Jurnalul unui avocat specializat in dreptul muncii (III). Jurnal de vacanta – China
25 decembrie 2011 | JURIDICE.ro, Costel GÎLCĂ
Familia îşi cere şi ea dreptul de a fi alături de mine, de a fi împreună. Serile ajung târziu şi foarte târziu, unele week-end-uri mi le petrec la birou. E bine să lucrezi cu pasiune, însă e bine ca şi familia să aibă un rol important. Din fericire sunt un om norocos, soţia mă înţelege, îmi înţelege această pasiune, înţelege felul meu de a fi. Suntem împreună de 18 ani. Felul ei calm, liniştit de a fi îmi dă energia de care are nevoie orice avocat, orice persoană pasionată de ceea ce face.
Toate vacanţele le-am petrecut numai în doi, iar de când a apărut şi Liza, numai în trei. Niciodată nu am simţit nevoia unui grup mare de prieteni în vacanţă, ci am preferat liniştea noastră, ritmul nostru, bucuria noastră.
Dosarele cu pensionarii militari, celelalte dosare, revista, site-ul, conferinţele, întâlnirile cu clienţii, organizarea cabinetului m-au întins la maxim. Simt nevoia unei pauze mai mari alături de familie.
Nu voiam neapărat să ajung în China. Iniţială aş fi vrut să merg cu familia în Mongolia. Apoi m-am gândit să merg la Ulaanbator prin China.
Totul începe la ambasada Chinei. Avem noroc, obţinem foarte rapid viza.
Pentru Rusia însă obţinem cu greutate viza. Am, ca de obicei, idei singulare care nu mereu se regăsesc în realitate şi mai mult alerg decât să rezolv. Luasem bilete la hotel prin internet însă ne trebuia un soi de voucher pe care îl puteam obţine de la orice agenţie, am înţeles ulterior. Nu aveam ce face cu acel bilet, aşa ca suntem întorși de la ambasadă. Am inspiraţia şi sunt la Moscova la hotel. Surpriză: la hotel toata lumea vorbea o engleză impecabilă. În aceeaşi zi ne trimit voucherele. Ne ducem din nou la ambasadă, care ne refuză din nou: nu aveam voucher pentru fetiţa noastră de 4 ani, uitaseră să ne trimită. Încă o coadă, ca de fiecare dată. Un nou telefon, un nou mail şi avem vizele.
Călătoria începe practic în Italia, când ne îmbarcăm în aeronava de Moscova. Deşi trebuia să fie Aeroflot, vedem că este AlItalia. Stăm în aeronavă 40 de minute într-o căldură infernală. Într-un târziu ajungem la Moscova, unde urma să facem tranzitul.
Ajungem la vamă şi avem ghinion. Tocmai aterizase un avion cu asiatici. Bagaje, paporniţe, plase chinezeşti. La trecerea prin filtru obligatoriu să se descalţe. Suntem brusc invadaţi de mirosuri de picioare nespălate. La capătul filtrului brusc am impresia că mă aflu într-un film american de mâna a doua cu Rambo ajuns în Rusia. Poliţiştii sunt de fapt nişte miliţiene. Îmi dau seamă ca deşi de mâna a doua filmele americane prezentau o realitate. Miliţienii erau de fapt nişte ele de 50 de ani cu feţe acre şi grase. Brusc mă întreb dacă acolo îmbătrâniseră sau dacă le aduceau gata bătrâne şi acre. Toate aveau cam aceeaşi vârstă şi mai ales aceeaşi faţă. Nici urmă de rusoaicele acelea frumoase şi senzuale de care auzisem. Sau poate fusesem deportat şi nu ştiam. Ideea e că nu am îndrăznit să le zâmbesc. Probabil văzusem prea multe filme proaste. Mai bine fără zâmbet, nici măcar de amabilitate decât să declanşez vreun conflict interior în vreo „Matrioşă” rusească. Timid le zic un „drasfiţe” în speranţa că voi obţine un mic zâmbet în colţul gurii. Aiurea, nimic. Probabil pantofii asiaticilor la imunizaseră. Cel puţin nu mi se întâmplă nimic şi trec cu bine.
Mai bine rămâneam acolo. Ne-am rătăcit în aeroport. Nu înţelegem nimic şi cu nimeni. Oricum sunt liniştit când văd că un echipaj filipinez este şi el pierdut, are exact aceeaşi privire ca şi mine şi se uită tot pe pereţi în căutarea unui indiciu cât de mic. Sigur nu e un film. Mă las purtat de instinct şi într-un final găsesc un mic monitor care arată şi destinaţia noastră: Shanghai, nu că spun cât de mic era şi mai ales unde era, că nu are rost.
Nici nu se compară aeroportul din Shanghai cu cel de la Moscova, mai ales partea veche a aeroportului moscovit. Simţim imediat stilul comunist în această construcţie care îţi dădea fiori. Mic, înghesuit făcut parcă cu teamă sau din teroare. Un fel de autogara mai mare. Încerc să întreb un angajat de la un ghişeu. Acru distant, dezinteresat nici nu s-a uita la mine, nu am exista pur si simplu. Am rămas suspendat pe ghişeu cu buzele desfăcute aşteptând confirmarea că avionul meu zboară de la poarta…
Altceva însă aeroportul din Shanghai. Şi iată-mă coborând din avion. Cunosc senzaţia aerului fierbinte şi umed pe care îl iei din plin când cobori pe scara avionului în Shanghai. Cunoşteam oarecum aeroportul din Shanghai, de când făcusem escală spre Tokyo. Aceiaşi vameşi veseli, senini, profesionişti. Acelaşi aeroport modern, impecabil cu mochetă pe jos. Prima impresie este una occidentală. Mă gândesc că într-adevăr China este a doua putere mondială economică şi se vede. Doar vizitasem şi Japonia şi Germania. Deci a doua putere mondială trebuia să arate ca celelalte două ţări vizitate. Sunt relaxat. Prea devreme însă. China îmi va rezerva cele mai mari surprize pe care le-am avut în toate călătoriile mele.
Primul contact cu China. Primul şoc. Văzusem Tokyo şi alte oraşe mari înainte. Nebunie de arhitectură în Shanghai. Nu încetez să mă minunez. E bizar. De felul meu nu mă entuziasmez, nu mă minunez repede, dar aici da. Totul imens. O autostradă cu 7 benzi pe o parte, pe poduri suspendate. Blocuri înalte, 25 de etaje, subţiri, haine întinse la uscat. Totul imens, fantastic.
Ajungem la hotel. Aflu că acolo dormise unul din președinții Chinei, că acolo avusese loc un forumul Asia – Pacific. Urc sa vad sala de şedinţe. Sunt curios şi vreau sa calc pe urmele unui preşedinte chinez. Sunt emoţionat şi dezamăgit în acelaşi timp. Observ multă mizerie pe covorul roşu al sălii imense. Această mizerie mă va urmări pe tot parcursul vacanţei.
E noapte şi diferenţa de fus orar se simte. Nu am somn. Ies în oraş, să mă plimb. Observ câţiva poliţişti sau paznici de noapte, slabi, cu pantalonii atârnându-le de slabi ce erau. Observ un grup de chinezi dormind pe jos şi pe bănci. Nu mai sunt şocat. În Tokyo văzusem sute de astfel de oameni dormind lângă gara din Ueno. Acolo am fost şocat să văd morminte din cartoane. Sute de oameni dormeau în cartoane. Am crezut că am nimerit în cel mai prost cartier din Tokyo deşi cerusem un hotel în centru (şi am rămas fără replică atunci când am auzit, pentru prima dată în viaţa mea: în care centru doriţi? Cum în care? În centru! Sunt mai multe centre. Cum adică mai multe centre? Este unul şi gata! Ei bine nu. Tokyo are mai multe centre. I-am explicat că sunt cu copilul de 3 ani cu mine şi a ales pentru noi aproape de parcul Ueno unde este şi gradina zoologică). În fine Japonia cu oraşele vizitate (Tokyo, Osaka, Kyoto, Hiroshima, Nagasaki, Fuji) a fost o adevărată experiență de cultură şi civilizaţie.
A doua zi seara coborâm să ne plimbăm pe Bund, să fim liniștiți. Nu reuşim prea multe. La fiecare câteva minute suntem opriţi de câte un chinez să se fotografieze cu fetiţa noastră. Eram oarecum obişnuiţi cu acest aspect pentru că şi în Japonia se întâmplase (la intrarea într-un templu un grup mare de turişti asiatici cum au văzut-o pe Liza instantaneu au început să îi facă fotografii; treceam printre ei ca la decernarea unor premii al Hollywood, iar unul dintre ei, probabil pierduse fază,a venit repede după noi ne-a făcut poze şi s-a întors la fel de grăbit, dar probabil fericit că avea poze cu o fetiţă blondă) însă nu ne așteptam că această admiraţie să capete dimensiuni colosale. La fiecare 5 minute trebuia să ne oprim pentru că mereu se găsea o persoană care să ne facă semne să o lăsăm să o fotografieze. Era suficient să ne oprim şi zeci de persoane se strângeau brusc lângă noi, atingând-o, luând-o în braţe, atingându-i părul sau fotografiindu-se cu ea.
Am părăsit Shanghaiul cu destinaţia Nanjing. O veche capitală scria în ghid (ulterior mi-am dat seama că mai toate oraşele erau foste capitale ale Chinei conform acelui ghid).
Am ajuns intr-un final la Hotel Ibis, asta după ce nici un taximetrist nu voia să ne ia cu aparatul. Citisem în ghid expresia „cu aparat de taxare”, însă probabil pronunţia mea impecabilă în mandarină îi împiedica să înţeleagă ce spun pentru că se uitau in gol. Hotel Ibis, o primă decepţie. Murdar şi foarte murdar. Daca Shanghaiul părea a fi un oraş absolut normal, european, Nanjing-ul începea să arate cealaltă faţă a Chinei.
O altă decepţie, nu aveam acces la mail, messengers sau skype. Nu puteam comunica cu ţara. Nu puteam comunica cu nimeni. Două săptămâni fără să comunicăm cu nimeni în ţară. Am constatat şi faptul că trenul pe care eu îl văzusem pe internet nu exista în realitate, aşa că a trebui să plecăm a doua zi, deşi ne rezervasem două zile în această capitală.
China începea să ne prindă în gheara ei. Începem să ne pierdem. Întâi sănătatea, întâi soţia mea. Face o indigestie puternică ce o ţine în pat. Trebuia să ajungem la tren însă ea nu se putea ridica din pat. Era desfigurată.
De două zile nu mâncase nimic. Nici eu nu mâncasem mare lucru. Şi nu e greu să nu mănânci nimic, e suficient un stomac sensibil şi ai făcut economii la bugetul de vacanţă. În orice restaurant ai fi intrat te lovea un miros de îţi tăia orice poftă de mâncare, de regulă restaurantele erau murdare, aveau un soi de jeg iar mâncarea era mai mult decât piperată, condimentată. În fine, pentru cei cărora le place picant, atunci: welcome to China.
Am luat trenul spre Luoyang. 15 ore în tren. Tren local. Liza a fost şi de această dată vedeta trenului. Încetul cu încetul soţia mea a început să îşi revină. Prietenoşi chinezii. În tren era un vagon restaurant. Am fost să mâncăm. Ne-au dat un carton rupt ad hoc pe care era scris în chineză meniul. Ne-a amuzat teribil pentru că în orice fel l-am fi ţinut tot nu ne-am dat seama care e începutul. (Peste un timp, întorşi în ţară o aud pe Liza: „e scris în chineză”. „De unde ştii tu tată asta”? întreb, la care ea îmi răspunde: „am recunoscut gărduleţul! ) Alege! Evident că am ales… tot ce scria acolo. Şi am mâncat. Era însă prea mult.
Am ajuns în Louyang cu 2 ore întârziere, astfel încât călătoria a durat 17 ore. La 2 noaptea trebuia să găsim hotelul. Am găsit repede un taxi care a avut grijă să ne plimbe prin jumătate din Louyang să îl vizităm noaptea. Nimeni nu ştia unde este hotelul. Într-un final am ajuns la hotel. Dacă soţia mea a început să se simtă mei bine, eu în schimb aveam dureri de stomac. Tot ce îmi doream era să dorm sau mai bine zis să vomit. Am ajuns la recepţia hotelului care a reuşit după 15 minute de vorbit în chineză, adică de neînţeles, să îmi spună că la ora aceea nu mai se fac cazări. Cel puţin asta am dedus eu, că deşi plătisem camera şi deşi aveam rezervarea în mănă nu puteam să dorm în camera plătită.
Mă durea capul, totul se învârtea în jurul meu. Nu puteam să stau cu un copil de 4 ani, cu o soţie bolnavă şi eu în jurul căruia totul se învârtea să aştept să se facă dimineaţă pentru a ne putea caza în camera pe care deja o plătisem.
Am luat un alt taxi şi într-un final am reuşit, probabil printr-un miracol, nu îmi mai aduc minte cum, să îi spun să ne ducă la un hotel. Există un dumnezeu al turiştilor. După ce ne-a plimbat şi cealaltă jumătate de oraş, am ajuns la un hotel care făcea cazări. Era ora 3:30 dimineaţă. Îmi aduc aminte ca primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă ţin de un copac şi vomit tot. Şoferul a fost însă foarte amabil, cred şi eu mă plimbase prin jumătate de oraş (oricum am mulţumit că nu era aceeaşi de oraş), deşi eu voiam să vomit şi să dorm (în această ordine). S-a dus în recepţie şi mi-a adus apă, şerveţele a stat lângă mine tot timpul lângă mine.
La recepţie evident că nu aveau tarifele afişate. Recepţionera a vorbit ceva în telefon apoi mi-a dat mie să vorbesc cu cineva, care vorbea o engleză stricată. A început să negocieze preţul cu mine. Să mă întrebe mii de detalii. Să îmi facă oferte. A sunat de 3 ori să vorbească cu mine. Exasperat i-am spus că la ora aceea, cu un copil după mine şi după 17 ore de mers într-un tren infect tot ceea ce îmi doresc este să dorm. De felul meu sunt politicos însă de data aceea efectiv cred ca i-am tras o înjurătură, una in engleză şi mai mult în română. Am ajuns în cameră, de un kitsch ordinar, însă nu asta era problema majoră, na, nu fusesem într-o discotecă de manelişti aşa că era o bună ocazie să o cunosc (trebuie să precizez că era de 4 stele). Primul lucru pe care îl vizitezi când ajungi în cameră şi te doare stomacul este toaleta. M-am dus la toaletă şi am avut o surpriza fantastică: pereţii erau din sticlă iar toaleta nu avea uşă. Nu mi-a venit să cred. Ce faţă trebuie să fi făcut.
Am adormit, însă peste câteva ore am fost trezit de vecinul meu care dăduse televizorul la maxim.
Ne-am mutat în celalalt hotel. Lizei ii plăcea la nebunie să schimbăm hoteluri. Era jocul ei preferat. La noul hotel, de 3 stele după numai 5 minute de mers desculţă pe jos, în cameră, şosetele ei erau deja negre. Aceeaşi baie cu pereţi din geam. Am crezut că ne-am cazat la periferia orașului, deşi când am făcut rezervarea scria „5 minute de centru”. Niciodată nu văzusem atâta sărăcie. Am întrebat la hotel de o farmacie . Au fost drăguţi şi au scris ei pe o hârtie care este problema mea. Abia reuşeam să mă ţin pe picioare. Am trecut printr-o intersecţie unde am văzut bărbaţi care jucau un joc pe bani, însă nu cred că aveau alt bun decât cămaşa de pe ei, dacă ceea ce purtau se putea numi cămaşă. Nu am văzut oameni mai săraci ca aceia. Mi-am dat seama că intrasem adânc în inima Chinei.
Am ajuns la farmacie, i-am înmânat bileţelul, însă farmacista (într-o ghereta cu tot felul de chestii pe care eu nu le mai văzusem niciodată într-o farmacie normală) m-a îndrumat în alt loc. Dispensarul (probabil) este mult diferit de ce văzusem eu până atunci. În hol, la intrare erau două tuburi cu oxigen. Iniţial am crezut că mă aflu în atelierul în care lucra tatăl meu ca sudor . Doar acolo văzusem tuburi de oxigen folosite la sudura autogenă. A venit o doamna la vreo 50 de ani care m-a poftit să iau loc pe un scaun. A citit biletul m-a atins aşa într-o doară pe stomac apoi mi-a prescris o reţetă. Nu a vorbit nimic cu mine, nu mi-a zâmbit însă era foarte senină. Mi-a părut foarte prietenoasă în ciuda faptului că nu a vorbit nimic cu mine şi nu a zâmbit. Avea o statuetă cu fluxul energetic al omului şi încă una de care soţia mea mi-a spus ca este pentru persoanele care nu vor să fie atinse fizic. Că în aceste condiţii doctorul atinge acea statuie, iar pacientul îi indică zona durerii. Mai era o tânără chinezoaică care stătea cu prietenul ei. Apoi am observat că i se făcea o perfuzie. Sărăcăcios dispensarul, însă oricum altfel organizat. Am luat reţeta, am luat pastilele (erau de fapt cărbuni – îi am şi acum). În doua ore eram ca nou. Eficient! Nimeni nu m-a întrebat de asigurare, de bani de nimic. Eram un om bolnav care avea nevoie să fie tratat. Nu am aşteptat la uşi, pur şi simplu. Da, am simţit binefacerile socialismului pe propria-mi piele sau mai bine zis stomac.
Am plecat să colindăm oraşul şi am constata că nu stăm la periferie, ci că dimpotrivă suntem la 5 minute de centru. În centrul comercial tocmai se lansa ultimul model Renault. Deşi pe scena avea loc prezentarea modelului, toată lumea, inclusiv fotograful oficial al evenimentului o fotografiau sau atingeau pe Liza. Brusc elementul central devenise Liza şi nu maşina.
Am vizitat apoi peșterile cu cei 1000 de Budha. A meritat. Organizat occidental, curat, frumos, era alta Chină. De asemenea, am vizitat Templul Calului Alb, altfel spus primul templu budist din China. Nu am fost impresionaţi, ci dimpotrivă. Aveam comparaţia cu templele japoneze, impecabil de curate, de plăcute, de relaxante. Templele chinezeşti erau pline de praf, cu material chinezesc, multe culori pestriţe pentru gustul meu, într-un cuvânt kitsch.
Pe drum, luând taxiul am constatat că există chiar în acel oraş 2 Chine. Una vechie şi una nouă, fantastică, fabuloasă, măreaţă, mândră. Bulevarde largi, cu 5 benzi, blocuri rezidenţiale, spaţii verzi generoase. Cealaltă era un oraş sufocat, murdar, de-a dreptul jegos. Însă zona turistică impecabilă. Am avut din nou parte de o baie de mulţime pentru Liza. Care între timp învăţase 3 cuvinte in chineză: nihau, sinsin, şi ţai ţie (daca se scrie aşa).
Am părăsit Louyang spre a merge in XI’ian unde se află mormântul cu cei 10.000 Soldaţi de Teracotă.
Iniţial am vrut să închiriem un şofer, însă a căzut în ultimul moment, apoi un taxi care însă a cerut prea mult. Nu mai voiam să luam trenul care făcea 5 ore. Ne ajunsese experienţa din primul tren. În ultimul moment cei de la recepţie ne-au spus că există şi un tren de mare viteză care face numai 2 ore.
Am luat un taxi până la noua gară. Ce diferenţă uriașă între trenul nostru de 15 ore şi acesta. Gara, am avut impresia ca este aeroport, enormă, poate inutil de mare, luxoasă, poate inutil de luxoasă. Total diferită de ce văzusem în centrul acela murdar.
Trenul evident impecabil, afişa viteza: 242 km/h. Pe geam aceeaşi imagine devenită comună. Blocuri în construcţie, case dărâmate. Ce mi-a atras atenția de data aceasta a fost însă faptul că duminică fiind oamenii lucrau nu doar la câmp, ci şi la case. Mi-a dat seama că până la urmă condiţia progresului o constituie munca necondiţionată.
Am ajuns la XI’ian. Deja alt oraş. European, liniștit, măreţ, mai normal. Ne-am cazat la un lanţ hotelier occidental şi s-a văzut. Imediat s-au simţit serviciile americane. Ireproșabile. Am luat o excursie la Soldaţii de Teracotă. Atâta lume nu am văzut în toată viaţa mea. Şi în restul oraşelor văzusem oameni mulţi, însă aici nu te puteai strecura. Aici a înainta înseamnă în mod efectiv a da din coate.
Am vizitat sit-urile cu soldaţii. Şi aici Liza a fost în centrul atenţiei, la un moment dat trebuind să intervenim pentru că era în mod fizic sufocată de un grup de elevi care voiau să o atingă să o vadă, o înconjuraseră din toate părţile şi fiind mulți, începuseră să o preseze.
Am lenevit în acest oraş frumos. Am aflat ca este cea mai veche aşezare umane cu statut continuu de localitate urbana şi că este capătul asiatic al drumului mătăsii, că de acolo a început totul.
Am vrut să luam trenul spre Beijing. Am fost întrebaţi dacă vrem trend de mare viteză sau de supermare viteză, pentru că nu există nici un loc disponibil la niciunul din aceste trenuri. Şi atunci de ce ne-au întrebat? Ni s-a indicat să luăm avionul.
Hotelul evident că avea şi o agenţie, așa că am cumpărat bilete. În 3 ore am ajuns la Beijing. Hotelul, în centrul oraşului. 5 stele, chinezești. Servicii chinezeşti. Proaste. Deşi am solicitat o cameră pentru nefumători ne-au dat una pentru fumători. Am sunat să o înlocuiască. A sunat cineva la uşă. Credeam că este majordomul să ne ajute să mutăm bagajele. Când acolo femeia de serviciu cu un spray în mănă, intră se opreşte în mijlocul camerei, puf, puf cu sprayul şi pleacă. Măcar de ne lăsa sprayul. Abia a doua zi ne-au schimbat camera fără nici o scuză pentru deranj.
Am luat şi aici o excursie la marele zid chinezesc. E mare. E frumos. De aia îi zice marele zid. Am vizitat piaţa Tienanmen şi oraşul interzis. Poate o fi fost cândva interzis aucm însă am avut parte de aceeaşi baie de mulţime. E clar nu voi candida niciodată la vreo funcţie care să implice băi de mulţimi. Mi-a ajuns una, mai ales când copilul tău devine vedetă ad hoc şi trebuie să ai grijă să nu fie înconjurată de prea mulţi oameni. Gata China! Nu ştiu dacă o să mai fie a doua oară.
Luăm avionul şi ne oprim la Moscova. În sfârșit simt că suntem acasă. Drumul de la aeroportul Sherementievo pană la hotel mă face să mă simt ca acasă. Puţina rusă pe care o ştiu din şcoala generală îmi dă încredere că la limită mă pot descurca.
Descopăr o Moscovă împietrită în trecut cu aceeaşi arhitectură ca şi Bucureştiul. Totuşi nu se compară. Moscova e grandioasă, e măreaţă se simte. Spaţii verzi generoase, bulevarde largi, cartiere aerisite. De data aceasta nu am ales bine hotelul. Este departe şi foarte departe de centru. Circulăm cu metroul care este o operă de artă. Operă de artă cu un zgomot infernal de fond. Fiecare staţie cu o tematică comunistă. Bustul lui Lenin peste tot.
Ca orice vizitator mergem să vedem Piaţa Roşie, Kremlinul, eu ţin neapărat să vad Duma de stat. Facem o plimbare cu vaporaşul pe râul Moscova în sfârşit, după China suntem şi noi în vacanţă.
Moscova impresionează prin măreţie. Monumentul închinat victoriei în al doilea război mondial te striveşte. Te lasă fără aer. Enorm. Imens. Copleşitor. Nu mai ai aer să respiri deşi este un complex imens. Universitatea Lomonosov. Impresionant. Fantastic. Incredibil. Rar mă entuziasmez, însă pur şi simplu am rămas fără aer când le-am văzut. Acolo am văzut măreţia Moscovei.
Şi am mai văzut ceva: multe mirese frumoase. În toate locurile pe care le-am vizitat, indiferent de oră şi de zi, erau zeci de mirese care veneau să îşi facă poze. Foarte frumos.
În fine, vacanţa noastră se apropie de sfârşit. Se va sfârşi acolo unde a început: în Italia. Un gelato şi o cafe machiato ne repun cu picioarele pe pământ. Pe pământ italian, pe pământ european, acasă la noi.
Crăciun Fericit!
Va urma. În episodul următor: Cărţile de dreptul muncii din perioada interbelică – copiii nimănui, copii abandonaţi
Costel GÎLCĂ
avocat, GÎLCĂ ŞI VASILIU
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
