ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Cand ne invata CEDO sa citim Codul nostru Civil
23.11.2011 | JURIDICE.ro, Simona NICULESCU


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Seria lectiilor de bune maniere venite de peste granite nu pare a avea sfârsit. După ce supra-instanta europeană ne-a învătat (pe banii contribuabililor) că o hotărâre judecătorească TREBUIE respectată, că Statul NU poate dispune de patrimoniul cetătenilor după bunul lui plac decât pentru cauze de interes general si păstrând o justă proportionalitate, iată că mai deunăzi tot pe banii contribuabililor am aflat că al nostru Cod Civil poate fi aplicat – la nevoie direct de către CEDO – chiar dacă instantele nationale sunt încă foarte timide.

Această jurisprudentă prezintă un interes deosebit pentru fostii proprietari ale căror imobile, terenuri au fost preluate abuziv de către Statul Român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care sunt – precum stim – legiune.

Vorbim despre o spetă prin care Curtea Europeană a acordat unui cetătean român fructele civile (chiriile încasate) asupra unei proprietăti retrocedate prin hotărâre definitivă si irevocabilă, dar nerespectată. Înalta Curte de Casatie si Justitie, sectia civilă si de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 631 din 4 februarie 2010 confirmă analiza CEDO si, adăugând, clarifică calitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finantelor, chiar dacă nu este detinătorul imobilului. Atâta timp cât există o faptă ilicită (nerespectarea unei hotărâri judecătoresti, în spetă hotărârea CEDO), iar „recurentul-pârât este titularul obligatiei de a preda reclamantului în natură imobilul în litigiu, corelativă dreptului reclamantului de a primi în natură imobilul”, „neîndeplinirea acestei obligatii, după pronuntarea hotărârii Curtii Europene a Drepturilor Omului, a dat nastere dreptului reclamantului de a cere plata fructelor civile (a chiriei încasate pentru imobilul în litigiu), până la data predării efective a imobilului”.

Pentru a se pronunta astfel, Î.C.C.J. a retinut că Statul Român este titularul obligatiei de a face (în spetă de a preda reclamantului în natură imobilul în litigiu), ceea ce era normal, în fata Curtii Europene ne judecăm cu Statul, nicidecum cu diversele administratii ce detin efectiv imobilele nationalizate ce fac obiectul legii nr. 10/2001.

Care este însă situatia proprietarilor care au câstigat în instantă (sau pe cale administrativă) proprietătile lor si care nu sunt pusi efectiv în posesie ? Este o întrebare interesantă, deoarece foarte multi sunt în această situatie, unii chiar reusind să obtină condamnări împotriva unitătilor detinătoare la o amendă civilă pentru fiecare zi întârziere în folosul Statului Român prin aplicarea art. 580^3 al Codului de Procedură Civilă.

Ce putem cere ?

O hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă rămasă nerespectată dă nastere dreptului reclamantului de a cere orice sumă cuvenită si dovedită până la data predării efective a imobilului. O hotărâre pronuntată de instanta natională nu este si nu poate fi mai prejos decât o hotărâre a Curtii Europene, iar nerespectarea hotărârilor autohtone nu este mai putin condamnabilă decât nerespectarea hotărârilor venetice.

Citind -precum ne-a învătat CEDO- Codul Civil (cel nou, proaspăt intrat în vigoare), regăsim prevederile ce permit angajarea răspunderii civile delictuale (Răspunderea delictuală Art. 1.349), anterior art. 998-999, în sectiunea despre delicte si cvasi-delicte.

Articolele 1381 si 1385 (Obiectul reparatiei si întinderea reparatiei) sunt foarte clare : „Dreptul la reparatie se naste din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”, „Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câstigul pe care în conditii obisnuite el ar fi putut sa îl realizeze si de care a fost lipsit, precum si cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”.
Depăsim deci cu mult simpla restituire a fructelor civile. Lipsa de folosintă (din ce în ce mai des acordată de către instante), degradarea imobilului (de altminteri prevăzută în mod expres în art. 41 al legii 10/2001 : „(1) Distrugerile si degradările cauzate imobilelor care fac obiectul prezentei legi după intrarea în vigoare a acesteia si până în momentul predării efective către persoana îndreptătită cad în sarcina detinătorului imobilului”), precum si orice cheltuială făcută pentru evitarea sau limitarea prejudiciului POT FI si TREBUIESC cerute în fata instantelor nationale.

Cui putem cere ?

CEDO a insistat explicându-ne că nu este oportun să-i ceri unui justitiabil care a obtinut o creantă împotriva Statului să execute silit acestă creantă. Pe de altă parte durata „rezonabilă” a unui proces cuprinde si faza executării. Nu în ultimul rând, pentru „fericitii” ce au obtinut amendarea unitătilor detinătoare a proprietătilor lor în folosul Statului Român, situatia se simplifică.

În lumina prevederilor art. 16 alin. 2 din Constitutia României “Nimeni nu este mai presus de lege”, administratia este prezumată a cunoaste si actiona cu respect fată de legea natională si tratatele la care România este parte.

Într-un stat democratic, preeminenta dreptului apare ca un răspuns la nevoia de legitimitate, ea fiind necesară pentru exercitiul puterii publice. O bună administrare nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de materializare a preeminentei dreptului în viata cotidiană, fiind intrinsec circumscrisă valorilor statului de drept obligatia administratiei de a executa hotărârile judecătoresti.

Această regulă fundamentală se caracterizează prin următoarele elemente esentiale: orice persoană – fizică sau juridică – este supusă legii, orice persoană trebuie să poată lua cunostintă de drepturile si obligatiile sale prevăzute de lege, respectarea legii de către orice persoană poate să fie controlată de către judecători, care sunt independenti în exercitiul functiei lor, iar deciziile judiciare pot fi urmate numai de executare.

Art. 44 alin. 1 din Constitutia României prevede că: “Dreptul de proprietate, precum si creantele asupra statului, sunt garantate”.

Prin urmare, îsi găseste aplicabilitatea art. 1373 Cod Civil, răspunderea comitentilor pentru prepusi, îndeosebi dacă sus numitii comitenti au încasat deja unele sume pentru nerespectarea hotărârilor judecătoresti de către prepusii lor.

Cum trebuie să cerem?

Trebuie să avem prezent în spirit principiul functionării CEDO. Este o instantă supra-natională ce verifică aplicarea corectă a dreptului (atât cel national cât si cel comunitar) într-o procedură ce a luat sfârsit în fata instantelor nationale. Pentru a fi în măsură să-si exercite acest control, Curtea Europeană trebuie să verifice cererile, textele legale aplicabile si invocate de către reclamant, precum si solutiile pronuntate de către instantele nationale în cele trei grade de jurisdictie.

Principiul oralitătii, fundamental în procesul civil în tara noastră, nu permite decât imperfect exercitarea controlului judiciar de către instanta de apel sau recurs, cu atât mai greu de către CEDO. Care dintre avocatii nostri pledanti are grijă la sfârsitul pledoariei sau ulterior de a verifica dacă toate cererile, textele aplicabile au fost corect consemnate în încheierile de sedintă?

Mai întelept pare să urmăm prevederile art. 146 Cod de procedură civilă ce ne autorizează să depunem concluzii scrise sau prescurtări scrise ale sustinerilor verbale, stiind că: „Părtile vor putea depune concluzii sau prescurtări chiar fără să fie obligate. Ele vor fi înregistrate”. Verba volant, scripta manent.

Sustinerea în fata Curtii Europene a încălcării unor drepturi fundamentale de către instantele nationale, sustinute doar oral în cursul pledoariei devine în unele cazuri extrem de anevoioasă, tinând mai mult de dialectică decât de minimum necesar pentru admisibilitatea unui memoriu.

Aplicabilitatea dreptului comunitar: de la admiratie la saturatie

Precum scriam într-un articol mai vechi (Intrarea României în U.E.: Consecinte asupra dreptului national, Puncte Cardinale, decembrie 2006), dreptul comunitar a devenit direct aplicabil si obligatoriu în România. Jurisprudenta comunitară de asemenea.

Reamintim că: „Judecătorul national, însărcinat cu aplicarea, în cadrul competentei lui, a dispozitiilor dreptului comunitar, are obligatia să asigure deplinul efect al acestor norme, lăsând la nevoie neaplicată, din propria sa autoritate, orice dispozitie contrară a legislatiei nationale, chiar posterioară, fără să fie nevoie de a cere sau a astepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin oricare alt procedeu constitutional” C.J.C.E., 4 aprilie 1968.

Judecătorii nostri îsi fac datoria, în marea lor majoritate aplică textele comunitare dacă le invocăm în instantă, spre marea disperare a executivului.

După ce au pronuntat o hotărâre deja celebră (drepturi salariale), judecătorii Tribunalului Vâlcea s-au trezit pârâti de către Ministerul Justitiei la Inspectia Judiciară a Consiliului Superior al Magistraturii pentru îndrăzneala lor. În motivare, nemultumirea este: „în legătură cu pronuntarea unor hotărâri judecătoresti prin care sunt înlăturate de la aplicare dispozitiile Legii nr. 118/2010, cu nesocotirea deciziilor nr. 872/2010 si nr. 874/2010 pronuntate de Curtea Constitutională în cadrul controlului de constitutionalitate având ca obiect această lege, decizii care, potrivit Constitutiei României, au caracter obligatoriu”.

Inspectia Judiciară, într-o foarte interesantă analiză pe care o găsiti aici, a refuzat să aplice sanctiuni disciplinare rebelilor, retinând că: „Prin hotărârile la care se face referire în cuprinsul celor două sesizări, instantele judecătoresti au făcut aplicarea cu prioritate fată de cele interne, a dispozitiilor internationale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte si a interpretărilor acestor dispozitii date de forurile internationale competente. Nu s-a făcut nicio apreciere cu privire la caracterul constitutional sau neconstitutional al celor două acte normative – OUG nr. 71/2009 si a Legii nr. 118/2010, acestea nu au fost aplicate nu pentru că s-a retinut că ar contraveni dispozitiilor constitutionale, ci pentru că acestea contravin Conventiei Europene a Drepturilor Omului si jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului”.

Nu este ocolită preeminenta dreptului european: „instantele judecătoresti sunt obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constitutia României si a obligatilor pe care România si le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, conventii si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne si interpretările Curtii Constitutionale a României care contravin reglementărilor internationale si interpretărilor date acestora de organele abilitate”.

În mod absolut judicios, Inspectia Judiciară subliniază că: „Conform dispozitiilor art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată si modificată, hotărârile judecătoresti pot fi desfiintate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege si exercitate conform dispozitiilor legale, iar în conditiile art. 46 alin. 2 teza finală din aceeasi lege, verificările privind respectarea obligatiilor statutare si a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independentei judecătorilor si supunerii lor numai legii, precum si autoritatea de lucru judecat”. (…) „În caz contrar s-ar ajunge la concluzia că hotărârilor împotriva cărora s-au exercitat căi de atac nu pot fi desfiintate, modificate sau casate, ori la aceea că, orice solutie pronuntată de o instantă si care a fost desfiintată/modificată de instanta superioară, implică săvârsirea de către judecător a unei abateri disciplinare, decurgând din modul de aplicare a dispozitiilor legale sau din interpretarea probatoriului administrat într-o anumită cauză”.

Nu este prima încercare de intimidare a judecătorilor, precum sublinia deja în mai 2010 judecătorul Cristi DANILEȚ într-un articol intitulat „Justitia amenintată de executiv”: „Mai mult, în luna martie 2010 ministrul justitiei a avut întâlniri regionale cu judecătorii la sediile instantelor. La unele dintre acestea, a atras atentia judecătorilor despre modul în care solutionează/vor solutiona procesele în care Statul este parte. Acum câteva zile, asa cum reiese dintr-o stire recentă, acelasi ministru a sesizat inspectia CSM cu privire la magistratii care încuviintează demararea procedurii de executare silită în care parte este Ministerul Justitiei si Ministerul Finantelor. Anul trecut erau amenintati executorii judecătoresti care îndrăzneau să înceapă procedurile de executare împotriva acestor debitori. În fine, ministrul finantelor acum două zile a afirmat că dacă va da dreptate celor nemultumiti de reducerile salariale, Justitia îsi asumă riscul intrării României în incapacitate de plată”.

Dar să nu disperăm. Precum putem afla de la judecătorul Adrian NEACSU, magistratii nostri prin adunările generale ale instantelor judecătoresti au adoptat un document tehnic extrem de critic la adresa guvernării, din care vom reproduce sumarul:

1. Obligatiile statului român fată de organismele financiare internationale fie cuprind asumări dincolo de limitele functionării unui stat de drept, fie nu cuprind anumite măsuri asupra cărora Guvernul îsi asumă răspunderea în fata Parlamentului.
2. Fundamentarea juridică a măsurii de restrângere a unor drepturi si libertăti ale cetătenilor prin invocarea dispozitiilor art.53 din Constitutia României crează un precedent extrem de periculos si se poate transforma într-un atentat la statul de drept dacă este folosit în mod abuziv.
3. Ignorarea si nesocotirea de către puterea executivă a caracterului executoriu al hotărârilor judecătoresti
4. Încălcarea statutului magistratilor prin operarea de reduceri ale indemnizatiilor si prin desfiintarea pensiei de serviciu.
5. Nesocotirea sistematică a vointei puterii judecătoresti

Magistratii au decis de a se solicita presedintelui Î.C.C.J. si Avocatului Poporului sesizarea Curtii Constitutionale asupra constitutionalitătii pachetului de acte normative pentru care Guvernul si-a asumat răspunderea în cursul anului 2010.

Au decis si înaintarea documentului tehnic ce contine critica aspectelor constitutionale si legale, „care a fost înaintat în numele corpului profesional al judecătorilor si al instantelor grupurilor parlamentare, pentru a fi avut în vedere si a se evita promovarea unor dispozitii vădit incorecte”.

S-au mai decis si alte măsuri „pe termen mediu, inclusiv sesizarea Comisarului european pentru probleme de justitie si a Parlamentului european”.

Revolutia apartine unei minorităti ce nu cunoaste descurajarea

Precum am văzut mai sus, Curtea Europeană ne dă lectii de drept civil românesc, magistratii aplică în tara noastră dreptul comunitar iar Consiliul Magistraturii îi sustine pe deplin, stiind perfect că prin angajamentele luate România are obligatia de a aplica dispozitiile tratatelor si conventiilor internationale pe care le-a semnat.

Cum ne putem explica în aceste conditii atitudinea recalcitrantă a avocatilor nostri autohtoni pentru a formula si sustine aceste cereri în fata instantelor?

Am auzit diverse păreri -autorizate- dar majoritatea avocatilor sustin că în problema caselor nationalizate practica în România nu permite a formula cereri întemeiate pe Codul Civil. Altii sustin că aceste cereri ar fi supuse taxelor de timbru. Acolo unde sunt absolut toti de acord, este asupra formei cererii de chemare în judecată. Cât mai sumară, pentru a nu obosi judecătorul. si mai ales, ne abtinem cu grijă de a pomeni de orice jurisprudentă, deoarece unii judecători s-ar supăra dacă le furnizăm vreo hotărâre în favoarea cererii noastre, si „jurisprudenta nu este în tara noastră izvor de drept”.

Nu cred că judecătorii români sunt mai impermeabili la cultură decât altii, iar jurisprudenta – în special a Curtii Europene- se impune judecătorului dacă este într-o spetă similară. Judecătorii nationali sunt mai capabili decât cei din tările învecinate de frondă, precum am văzut mai devreme.

Să nu uităm totusi că judecătorul nu poate statua decât în limitele actiunii formulate, nu poate depăsi cadrul procesual stabilit de către părti. Responsabilitatea avocatului este de a formula în numele clientului toate cererile, asistându-l pentru obtinerea dovezilor prejudiciului si să redacteze scrierile în fata instantei în asa fel încât orice posibilitate de „uitare” a vreunui capăt de cerere să fie exclusă.

Am mai auzit un argument interesant în favoarea timiditătii avocatilor români. Clientul ar fi nemultumit dacă formulăm în interesul lui o cerere si aceasta ar fi respinsă. Acest rationament este în total dezacord cu obligatiile deontologice, ce impun avocatilor să apere pe deplin interesele clientilor lor.

Sunt convinsă că lipsa de jurisprudentă în aria  – foarte largă, precum am văzut – a despăgubirilor acordate angajând răspunderea civilă delictuală atât a Statului Român cât si a unitătilor teritorial-administrative ale acestuia se datorează în primul rând autocenzurii practicate de către avocatii nostri.

Forumurile juridice mustesc de justitiabili ce adresează orbeste câte o întrebare sperând să afle un sfat mai luminat de la un avocat, consilier juridic care binevoieste să-si împărtăsească stiinta (cu lingurita, de multe ori) benevol. Acesta este semnul clar al pierderii încrederii din partea justitiabililor către avocati. si răspunsurile seci precum: „Trebuie văzut dosarul. Angajati un avocat” nu ajută nici pe departe imaginii profesiei.
Cât timp va mai dura această conspiratie a tăcerii si cât timp vom mai vedea hotărâri ale Curtii Europene absolut simbolice deoarece dosarele nu sunt astfel făcute încât Curtea să poată constata o violare a textelor comunitare? Câte jurisprudente vom mai citi în care nu se acordă despăgubirile pretinse pentru un bun imobiliar (cu toată constatarea violării unui text comunitar) deoarece nu s-a administrat în cauză o expertiză judiciară? Câte hotărâri vom mai vedea oare în care se pretind daune morale de milioane de euro dar s-a omis să se ceară în fata instantelor nationale o lipsă de folosintă, o degradare a imobilului sau fructele civile încasate ilegal de detinătorul unui imobil în totală sfidare a unei hotărâri judecătoresti irevocabile?

Cheltuielile de judecată obtinute de români în fata instantei Europene sunt rarisime, majoritatea neputând prezenta chitantele onorariilor din fata instantelor nationale. Oare toti avocatii români lucrează doar la negru sau sunt clientii atât de zăpăciti încât pierd chitantele unor sume de multe ori substantiale ?

Pentru a conchide, în interesul clientului trebuie formulată -de la începutul procesului, în fata primei instante- orice cerere de despăgubire a unui prejudiciu ce poate fi dovedit, invocând prevederile dreptului national si/sau al celui comunitar. Cererea de chemare în judecată trebuie să fie foarte explicită asupra dreptului pretins, prejudiciului cauzat, textelor legislative aplicabile si a jurisprudentei relevante în cauză. Cu riscul de a plictisi judecătorul, de a-i face un „memoriu”, să nu uităm că scrisul leagă instanta. La asta ne obligă atât deontologia cât si conditiile de admisibilitate în fata CEDO.

Si să nu ne mai temem atât de practică. Precum am văzut, practica evoluează …

Simona NICULESCU

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate