comisiei Centrale, care a eliberat 10.345 de „titluri de despăgubire”. Celelalte dosare sunt în curs de soluţionare;

– în ceea ce priveşte legile nr. 18/1991 şi nr. 1/2000 referitoare la terenurile agricole, conform unei estimări parţiale referitoare la 8 din cele 41 de judeţe, autorităţilor locale le-au fost adresate aproape un milion şi jumătate de cereri de restituire sau de despăgubire. 55.271 de dosare constituite în temeiul acestor legi au fost transmise Comisiei Centrale, care a reţinut 21.279 dintre ele şi a eliberat 10.915 „titluri de despăgubire”. Celelalte dosare sunt în curs de examinare;

– în ceea ce priveşte cererile de restituire a terenurilor sau de despăgubire în temeiul Legii nr. 247/2005, peste 800.000 de cereri au fost înregistrate la autorităţile locale, din care, circa 172.000 au fost admise cu propunere de despăgubire;

– din totalul beneficiarilor de „titluri de despăgubire”, 15.059 au ales să primească o parte din sumă în numerar, pentru un cuantum total de circa 2 miliarde RON, adică circa 400 milioane euro. 3.850 de persoane au primit plăţi pentru un total de circa 350 milioane RON, adică circa 80 milioane euro.

Instituite în decembrie 2005, acţiunile la Fondul „Proprietatea” încă nu sunt cotate la bursă. Cu toate acestea, din anul 2007, Fondul „Proprietatea” plăteşte dividende acţionarilor săi şi, din martie 2008, vânzarea acţiunilor fondului este permisă pe calea unor tranzacţii directe, controlate de autoritatea de reglementare bursieră. De exemplu, în luna mai 2010 au fost înregistrate 206 cesiuni.

Potrivit informaţiilor publicate la data de 4 iunie 2010 de Fondul „Proprietatea”, Ministerul Finanţelor Publice este acţionarul majoritar, deţinând 56% din acţiunile fondului. În plus, 103 acţionari sunt persoane juridice care deţin, în total, 12% din acţiunile fondului, iar 3.622 de acţionari sunt persoane fizice care deţin, în total, 31,4% din acţiunile fondului.

Conform unei estimări avansate de Guvern, suma necesară pentru plata despăgubirilor prevăzute de legile referitoare la despăgubiri se ridică la 21 miliarde euro.” [11]

III. 4. Concluzii

În consecinţă, putem avea imaginea existenţei unui climat legiferativ  şi judiciar debordat de multitudinea reglementărilor juridice, nearticulate într-un corpus stabil legislativ şi un sistem judiciar subdimensionat sub aspectul numărului de judecători şi supradimensionat ca volum de activitate, pe un fond  de lipsuri materiale şi mefienţă publică în actul de justiţie.

Acest cadru legal şi judiciar amprentat de fenomenele de juridiciarizare şi judiciarizare, trebuie articulat însă cu dispoziţiile art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul justiţiabilului de a fi judecat într-un termen rezonabil, corelativ cu obligaţia de celeritate a instanţei reţinută ca obligaţie de rezultat a statului.

IV. Dreptul cetăţeanului de a fi judecat într-un termen rezonabil

IV.1. Examinarea dreptului la celeritate

IV. 1.1.Determinări generale

Termenul rezonabil constituie substanţa principiului celerităţii procedurilor judiciare, care în esenţă semnifică administrarea justiţiei fără întârzieri de natură a-i compromite eficacitatea şi credibilitatea, prin excluderea posibilităţii ca individul să fie menţinut într-o situaţie de non-drept, a cărei prelungire este incompatibilă cu securitatea juridică, pe care orice persoană o poate pretinde, legitim, într-un stat de drept [12].

IV. 1.2. Diligenţe speciale

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că se impune o diligenţă particulară în privinţa persoanelor deţinute [13] ori a procedurilor care pot aduce atingere dreptului la respectul vieţii familiale [14] sau cele care vizează chestiuni sociale [15]. Aceeaşi diligenţă trebuie manifestată şi în privinţa procedurilor care privesc un câştig financiar care ar pune în cauză activitatea profesională a reclamantului [16] ori conflictele de muncă, în care situaţia profesională a reclamantului depinde de rezultatul procedurii în cauză [17].

Jurisprudenţa citată demonstrează voinţa Curţii de a sancţiona sever durata procedurilor care afectează direct condiţiile de viaţă ori siguranţa personală a reclamanţilor.

Raţiunea acestei consolidări a jurisprudenţei Curţii în materia termenului rezonabil rezultă din nevoia imperioasă de a da efectivitate garanţiei de celeritate, a cărei încălcare afectează credibilitatea şi eficacitatea justiţiei [18].

IV.1. 3. Eficacitatea dreptului de acces la un tribunal

Durata procedurilor este inclusă ca examinare în jurisprudenţa Curţii, sub auspiciile efectivităţii dreptului de acces la un tribunal.

În această modalitate, Curtea a examinat întârzierea cu care organele de urmărire au tratat cauza antrenând astfel privarea reclamantului de dreptul de acces la un tribunal, datorită imposibilităţii de a statua asupra cererii acestuia de a fi indemnizat [19].

Tot astfel, în cauza Kutic [20] durata procedurilor constând în suspendarea acestora timp de mai mulţi ani, violează dreptul de acces la un tribunal, absorbind astfel garanţia privitoare la durata rezonabilă a procesului.

Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil reprezintă un drept condiţie atât a eficacităţii dreptului de acces la un tribunal, cât şi a protecţiei jursidicţionale a justiţiabilului [21]

IV.1.4.. Obligaţia de celeritate a instanţei, ca obligaţie de rezultat a statului

Prin urmare dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil este o veritabilă obligaţie de rezultat [22] în sarcina statului, care este responsabil internaţional de ansamblul serviciilor sale [23], în substanţa cărora se include şi activitatea sistemului judiciar.

Aşadar statele sunt obligate să ia măsuri pentru a evita întârzierile nejustificate.

Măsurile pozitive pot viza înlăturarea perioadelor de inactivitate în instrumentarea cauzei [24], redresarea încărcăturii rolului instanţelor [25], adoptarea de proceduri de accelerare a judecăţii de natură a sancţiona dilatarea procedurii la cererea avocaţilor [26], rapiditatea efectuării expertizelor [27] etc..

Din conţinutul obligaţiei de rezultat impusă statelor vizând termenul rezonabil de soluţionare a cauzelor, face parte şi obligaţia de a reglementa un recurs efectiv pentru a denunţa violarea obligaţiei de celeritate.

Mai mult, jurisprudenţa Curţii autorizează introducerea unei cereri prin care se pretinde o violare a exigenţei termenului rezonabil, în ipoteza în care procedurile interne sunt încă în derulare, amendând astfel regula epuizării căilor de recurs intern.

Această toleranţă în materia termenului rezonabil îşi are raţiunea în următoarele considerente: termenul poate apărea ca excesiv chiar înainte de finalizarea procedurilor derulate în instanţă; inexistenţa în majoritatea statelor membre a unui recurs efectiv care sa confere părţii posibilitatea de a se plânge în privinţa depăşirii termenului rezonabil [28].

Prin urmare, celeritatea procedurilor reprezintă o condiţie de eficacitate a dreptului la un tribunal, garantat prin art. 6 alin. 1 din Convenţia Drepturilor Omului.

IV.1. 5. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil: drept subiectiv

Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă  că dreptul părţii de a fi judecată într-un termen rezonabil s-a configurat ca un drept autonom, statele fiind obligate să pună la dispoziţia sa un recurs efectiv în jurisdicţia internă, pentru a denunţa încălcarea exigenţei de celeritate.

De aici rezultă că dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil a devenit un veritabil drept subiectiv, izvor al unui drept al justiţiabilului [29] al cărui debitor de celeritate este atât judecătorul care trebuie să asigure efectivitatea drepturilor părţilor cât şi statul în sarcina căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit obligaţia de a-şi organiza sistemul judiciar de o manieră aptă a garanta dreptul fiecăruia de a obţine o decizie definitivă într-un termen rezonabil [30].

IV. 1.6. Raportul de  complementaritate între dispoziţiile art. 6 alin. 1 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Începând cu jurisprudenţa creată prin cauza Kudla [31] raportul dintre art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privitor la dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil şi art. 13 din Convenţie care vizează dreptul la un recurs efectiv s-a restructurat, în sensul autonomizării dispoziţiilor art. 13 din Convenţie, sediu al materiei în baza căruia persoana poate reclama încălcarea obligaţiei de celeritate, în măsura în care dreptul intern nu a reglementat un recurs efectiv în această privinţă.

În consecinţă, instanţa europeană a decis cu valoare de principiu că interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 13 din Convenţie constă în garantarea dreptului la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale, permiţând invocarea eventualei nerespectări a obligaţiei impusă de art. 6, par. 1 din Convenţie, care constă în obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen rezonabil.

Prin urmare, art. 13 din Convenţie, în ipoteza vizată, nu mai este absorbit de dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţie, obligaţia generală a debitorului obligaţiei de celeritate [32] fiind absorbită prin dispoziţiile art. 13 din Convenţie [33].

Faţă de cele reţinute, dreptul justiţiabilului de a fi judecat într-un termen rezonabil, a dobândit calitatea unui drept procedural autonom, a cărui violare – pretinsă ori stabilită – trebuie să deschidă celui care se plânge de durata anormală a unei proceduri un recurs efectiv, care sa-i permită obţinerea în ordinea juridică internă o redresare apropiată [34].

De acum înainte, contenciosul privind termenul rezonabil a fost transferat judecătorului naţional, în baza principiului subsidiarităţii Convenţiei [35], ceea ce înseamnă că statelor le revine obligaţia de a remedia problemele endemice şi structurale care afectează sistemele lor judiciare [36].

Putem gândi că, în absenţa mijloacelor procedurale adecvate şi a unei organizări judiciare apte de a determina judecata cauzei într-un termen rezonabil, se poate reglementa un recurs în responsabilitatea statului pentru funcţionarea defectuoasă a justiţiei, recurs indemnitar care, însă, nu este de natură a rezolva chestiunea structurală a termenului rezonabil de soluţionare a cauzei.

IV. 2. Sistemul judiciar român şi termenul rezonabil

Din moment ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a repudiat, în aprecierea termenului rezonabil, situaţia privitoare la încărcătura excesivă a rolului instanţelor de judecată ca justificare în durata excesivă a procedurilor judiciare [37], nici circumstanţele excepţionale, cum ar fi criza economică, contextul politic neliniştitor, care pot justifica o încărcătură temporară a rolului jurisdicţiilor [38], nu constituie justificări în întârzierea actului de justiţie, deoarece, în aceste situaţii, statele sunt obligate să ia cu promptitudine măsurile necesare pentru a surmonta astfel de situaţii excepţionale [39].

Toate aceste împrejurări de regăsesc şi în sistemul judiciar român care poate fi completat cu următoarele principale cauze.

IV. 2. 1. Cauze structurale de întârziere excesivă  în judecata cauzei.

1. Modificări legislative de schimbare a competenţei instanţei de judecată în cursul judecării cauzei.

1.1. Astfel, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 58 din 25 iunie 2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă [40], judecarea tuturor recursurilor a fost trecută în competenţa Curţii Supreme de Justiţie pentru ca, ulterior, prin Legea nr. 219 din 6 iulie 2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă [41] să fie schimbată  din nou competenţa în materia judecării recursului, tribunalelor revenindu-le competenţa de a judeca ca instanţe de recurs recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii (care potrivit legii nu sunt supuse apelului – art.2 alin.2 C.pr.civ), iar curţilor de apel revenindu-le competenţa de a judeca ca instanţe de recurs hotărârile pronunţate de tribunale în apel sau hotărârile pronunţate în primă instanţă de tribunale care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri prevăzute de lege (art.2 alin.3 pct.3 C.pr.civ.). Trimiterea acestor dosare la tribunale şi curţi de apel s-a realizat pe cale administrativă potrivit art. II din actul normativ citat.

1.2. Tot astfel, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 207 din 2000 [42] a fost modificat art. 27 din Codul de procedură penală, judecata infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art.211 alin. 2 şi 3 C. pen. a fost dată din competenţa tribunalului în competenţa judecătoriei. Prin Legea nr. 456 din 18 iulie 2001 [43] de aprobare a acestei ordonanţe, textul art.27 din Codul de procedură penală a fost din nou modificat, competenţa de a judeca tâlhăria prevăzută la alin. 2 şi 3 ale acestei infracţiuni fiind din nou transferată tribunalului.

Transferul mecanic al activităţii de judecată de la instanţele inferioare către cele superioare şi invers a fost de natură a destructura activitatea judiciară cel puţin în cazul primului exemplu, paralizând complet activitatea de judecată a recursurilor pe un interval mare de timp, cu consecinţa întârzierii nepermise a termenului rezonabil de judecată a cauzelor şi de a stagna actul de justiţie într-o multitudine de cauze ori de a întârzia excesiv a judecata lor, în cazul exemplului secund.

1.3. Modificarea procedurilor în timpul procesului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se opun oricărei ingerinţe a puterii legislative în administrarea justiţiei, în scopul influenţării soluţionării judiciare a unui litigiu [44].

Prin şirul de ordonanţe de guvern de suspendare a executării titlurilor executorii şi prin Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii [45] având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, se poate aprecia că procedurile jurisdicţionale în curs de derulare în care statul este parte au fost modificate [46].

1.4. La aceste cauze se adaugă şi modificările succesive ale Legii 10 din 8 februarie 2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate de stat, precum şi Legea nr. 18 din 1991 a fondului funciar, analizate în Secţiunea a II-a a lucrării [47].

IV.2.2. Suspendarea procedurilor ca efect al invocării excepţiei de neconstituţionalitate

Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale [48] prin art. 29-31 a reglementat procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate  ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti  sau de arbitraj comercial,  prevăzând la art. 29 alin. 5, suspendarea judecăţii cauzei în care a fost invocată până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Această reglementare a generat un contencios constituţional masiv, deoarece, în quasitotalitatea cauzelor, părţile au contestat constituţionalitatea textului incident cauzei lor, cu consecinţa suspendării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Alteori, excepţiile de neconstituţionalitate au fost invocate succesiv, antrenând suspendări repetate ale cauzei, extinzând nepermis  durata de soluţionare a procesului prin includerea în structura sa şi a timpului scurs  în contenciosul constituţional.

Această situaţie a fost remediată prin Legea nr. 177 din 28 septembrie 2010 [49].

IV.2.3. Neexecutarea hotărârilor judecătoreşti

Deşi există o jurisprudenţă constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care include intrinsec faza de executare a hotărârilor judecătoreşti, în cadrul procesului echitabil [50], înţelegând prin aceasta şi executarea completă a deciziei, materie aflată manifest sub garanţia prevăzută de art. 6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în mod nepermis, statul român, refuză să execute hotărârile judecătoreşti având ca obiect indemnizarea salarială a personalului bugetar, edictând ordonanţe de guvern [51] de eşalonare succesivă a plăţii acestora, acoperind şi refuzul explicit al autorităţilor de executare a hotărârilor, pe perioada anterioara emiterii ordonanţelor de Guvern, fără a ţine cont de deciziile Curţii Constituţionale care a reţinut ca fiind neconstituţională eşalonarea drepturilor salariale inserate în titlurile pronunţate iniţial . Ultima lege cu acelaşi obiect de reglementare este contestată constituţional în prezent [52].

Amânarea repetată, prin acte normative succesive, a executării unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială, înfrânge atât dreptul de acces la un tribunal [53], cât şi cerinţa predictibilităţii legii, constant ilustrată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cu titlu de regulă, executarea unei hotărâri, indiferent de instanţa care a  pronunţat-o, trebuie considerată ca parte integrantă a “procesului” în sensul art. 6 din Convenţia Drepturilor Omului [54] şi ipoteza în care autorităţile sunt obligate să acţioneze în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti, dar manifestă abstenţiune, este apreciată ca o conduită care angajează răspunderea statului în temeiul dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului [55].

Mai mult, Guvernul României, parte în procedura iniţiată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului [56], a recunoscut că durata procedurii care variază de la cinci ani la nouă ani este în mod cert excesivă, propunând acordarea unor sume compensatorii, ca reparaţii echitabile.

Prin urmare, faptul că o serie de hotărâri judecătoreşti din anul 2008 ar putea fi puse în executare abia în anul 2016 (după opt ani de la momentul la care au dobândit caracterul de titlu executoriu) afectează în mod direct atât cadrul constituţional, cât şi eficacitatea şi credibilitatea justiţiei.

Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că o persoană care a obţinut o hotărâre judecătorească împotriva statului nu are obligaţia de a începe o procedură de executare silită [57]. În asemenea cazuri, autoritatea de stat pârâtă, prin forţa lucrurilor, are cunoştinţă de hotărâre şi, bine plasată fiind, este în cunoştinţă de cauză, trebuind să ia în consecinţă toate măsurile necesare, pentru a executa hotărârea sau pentru a o transmite la autoritatea de stat competentă, responsabilă de executare.

Sarcina de a asigura executarea unei hotărâri judecătoreşti împotriva statului revine în primul rând autorităţilor de stat, începând chiar din momentul în care hotărârea devine definitivă şi executorie.

Complexitatea procedurii interne de executare silită sau sistemul bugetar al statului nu poate scuti statul de obligaţia sa, în baza Convenţiei, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii într-un interval rezonabil. De asemenea, autorităţile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti. Revine statelor obligaţia de a-şi organiza sistemul legal într-o asemenea manieră, încât autorităţile să îşi poată îndeplinii obligaţia lor în această privinţă.

Cu privire la durata procedurii de executare, dreptul de acces la justiţie nu ar fi efectiv dacă executarea unei hotărâri într-un caz particular ar fi condiţionată de adoptarea de către administraţie a unei proceduri sau norme în domeniul respectiv.

În acest domeniu, condamnările României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt multiple, Curtea sancţionând lipsa de diligenţă a organelor specializate ale statului  român în a impune executarea cu  celeritate a hotărârilor [58] ori acestea sunt executate cu întârziere, în această ultimă ipostază fiind invocate şi dispoziţiile art. 13 din Convenţie privind inexistenţa în dreptul român a unui recurs efectiv împotriva duratei excesive de soluţionare a cererii [59].

IV.2.4.  Paliative procedurale de accelerare a soluţionării proceselor

Legea nr. 202 din 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor [60] oferă câteva paliative procedurale în vederea judecării cauzelor într-un termen rezonabil: suprimarea căilor de atac în cazul proceselor şi cererilor privind creanţe având ca obiect plata unor sume de bani până la 2000 de lei inclusiv (art. 1 alin. 11 şi art. 299 alin. 11 C.pr.civ.), eliminarea promovării cererii de strămutare pentru acelaşi motiv (art. 402 C.pr.civ.), prezumarea termenului în cunoştinţă pentru termenele de judecată ulterioare în situaţia în care pentru un termen de judecată s-a înmânat citaţia părţii sub semnătura sa de primire, sau a reprezentatului său legal sau convenţional (art. 88 alin. 1 pct. 51 C.pr.civ.), excluderea căilor de atac în procedura îndreptării lămuririi înlăturării dispoziţiilor potrivnice sau completarea hotărârii (art. 812 C.pr.civ.), înlăturarea posibilităţii desfiinţării hotărârii judecătoreşti în apel şi recurs pentru alte motive decât cele privitoare la neefectuarea procedurii de citare şi nejudecarea cauzei pe fond (art. 297, art. 312 alin.1 C.pr.civ.) [61], posibilitatea desfacerii căsătoriei prin divorţ (art. 37 alin. 2, art. 38 C.pr.civ.), divorţul prin acord în faţa notarului sau a ofiţerului de stare civilă (art. 38 alin. 2 C.pr.civ.), modificarea art. 3201 (C.pr.pen.) privitor la soluţionarea laturii penale pe baza recunoaşterii inculpatului etc.

Cu toate acestea, prin dispoziţiile legii citate au fost inserate şi texte de natură a îngreuna derularea cu celeritate a procesului. Spre exemplu, art. 201 alin. 1 C.pr.civ., care priveşte chemarea expertului în instanţă la încuviinţarea probei cu expertiza, nu are contur practic, deoarece numărul mic de experţi exclude posibilitatea ca aceştia să fie prezenţi în instanţă în condiţiile în care ei pot fi numiţi experţi în mai multe dosare sau la mai multe complete sau pot fi chemaţi în acelaşi timp şi la alte instanţe. Tot astfel, nici dispoziţiile privitoare la comunicarea actelor procedurale prin intermediul avocaţilor nu are aplicabilitate deoarece avocaţii nu se supun unei asemenea rigori juridice. De asemenea, reiterarea legală a posibilităţii juridice de a acorda termen de judecată în ziua următoare este inaplicabilă datorită numărului mare de dosare, invers proporţional cu cel al judecătorilor chemaţi a le soluţiona. Nu în ultimul rând, dispoziţiile privitoare la recursul în interesul legii, chiar dacă reprezintă un progres faţă de Codul de procedură modificat sub aspectul diminuării numărului de judecători care participă la soluţionarea lui, nu se constituie într-un instrument juridic eficient de unificare, datorită celorlalte dispoziţii care îi conferă un caracter facultativ şi care dau în competenţa unor organe sau persoane atribuţii de urmărire a practicii divergente, fără ca aceste organe sau părţi din ele să aibă posibilitatea de a verifica practica neunitară la nivelul întregii ţări, ca atribuţie obligatorie etc.

Legea mai conţine şi alte dispoziţii al căror scop constă în înlăturarea posibilităţilor de trenare a cauzelor, precum şi germenii unor modalităţi alternative de soluţionare a cauzei (mediere) fluidizarea posibilităţilor de executare a hotărârilor judecătoreşti (modificarea competenţei teritoriale a executorilor judecătoreşti) etc.

Concluzii:

Rezultă fără dubiu că juridicizarea  şi judiciarizarea amprentează profund sistemul judiciar, cu consecinţe directe asupra actului de justiţie.

Stă mărturie în acest sens hotărârea pilot pronunţată împotriva României [62] care a reţinut că numărul mare de încălcări prezente ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, precum şi multitudinea cererilor similare pendinte Curţii, care ar putea da loc în viitor la noi hotărâri prin care s-ar concluziona asupra prevederilor Convenţiei, constituie o ameninţare la adresa eficienţei adusă în viitor dispozitivului de control instituit de Convenţie.

În baza acestei hotărâri, statul român a fost obligat la măsuri cu caracter general în limita marjei naţionale de apreciere, de natură a garanta drepturile patrimoniale ori a reglementa raporturile de proprietate eficient, art. 6 paragraful 1 din Convenţie privitor la celeritatea procedurilor fiind examinat ca adiacent celui privind eficacitatea mecanismului de despăgubire.

Există prin urmare o falie între dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil aplicat cu religiozitate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în respectul valorizării şi apărării drepturilor consacrate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi sistemele de drept naţional, aflate în neputinţă de a se compatibiliza cu standardele europene.

Juridicizarea şi judiciarizarea reprezintă două fenomene care semnifică atât o deviere patologică de la statul de drept, cât şi un obstacol al unei normalităţi de funcţionare a sistemului judiciar.

Raporturile cetăţeanului cu autorităţile publice, cu societatea, geneza unor drepturi subiective şi în general apartenenţa statelor la structuri politice şi economice regionale, ca şi fenomenul de mondializare, reprezintă cauze a căror conjuncţii generează juridicizarea  şi judiciarizarea, părând a face dificilă receptarea lor simplă şi eficientă în legislaţia statelor şi, mai ales, în organizarea şi funcţionarea sistemelor lor juridice.

Este fără dubiu că impactul acestor fenomene atinge nediscriminant quasitotalitatea statelor, care trebuie să-şi restructureze fundamentele legislative şi judiciare într-un context integrativ, fără a pierde din vedere raţiunea lor fondatoare, aceea de a valoriza şi respecta standardele câştigate ale drepturilor omului.

În acest context, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil pare a nu se putea singulariza decât sporadic, din explozia contencioasă care, volens nolens, atestă funcţionarea sistemului judiciar, dar care, în absenţa unor măsuri structurale intrinseci şi de sistem legislativ, tinde să rămână grevat şi alterat de efectele unei judiciarizări devenită ireversibilă.


[1] Frédéric Rouvillois, Judiciarisation de la société: une entrée en matière, La société au risque de la Judiciarisation, Actes du colloque organisé par la Fondation pour l’innovation politique noiembrie 2006- aprilie 2007, Ed. Litec, Paris, p. 8
[2]Jan François Burgelin, La judiciarisation de la médecine, Discours prononcé à L’Hôpital Necker, 10 martie 2003, p. 3, www.ethique-inserm.fr
[3] Laure Milano, Le droit à un tribunal au sens de la Convention Européenne des Droits de L’Homme, Dalloz, 2006, p. 463
[4] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României din 12/10/2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 778 din 22/11/20108i7
[5] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României din 12/10/2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 778 din 22/11/2010, § 45-67
[6] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Viaşu împotriva României, din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 361 din 29.05.2009, § 31-34
[7] Jean-Paul Noury, La judiciarisation de l’économie, Rapport au Conseil économique et social au nom de la section des finance, 2004, p. 11-70
[8] Frédéric Rouvillois, op. cit., p. 8
[9]  J. Foyer, La judiciarisation en délire ou de l’abus du droit en un nouveau sens,  Melanges F. Terre, L’avenir du droit, Dalloz, 1999, p. 749-759
[10] Jan François Burgelin, La judiciarisation de la médecine, Hammanon, D. Dreyfuss,  2004, p. 47
[11] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, 12 octombrie 2010 publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 778 din 22/11/2010, §77-80
[12] Jean-Loup Charrier, Code de la Convention européenne des droits de l’homme, Ed. Litec, 2005, p. 105
[13] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Abdoella împotriva Marii Britanii din 25 noiembrie 1992, §24
[14] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza E.P. împotriva Italiei, din 16 noiembrie 1999, § 53
[15] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Santoni împotriva Franţei, din 29 iulie 2003, § 39
[16] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Doustaly împotriva Franţei, din 23 aprilie 1998, § 48
[17] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Garcia împotriva Franţei, 26 septembrie 200,  § 98
[18] Laure Milano, op. cit. p. 474
[19] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Anagnostopoulos împotriva Greciei, din 3 aprilie 2003, § 32
[20] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza  Kutic împotriva Croaţiei din 1 martie 2002, § 3
[21] Laure Milano,  p. 475
[22] A. Valery, “Qu’est-ce qu’un délai raisonnable au regard de la jurisprudence de la CEDO”, “Le procès équitable et la protection juridictionnelle du citoyen”, Bruylant, Bruxelles 2001, p. 91-99
[23] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Lalousi-Kotsovos împotriva Kosovo, din 19 mai 2004, § 24
[24] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Patane din data de 1 ianuarie 2011, § 21
[25] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Martins Moreira, din 26 octombrie 1988, § 53
[26] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, C.D. din 7 ianuarie 2003, § 34
[27] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Marques Gomez Galo, § 30
[28] Laure Milano, op. cit.p. 466
[29] M.-A. Frison-Roche,  Le temps dans la procedure, Dalloz, 1996, p. 14-19
[30] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Bottazzi, din 28 iulie 1999, § 22
[31] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Kudla împotriva Poloniei, din 26 octombrie 2000,
[32] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Pizzeti împotriva Italiei, din 26 februarie 1993, § 21
[33] Bianca Selejan – Guţan, Protecţia  europeană a drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 197
[34] J. Van Compernolle , “Le droit d’être jugé dans un délai raisonnable: les effectivités d’un droit processuel autonome”,  Melanges J. Normand, Justice et droits fondamentaux, Litec, 2003, p. 475
[35] J. Andriantsimbazovina, “Délai raisonnable du procès, recours effectif ou déni de justice?”, R.F.D.A., 2003, p. 85-98
[36] J.F. Flauss , “Le droit à un recours effectif au secours de la règle du délai raisonnable: un revirement de jurisprudence historique, R.T.D.H. 2002, p. 185
[37] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Vieziez împotriva Franţei, din 15 octombrie 2010 § 22; Cauza Lenaerts împotriva Belgiei din 11 martie 2004, § 25; Cauza Quiles Gonzales împotriva Spaniei, § 27
[38] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Guincho împotriva Portugaliei din 10 iulie 1984, § 38-41
[39] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Buchholz împotriva Austriei din 6 mai 1981, § 51
[40]  Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003
[41] Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000
[42] Ordonanţa de urgenţă nr. 207 din 2000 publicată în Monitorul Oficial , Partea I, nr. 594 din 22 noiembrie 2000
[43] Legea nr. 456 din 18 iulie 2001 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001
[44] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Papageorgion împotriva Greciei, 9 decembrie 1994
[45] OUG 75/2008, privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, Monitorul Oficial Nr. 462 din 20 iunie 2008 ; OUG 71/ 2009, privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, Monitorul Oficial nr. 416 din 18 iunie 2009; OUG 45/2010, pentru modificarea art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, Monitorul Oficial Nr. 337 din 20 mai 2010; OUG 113/2010 , privind modificarea alin. (1) al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010 pentru modificarea art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, Monitorul Oficial Nr. 853 din 20 decembrie 2010
[46] Infra p. 14-15
[47] Supra p. 3-6
[48] Legea 47 din 16 iulie 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial 643 din 16 iulie 2004
[49] Legea nr. 177 din 28 septembrie 2010 pentru pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, Publicată în Monitorul Oficial nr. 672 din 4 octombrie 2010
[50] Jean Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucureşti 2009, p. 464
[51] Supra p. 13
[52] Legea pentru aprobarea OUG nr. 71/2009, privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial nr. 416 din 18 iunie 2009
[53] Pretinsa încălcare a dreptului de acces la justiţie reprezintă o situaţie continuă, care nu ia sfârşit decât în momentul în care hotărârea judecătorească definitivă este executată (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 24 martie 2005, Cauza Şandor împotriva României, publicată în Monitorul Oficial partea I, nr. 1048 din 25 noiembrie 2005)
[54] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Hornsby împotriva Greciei, din 19 martie 1997
[55] Hotărârea din 28 septembrie 1995 pronunţată de cauza Scollo împotriva României
[56] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Gheorghe David şi alţii împotriva României, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 720 din 12 octombrie 2011
[57] În acest sens s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului cauza Burdov împotriva Rusiei, din 15 ianuarie 2009
[58] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Piştireanu împotriva României din 30 septembrie 2008, §39
[59] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Abramiuc împotriva României, februarie 2009
[60] Legea nr. 202 din 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial nr. 714 din 26 octombrie 2010
[61] Casarea succesivă cu trimitere spre rejudecare a unei cauze în mod repetat fără a exista o dispoziţie legală de natură a-i pune capăt constituie o deficienţă de funcţionare a sistemului judiciar (Curtea Europeană a Drepturilor Omului Cauza Ispan contra României 31 mai 2007, § 45; Curtea Europeană a Drepturilor Omuluiu Cauza Cenoiu din 2 martie 2010 şi alţii împotriva României § 22)
[62] Supra p. 8.


Prof. univ. dr. Mona-Maria PIVNICERU
Judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Membru al Consiliului Superior al Magistraturii

Marius TUDOSE
Preşedinte Judecătoria Sectorului 3, Bucureşti
Membru al Consiliului Superior al Magistraturii

Lucrarea a fost prezentată la Conferinţa „Justice delayed, justice denied” organizată sub auspiciile Parlamentului European Bruxelles, 9 noiembrie 2011

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.