Noul Cod de procedura penala. Actiunea penala si actiunea civila in procesul penal (II)

1. Încălcarea unei norme de drept penal de către o persoană dă naştere unui raport juridic de conflict între subiectul activ (persoana sau persoanele care au săvârşit, în calitate de autori, instigatori sau complici, o infracţiune fapt consumat ori o tentativă pedepsibilă), pe de o parte şi subiectul pasiv al infracţiunii, care este statul, ca reprezentant al societăţii[1]. Acest raport de drept substanţial, între stat şi infractor, presupune pe de o parte dreptul statului de a folosi acţiunea penală împotriva infractorului, de a-l trage la răspundere penală, de a-i aplica o pedeapsă şi de a-l sili să o execute, iar pe de altă parte obligaţia infractorului de a răspunde pentru infracţiunea săvârşită şi de a executa pedeapsa ce i-a fost aplicată, precum şi dreptul său de a folosi contraacţiunea de apărare împotriva acţiunii penale a statului[2]. Deci în cadrul unui proces penal nu există doar acţiunea penală a statului împotriva infractorului, ci şi contraacţiunea acestuia din urmă, prin care îşi exercită apărarea împotriva acţiunii penale, adică propune probe în apărare, invocă excepţii, declară căile de atac prevăzute de lege, etc..  Noul C.pr.pen., ca şi codul în vigoare, reglementează în mod explicit doar acţiunea penală, nemenţionând nimic cu privire la contraacţiunea inculpatului. Aceasta din urmă ia naştere însă doar din momentul în care acţiunea penală este pusă în mişcare, iar temeiul ei se găseşte în principiile de bază ale procesului penal şi anume: principiul contradictorialităţii, principiul aflării adevărului şi principiul asigurării dreptului la apărare[3].

Aşa cum s-a arătat în doctrină, normele juridice (inclusiv normele penale), spre deosebire de normele morale, religioase, de bună cuviinţă, conţin în structura lor, în afară de precept şi sancţiune (care există la orice normă), şi dreptul de a acţiona în justiţie, adică dreptul de a trage la răspundere pe cel care a săvârşit fapta ilicită şi de a obţine aplicarea sancţiunii legale cuvenite[4]. Dreptul la acţiune în justiţie este conţinut virtual şi impersonal în fiecare normă juridică, însă el devine concret şi personal în momentul în care norma a fost încălcată prin săvârşirea faptei ilicite[5]. Tot astfel, acţiunea penală este conţinută în mod virtual, in nuce, în norma de incriminare, încă din momentul adoptării acesteia, însă ea devine concretă, exercitabilă, din momentul încălcării acestei norme de către infractor, adică în momentul săvârşirii infracţiunii reglementate de norma respectivă. Această concepţie, promovată de C.pr.pen. în vigoare şi de noul C.pr.pen., este diferită de concepţia promovată de Codurile de procedură penală din 1864 şi din 1936, care au la bază ideea că acţiunea penală se naşte din infracţiune, aceste coduri menţionând că „orice infracţiune dă naştere la o acţiune penală” (art. 1 din C.pr.pen. din 1864 şi art. 1 din C.pr.pen. din 1936).

2. Din această diferenţă de viziune rezultă şi diferenţa cu privire la titularul acţiunii penale, respectiv cu privire la persoana care poate pune în mişcare acţiunea penală (editio actionis). Astfel, în art. 14 alin. 2 n.C.pr.pen. (ca de altfel şi în art. 9 alin. 2 din actualul C.pr.pen.) se prevede că „Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege”, iar potrivit art. 309 n.C.pr.pen. procurorul este cel care pune în mişcare acţiunea penală, prin ordonanţă, în cursul cercetării penale. Spre deosebire de C.pr.pen. în vigoare, în n.C.pr.pen. nu se mai dă posibilitatea procurorului de a pune în mişcare acţiunea penală şi prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanţei, ci în mod obligatoriu acesta trebuie să pună în mişcare acţiunea penală în cursul cercetării penale, printr-un act separat. În viziunea C.pr.pen. din 1936, care îmbrăţişa opinia că acţiunea penală se naşte prin săvârşirea infracţiunii şi nu prin adoptarea normei de drept penal, statul nu era singurul titular al acţiunii penale, ci în anumite cazuri aceasta putea fi pusă în mişcare şi de partea vătămată, prin plângere directă în faţa instanţelor de judecată. În concepţia actualului C.pr.pen şi a n.C.pr.pen., de vreme ce statul este cel care adoptă normele de drept penal (care includ în mod virtual şi acţiunea penală), tot statul este singurul titular al acţiunii penale, care o poate pune în mişcare prin intermediul procurorului. Chiar şi în cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, tot procurorul este cel care pune în mişcare acţiunea penală, după introducerea acestei plângeri.

3. Într-un mod identic cu cel din actualul C.pr.pen. se foloseşte în n.C.pr.pen. conceptul de „exercitare a acţiunii penale”, precizând că aceasta se poate face în tot cursul procesului penal, în condiţiile legii. Aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate, exercitarea acţiunii penale înseamnă efectuarea, în cursul procesului penal, de către subiectul activ al acţiunii, prin intermediul organelor judiciare, a diferitelor acte procesuale care, potrivit funcţiei dinamice a acestei acţiuni, servesc la propulsarea activităţii procesuale şi la realizarea scopului procesuluzi penal[6]. Ea cuprinde toate activităţile titularilor dreptului de a exercita acţiunea penală, din momentul punerii în mişcare şi până la realizarea obiectului acesteia, efectiva tragere la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni[7].

4. Tot prin existenţa dreptului statului la acţiunea penală se explică şi definirea obiectului acţiunii penale în actualul C.pr.pen. şi în n.C.pr.pen.. Astfel, obiectul acţiunii penale, indicat în art. 14 n.C.pr.pen. (identic cu art. 9 alin. 1 din actualul C.pr.pen.), este tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Aşa cum s-a precizat în doctrina elaborată după intrarea în vigoare a actualului C.pr.pen., adoptat în 1968, răspunderea penală se realizează în cadrul raportului juridic penal[8], iar acest raport juridic presupune existenţa unor drepturi şi obligaţii reciproce care se stabilesc între subiecţi, în vederea realizării comportării prescrise de lege acestora[9]. Deci, pentru a se putea realiza tragerea la răspundere penală a infractorului, trebuie să existe un drept al statului la o acţiune penală.

Anterior adoptării C.pr.pen. din 1968, obiectul acţiunii penale era definit însă într-un mod diferit de cel actual. Astfel, în art. 2 din C.pr.pen. din 1864 se prevedea că „acţiunea publică are de obiect pedepsirea faptelor care vatămă ordinea socială”, iar în art. 2 din C.pr.pen. din 1936 se prevedea că „acţiunea penală are de obiect aplicarea pedepselor şi a măsurilor de siguranţă”, nefăcându-se vreo referire la tragerea la răspundere penală a infractorului. Deci, în această viziune obiectul acţiunii penale nu era tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârşit o infracţiune, ci aplicarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă acesteia. În ambele coduri, din 1864 şi din 1936, iar uneori şi în lucrările de drept procesual penal, se confunda însă obiectul acţiunii penale – tragerea la răspundere penală – cu scopul acesteia, aplicarea sancţiunilor de drept penal[10]. În plus, în urma acţiunii penale se pot aplica nu doar pedepse sau măsuri de siguranţă ci şi alte sancţiuni de drept penal (măsuri educative). Această diferenţă este explicabilă prin faptul că instituţia răspunderii penale nu era reglementată în codurile penale anterioare, ca o instituţie fundamentală a dreptului penal, alături de instituţia infracţiunii şi de cea a pedepsei. În doctrina anterioară adoptării Codului penal din 1968 se considera că instituţiile findamentale ale dreptului penal sunt infracţiunea, infractorul şi pedeapsa, nefiind menţionată şi instituţia răspunderii penale. Ulterior adoptării Codului penal din 1968 s-a modificat această structură a instituţiilor fundamentale ale dreptului penal, considerându-se că acestea sunt infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa.

5. Ca o noutate faţă de actuala reglementare, în art. 15 n.C.pr.pen. se enumeră două condiţii de punere în mişcare sau de exercitare a acţiunii penale, respectiv „când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia”. În doctrină, pe lângă aceste două condiţii se mai enumeră şi o a treia, anume aceea ca acţiunea penală să se refere la o persoană certă, identificată, având în vedere că răspunderea penală este personală[11]. Este cunoscut că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare decât dacă este cunoscut autorul sau mai exact persoana bănuită că a săvârşit acţiunea. Din acest motiv considerăm că ar fi trebuit să se regăsească şi această a treia condiţie, printre cele enumerate la art. 15 n.C.pr.pen., pentru a nu se lăsa impresia că sub imperiul n.C.pr.pen. ar fi posibilă punerea în mişcarea acţiunii penale in rem.

6. Ce-a de-a doua condiţie enunţată în art. 15 n.C.pr.pen. pentru punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, respectiv să nu existe cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia, este abordată în doctrina actuală sub denumirea de aptitudinea funcţională a acţiunii penale. Inaptitudinea funcţională a acţiunii penale provine uneori din lipsa temeiului de fapt al acţiunii penale (fapta nu există, nu este săvârşită de inculpat, intervine o cauză care înlătură caracterul penal al faptei), alteori din lipsa temeiului de drept al acesteia (fapta nu este prevăzută de legea penală, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii) iar alteori din existenţa unor cauze care înlătură răspunderea penală (lipseşte plângerea prealabilă ori aceasta a fost retrasă, a intervenit amnistia, prescripţia răspunderii penale, decesul făptuitorului, există autoritate de lucru judecat). Temeiul de drept al acţiunii penale este existenţa unei dispoziţii de lege care reglementează o infracţiune, instituind implicit dreptul la acţiune, iar temeiul de fapt al acţiunii penale este săvârşirea faptei incriminate[12].

În n.C.pr.pen. s-au păstrat în general cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale din acualul art. 10 din C.pr.pen. în vigoare, cu unele modificări. La art. 16 lit. b din n.C.pr.pen. au fost reunite într-o singură cauză care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale („fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege”) actualele cauze prevăzute în art. 10 lit. b şi d din C.pr.pen. în vigoare, care determină inaptitudinea funcţională a acţiunii penale prin lipsa temeiului de drept a acesteia. Astfel, sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” va cuprinde pe lângă faptele care pot constitui contravenţii sau abateri disciplinare şi pe cele care ar fi putut constitui infracţiuni, însă le lipseşte unul din elementele constitutive, cu excepţia elementelor ce ţin de latura subiectivă a infracţiunii, care sunt acoperite de sintagma „nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege”.

Totodată, prin introducerea principiului oportunităţii urmăririi penale şi înlăturarea din definiţia legală a infracţiunii (art. 15 n.C.pen.) a pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, a fost înlăturat cazul de la art. 10 lit. b¹ din actualul C.pr.pen..

Actuala cauză de la art. 10 lit. c din actualul C.pr.pen. a fost reformulată, în loc de „fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat” fiind prevăzută cauza ce constă în aceea că „nu există probe că o persoană a săvârşit o infracţiunea” (art. 16 lit. c  n.C.pr.pen.). În felul acesta se acceptă posibilitatea existenţei anumitor probe în acuzarea suspectului sau inculpatului, însă acestea să nu fie convingătoare, ceea ce atrage incidenţa cauzei de împiedicare a exercitării acţiunii penale în discuţie. Noua formulare răspunde mai bine necesităţii existenţei unui caz de stingere a acţiunii penale care să corespundă marelui principiu de drept procesual in dubio pro reo. Din punt de vedere practic, incidenţa art. 10 lit. c din acualul C.pr.pen. ar trebui să atragă automat reluarea urmăririi penale pentru identificarea autorului infracţiunii, deşi de cele mai multe ori cauza rămâne în nelucrare până la prescrierea răspunderii penale, pentru că adevăratul motiv al stingerii acţiunii penale este inexistenţa probelor suficiente pentru dovedirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului cercetat.

7. Nu s-a prevăzut în art. 16 n.C.pr.pen., printre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, şi renunţarea la urmărirea penală, care atrage stingerea acţiunii penale pentru motive de oportunitate şi nu de legalitate. S-a intenţionat reglementarea în art. 16 n.C.pr.pen. doar a cazurilor de stingere a acţiunii penale pentru lipsa temeiurilor de fapt sau de drept a acesteia. Or, în cazul renunţării la urmărirea penală există şi temeiurile de fapt şi temeiurile de drept pentru exercitarea în continuare a acţiunii penale, însă din anumite raţiuni de oportunitate urmărirea penală nu se mai continuă.

Renunţarea la urmărirea penală este însă menţionată în art. 17 alin. 1 din n.C.pr.pen., alături de clasare, ca şi cauză de stingere a acţiunii penale în cursul urmăririi penale. În cazul în care prin Legea de punere în aplicare a n.C.pr.pen. se renunţă la condiţia punerii în mişcare a acţiunii penale, pentru a se putea adopta soluţia renunţării la urmărirea penală, textul art. 17 alin. 1 n.C.pr.pen. va deveni inexact, deoarece renunţarea la urmărirea penală nu va mai fi o cauză de stingere a acţiunii penale. Nu se poate stinge o acţiune penală care nu a fost încă pusă în mişcare.

Ar mai trebui menţionat că noţiunea de stingere a acţiunii penale, folosită în art. 17 n.C.pr.pen., era folosită în C.pr.pen. din 1936, nu însă şi în actualul C.pr.pen., care foloseşte expresia de împiedicare a punerii în mişcare ori exercitare a acţiunii penale. Este explicabilă această modificare a denumirii, în condiţiile în care s-a introdus renunţarea la urmărirea penală printre cazurile de stingere a acţiunii penale. Aşa cum am arătat, în cazul renunţării la urmărirea penală nu există niciun motiv care să împiedice punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, ci renunţarea la continuarea acesteia este determinată de motive de oportunitate.

8. În ce priveşte acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, potrivit art. 20 alin. 2 din n.C.pr.pen. „constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care aceasta se întemeiază”, iar potrivit art. 20 alin. 4 din noul C.pr.pen. „în cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile prevăzute la alin. 1 şi 2, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acţiunea la instanţa civilă”. Nu rezultă din aceste texte care este sancţiunea în cazul nerepectării dispoziţiilor alin. 2, respectiv în cazul în care la constituirea de parte civilă nu s-ar indica natura şi întinderea pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază? Se menţionează doar că în aceste cazuri persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acţiunea la instanţa civilă, ceea ce ar putea conduce în practică la mai multe soluţii. S-ar putea respinge acţiunea civilă, s-ar putea disjunge şi trimite la instanşa civilă ori s-ar putea ignora pur şi simplu constituirea de parte civilă? Soluţia care ar răspunde cel mai bine interesului unei bune administrări a justiţiei şi stabilirii de la începutul cercetării judecătoreşti a cadrului procesual, ar fi aceea ca o astfel de constituire de parte civilă să fie anulată de instanţa penală, prin încheiere, înainte de debutul cercetării judecătoreşti. Din moment ce la alin. 5 din acelaşi articol se indică doar trei cazuri în care partea civilă ar putea să modifice acţiunea civilă în cadrul procesului penal, după începerea cercetării judecătoreşti până la finalizarea acesteia, rezultă că nu este posibilă o completare a acţiunii civile, cu indicarea naturii şi întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază, după acest moment procesual.

Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convenţională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal, iar dacă transmiterea acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă se disjunge (art. 20 alin. 7 din n.C.pr.pen.).

Partea civilă poate renunţa la pretenţiile civile formulate, până la terminarea dezbaterilor în apel, fie prin cerere scrisă, fie oral în şedinţa de judecată (art. 22 alin. 2 din n.C.pr.pen.). Nu se prevede ca cererea scrisă să fie autentică, textul nefiind corelat cu Codul de procedură civilă, care prevede o cerere autentică pentru renunţarea la drept, nu însă şi pentru renunţarea la judecată.

În caz de deces al părţii civile, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă moştenitorii îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile în termen de cel mult două luni de la data decesului. La fel, în caz de deces al părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii acesteia în termen de două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă. În aceste cazuri, legea prevede în plus şi posibilitatea instanţei de a dispune disjungerea acţiunii civile şi trimiterea acţiunii la instanţa civilă, dacă se depăşeşte durata rezonabilă a procesului.

9. Se constată tendinţa noului C.pr.pen. de a acorda prioritate soluţionării în cadrul procesului penal a acţiunii penale şi de a trimite acţiunea civilă la instanţa civilă, pentru soluţionare. De altfel, în art. 26 alin.1 din n.C.pr.pen. se prevede, ca regulă generală, posibilitatea disjungerii acţiunii civile şi trimiterea ei la instanţa civilă, atunci când soluţionarea acţiunii civile în procesul penal ar determina depăşirea termenului rezonabil al procesului penal. Se pare că în n.C.pr.pen. se poate adopta mult mai prea uşor soluţia disjungerii acţiunii civile şi trimiterea ei spre soluţionare la instanţa civilă, fapt care este de natură să defavorizeze victimele infracţiunilor. Instanţele penale vor fi tentate să disjungă acţiunea civilă şi să o trimită spre soluţionare instanţei civile, ori de câte ori acestea vor ridica dificultăţi în soluţionare. În plus, uneori latura civilă poate influenţa încadrarea juridică a faptei, de pildă în cazul în care s-au produs consecinţe deosebit de grave, care şi în noul C.pen. sunt definite prin valoarea pagubei de peste 2000000 lei (art. 183 n.C.pen.).

Condiţia depăşirii duratei rezonabile a procesului penal este una destul de generală, iar disjungerea acţiunii civile într-un astfel de caz şi trimiterea ei la instanţa civilă, cu reluarea de la capăt a procesului civil ar putea duce la depăşirea duratei rezonabile de soluţionare a acţiunii civile determinate de săvârşirea infracţiunii. Pentru a atenua acest efect, la art. 26 alin. 3 n.C.pr.pen., aşa cum se preconizează a fi modificat prin legea de punere în aplicare, se prevede că „probele administrate până la disjungere vor fi folosite la soluţionarea acţiunii civile disjunse”. Nu se mai dă posibilitatea instanţei civile să facă vreo apreciere cu privire la necesitatea refacerii acestora, aşa cum se prevede în forma actuală a textului n.C.pr.pen. („Probele administrate în faţa instanţei penale până la disjungere pot fi folosite în faţa instanşei civile, în afară de cazul când instanţa civilă apreciază că este necesară refacerea lor”). Probleme se vor ridica şi cu privire la necesitatea suspendării judecării acţiunii civile disjunse, până la rămânerea definitivă a soluţiei adoptate pentru acţiunea penală. De asemenea, în aceste cazuri pot apărea dificultăţi la instanţa civilă, deoarece constituirea de parte civilă în procesul penal nu conţine elementele tipice ale unei acţiuni civile, în sensul că nu conţine numele şi adresa pârâtului, temeiul juridic al acţiunii.

În caz de deces al inculpatului, spre deosebire de actualul C.pr.pen., potrivit art. 25 alin. 5 din n.C.pr.pen., instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. La fel, în caz de încetare a procesului penal faţă de inculpat, când a intervenit amnistia sau prescripţia sau când instanţa a admis un acord de vinovăţie, dar nu s-a încheiat şi o tranzacţie, pe latura civilă. Din nou, aceste dispoziţii legale, deşi sunt de natură să contribuie la soluţionarea cu celeritate a cauzelor penale, neglijează interesul legitim al părţilor civile de a obţine repararea într-un termen cât mai scurt a prejudiciilor preduse prin infracţiuni.

10. Un alt element de noutate îl constituie textul art. 27 alin. 7 din n.C.pr.pen., care prevede că în cazul în care persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, dar a introdus acţiune civilă la instanţa civilă, precum şi în cazul acţiunii civile disjunse, judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii civile şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an. Prin legea de punere în aplicare a codului se doreşte înlăturarea sintagmei „precum şi în cazul acţiunii civile disjunse”, ceea ce ar putea fi interpretat ca o intenţie a legiuitorului ca acţiunea civilă disjunsă din cadrul procesului penal să nu mai fie suspendată deloc. Or, în acest caz este posibil ca instanţa civilă să ajunga la o soluţie diferită de instanţa penală, cu privire la existenţa faptei sau a persoanei care a săvârşit-o.

11. Tot ca o noutate, n.C.pr.pen. prevede, la art. 28 alin. 1 că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, doar cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, instanţa civilă nemaifiind legată de cele reţinute în hotărârea penală de achitare sau de încetare a procesului penal cu privire la existenţa prejudiciului sau a vinovăţiei autorului faptei. Aceasta reprezintă o trecere de la teoria unităţii culpelor penală şi civilă, la teoria dualităţii acestor culpe. Instanţa civilă va putea constata existenţa unei culpe civile a inculpatului, chiar dacă instanţa penală nu a constatat existenţa unei culpe penale a acestuia.

Faţă de această dispoziţie legală, instanţele nu mai pot îmbrăţişa în continuare teza unităţii culpei, majoritară în secolul trecut. Potrivit acestei teorii nu există o diferenţiere între culpa penală şi culpa civilă, ambele fiind determinate chiar şi de culpa cea mai uşoară (levissima). Argumentele acestor autori sunt acelea că în cadrul faptelor culpoase legiuitorul a constatat că sunt câteva din aceste fapte care prin natura lor aduc o mai mare tulburare ordinii juridice, astfel încât ele trebuie privite ca acţiuni ilicite penal, şi ca atare le-a trecut în domeniul legilor penale sustrăgându-le implicit de sub incidenţa legii civile. Deci nimic din aceste fapte nu a mai rămas în domeniul legii civile; nu se pot concepe două feluri de omucideri culpoase, sau de răniri culpoase, unele penale şi unele civile. Oricât de redusă ar fi culpa, din moment ce ea se referă la la un rezultat socotit de legea penală ca ilicit penal există o culpă penală şi numai penală[13]. În concepţia acestor autori teza unităţii culpei nu exclude posibilitatea persoanei căreia i s-a provocat şi un prejudiciu civil prin fapta penală săvârşită din culpă de a solicita despăgubiri în cadrul procesului penal sau separat. Însă dacă instanţa penală a dispus achitarea inculpatului pentru lipsa culpei, înseamnă că nu s-a constatat nici cea mai mică culpă şi deci nu se mai poate introduce o nouă acţiune civilă, pentru a se solicita despăgubiri civile.

Teza dualităţii culpelor a fost admisă de doctrina şi practica judiciară română sub imperiul Codului penal din Vechiul Regat de la 1864. Această teorie era preluată din doctrina şi practica străină a vremii, deoarece fusese adoptată constant de instanţele belgiene până în anul 1899, de instanţele italiene până în 1906 şi de instanţele franceze până în anul 1912, când au renunţat la ea[14]. Potrivit acestei teze culpa cea mai uşoară (culpa levissima) nu trebuie să producă decât consecinţe civile, nu şi penale. În cazul faptelor din culpă incriminate penal, elementul subiectiv al infracţiunii este format doar din culpa lata şi culpa levis, iar culpa levissima formează doar culpa civilă, care nu poate duce la existenţa infracţiunii, ci doar la consecinţe civile. Printre argumentele acestor autori era şi unul de ordin gramatical, deoarece Codul penal din 1864 exprima conceptul culpei prin termenii “nedibăcie, nesocotinţă, nebăgare de seamă, neîngrijire sau nepăzirea regulamentelor…”, iar legea civilă utiliza o dispoziţie în alb, adică vorbea de culpă fără a-i fixa limitele[15].

Deşi este încă dominant, sistemul unităţii culpelor este astăzi criticat tot mai insistent atât în doctrina franceză cât şi în cea anglo-americană[16]. S-a arătat că ar fi greşit să se aplice o sancţiune penală şi acelora care au dovedit o culpă foarte uşoară deoarece, prin concept, faptele penale presupun o anumită gravitate. În cazul culpei civile suntem în faţa unui procedeu tehnic, abstract, de măsurare a comportamentului unei persoane în raport cu purtarea unui om mediu ca prudenţă şi diligenţă; culpa civilă nu comportă o judecată de valoare asupra conduitei agentului ca în cazul culpei penale. Nesocotind aceste diferenţieri, judecătorul penal ar fi ispitit să adopte o poziţie proprie judecătorului civil, preocupat mai mult să asigure dezdăunarea victimei decât să evalueze conduita rea, reproşabilă, a agentului[17].

Apreciem şi noi că sistemul dualităţii culpelor trebuie să revină în atenţia instanţelor de judecată şi a doctrinei, deoarece concluzia că cele două culpe, civilă şi penală, nu pot fi decât identice în cazul în care legiuitorul a incriminat penal faptele din culpă producătoare de prejudiciu civil, nu este de natură să contribuie la îndeplinirea scopului legii penale.

Într-adevăr majoritatea autorilor consideră că printre condiţiile generale ale răspunderii civile trebuie să existe şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul. Sunt însă şi autori care susţin că nu este necesară existenţa vinovăţiei pentru răspunderea civilă deoarece aceasta nu are şi “o notă moralizatoare, educativă”, cum au alte forme ale răspunderii[18]. Dar chiar şi în opinia celor dintâi autori, răspunderea civilă este o sancţiune civilă, cu caracter reparator, fără a fi, în acelaşi timp, o pedeapsă[19].

Răspunderea penală însă are ca scop restabilirea ordinii de drept şi resocializarea infractorului[20], iar consecinţa directă a acesteia este aplicarea unei pedepse penale.

Cum se poate observa şi cum s-a afirmat şi în doctrina civilă[21] fără îndoială că există deosebiri între răspunderea civilă, pe de o parte, şi celelalte forme ale răspunderii juridice- penală, disciplinară ş.a.- pe de altă parte, deosebiri care se regăsesc, printre altele, în conţinutul laturii subiective ce caracterizează fapta ilicită. Caracterul diferit al celor două forme de răspundere, civilă şi penală, implică şi necesitatea de a opera cu noţiuni diferite, fără a se ţine cont de conţinutul pe care o noţiune îl capătă în cadrul fiecareia din cele două forme de răspundere. În consecinţă noţiunea de culpă din cadrul răspunderii civile nu trebuie neapărat să fie identică cu cea din cazul răspunderii penale. În aceste condiţii apreciem că nu există nici un impediment pentru reţinerea răspunderii penale doar pentru faptele comise cu o culpă gravă sau uşoară, urmând ca cele săvârşite cu o culpa levissima să atragă doar o răspundere civilă. Prin aplicarea şi a unei sancţiuni penale în cazul unei fapte săvârşite cu o culpa levissima apreciem că nu se poate atinge scopul pedepsei penale de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, de vreme ce majoritatea persoanelor nu sunt dotate cu un simţ de prevedere excepţional.

Încercarea de a face o distincţie între culpa levissima, pe de o parte, şi culpa levis şi culpa lata, pe de altă parte, depăşeşte cadrul legii penale române, care nu face nici o distincţie în acest sens. Codul penal spaniol, de exemplu, reglementează imprudenţa gravă (corespunzătoare unei culpa lata) care este specifică delictelor şi imprudenţa uşoară (corespunzătoare unei culpa levis, dar nu şi unei culpa levissima) care este specifică contravenţiilor (faltas)[22].

[2] Idem, p. 773.

[3] V. Dongoroz, op.cit., p. 65.

[4] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. V, Ediţia a II-a, Editura Academiei Române şi Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 55.

[22] S. Mir Puig, Derecho penal. Parte general, Editura Reppertor, Barcelona, 1999, p. 65-66, apud F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, Editura Roseti, Bucureşti, 2003, p. 394.

Cristinel GHIGHECI
judecător, Tribunalul Braşov

* a se vedea si Noul Cod de procedura penala. Principii (I)

Secţiuni: Drept penal, RNSJ

Cuvinte cheie: acţiune penală, celeritate, Codul de procedura penala, Codul penal, Cristinel GHIGHECI, culpa, inculpat, infractiune, prejudiciu, raspundere penala, rechizitoriu

Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi citi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice.

Puteţi prelua gratuit în website-ul dumneavoastră fluxul de noutăţi JURIDICE.ro:
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro

Newsletter JURIDICE.ro

Am citit, am înţeles şi sunt de acord cu Politica privind protecţia datelor şi condiţiile procesatorului de newsletter Privacy Policy

Da, vreau să primesc newsletter

Abonare

Login | Nu aveti cont? Click aici pentru abonare!