Noutati cu privire la recuperarea creantelor fiscale nascute in alt stat al Uniunii Europene

Aplicarea în Statele membre ale Uniunii Europene începând cu 1 ianuarie 2012 a prevederilor noii Directive 2010/24/UE a Consiliului din 16 martie 2010 privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de taxe, impozite, drepturi şi alte măsuri

Directiva 2010/24/UE a Consiliului din 16 martie 2010 privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de taxe, impozite, drepturi şi alte măsuri, publicată iniţial în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L 84/1 din 31 martie 2010, rectificată ulterior şi publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L 100/17 din 22 aprilie 2010, abrogă vechea Directivă 2008/55/CE începând cu data de 1 ianuarie 2012, dată de la care Statele membre încep aplicarea noilor prevederi.

Obiectul directivei constă în stabilirea normelor în temeiul cărora statele membre urmează să asigure asistenţa în vederea recuperării, într-un stat membru, a tuturor creanțelor menționate la articolul 2 al directivei, născute într-un alt stat membru. De asemenea aceasta defineşte înr-o manieră mult mai extinsă drepturile şi obligaţiile părţilor implicate.

Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1189/2011 al Comisiei din 18 noiembrie 2011 de stabilire a unor norme referitoare la anumite dispoziții din Directiva 2010/24/UE a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe și alte măsuri a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L 302/16  din 19.11.2011, aplicându-se începând cu 1 ianuarie 2012.

Acesta stabileşte normele de aplicare a articolului 5 alineatul (1), a articolului 8, a articolului 10, a articolului 12 alineatul (1), a articolului 13 alineatele (2), (3), (4) și (5), a articolului 15, a articolului 16 alineatul (1) și a articolului 21 alineatul (1) din Directiva 2010/24/UE, inclusiv normele privind conversia și transferul sumelor recuperate, precum și mijloacele de comunicare între autorități.

Regulamentul cuprinde normele privind modalităţile practice şi perioadele necesare pentru comunicare între autoritatea solicitată şi autoritatea solicitantă, iar anexele sale cuprind modele ale formularului standard care însoțește cererea de notificare și ale instrumentului uniform care permite executarea în statul membru solicitat. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre, punerea sa în aplicare abrogând Regulamentul (CE) nr. 1179/2008 al Comisiei din 28 noiembrie 2008 de stabilire a normelor de aplicare a anumitor dispoziții din Directiva 2008/55/CE a Consiliului privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor privind anumite cotizații, drepturi, taxe şi alte măsuri[1] .

I. Transpunerea noilor reglementări în dreptul intern

După cum bine se cunoaşte, armonizarea legislaţiilor naţionale cu cea a Uniunii Europene este o obligaţie impusă de Uniunea Europeană care trebuie îndeplinită de către toate guvernele statelor membre, dar şi o metodă prin care se doreşte eficientizarea sistemelor fiscale în era globalizării.

Armonizarea sistemelor fiscale din Uniunea Europeană a apărut şi ca o necesitate în urma majorării volumului de tranzacţii comerciale si financiare la nivel mondial, precum şi a creşterii mobilităţii capitalurilor şi a forţei de muncă.

În ceea ce priveşte transpunerea noilor reglementări europene în dreptul intern, Directiva 2010/24/UE prevede că Statele membre trebuie să adopte şi să publice, până la 31 decembrie 2011 cel târziu, actele cu putere de lege  şi actele administrative  necesare pentru a se conforma acesteia.

Ca şi alte state membre ale Uniunii Europene, România a transpus în legislaţia sa naţională prevederile noii directive, prin Ordonanţa Guvernului nr. 29/2011 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 626 din data de 2 septembrie 2011.

Acest act nomativ introduce în Codul de procedură fiscală un capitol amplu (Capitolul XII^1), denumit „Asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de taxe, impozite, drepturi şi alte măsuri” cuprinzând norme privind asistenţa în vederea recuperării în România a unor creanţe stabilite într-un alt stat membru al Uniunii Europene, precum şi asistenţa în vederea recuperării într-un alt stat membru al Uniunii Europene a creanţelor stabilite în România, abrogând totodată, începând cu 1 ianuarie 2012, vechiul capitol XIII „Aspecte internaţionale” al titlului VIII din Codul de procedură fiscală.

De asemenea, urmează să fie modificate parţial sau abrogate şi emise alte acte nromative, în funcţie de noile norme ale Uniunii Europene: Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 3659 din 15 decembrie 2008 privind modelul şi conţinutul unor formulare pentru recuperarea într-un stat membru al Uniunii Europene a creanţelor stabilite prin titluri de creanţă emise în România, publicat în M.O. nr. 878 din 24 decembrie 2008, precum şi Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 395 din 11 februarie 2008 privind procedura de transfer al sumelor recuperate în România reprezentând creanţe stabilite în alte state membre ale Uniunii Europene, precum şi de transfer al sumelor recuperate de autorităţile competente din alte state membre, reprezentând creanţe stabilite în România, publicat în M.O. nr. 131 din 20 februarie 2008, emise în baza Regulamentului (CE) nr. 1.179/2008 al Comisiei de stabilire a normelor de aplicare a anumitor dispoziţii din Directiva 2008/55/CE şi a Capitolului XIII – „Aspecte internaţionale” din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ambele aborgate începând cu 1 ianuarie 2012.

II. Scurt istoric al reglementărilor privind asistenţa reciprocă între state în materia recuperării creanţelor

Primele acte juridice internaţionale prin care a fost consemnată asistenţa reciprocă între administraţiile fiscale ale statelor înainte de adoptarea directivelor au fost convenţiile de evitare a dublei impuneri, rareori această formă de cooperare fiind prevăzută şi în cadrul unor proceduri de schimburi de informaţii.

Înainte de aderarea României la Uniunea Europeană acestea constituiau, de altfel actele juridice prin care se stabileau relaţiile dintre administraţia noastră fiscală cu administraţiile fiscale străine.

La nivelul Uniunii Europene primele modalităţi de asistenţă reciprocă în materie de recuperare au fost stabilite prin Directiva Consiliului 76/308/CEE[2] din 15 martie 1976 privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanțelor rezultate din operaţiuni cuprinse în sistemul de finanțare al Fondului European de Orientare  şi Garantare Agricolă, precum  şi a prelevărilor agricole  şi drepturilor vamale, modificată şi completată ulterior.

Această Directivă şi actele care au modificat-o au fost codificate prin Directiva 2008/55/CE a Consiliului din 26 mai 2008 privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor privind anumite cotizaţii, drepturi, taxe  şi alte măsuri[3].

Directiva stabileşte normele pe care trebuie să le conţină actele cu putere de lege şi actele administrative ale statelor membre cu scopul de a asigura recuperarea în fiecare stat membru a creanţelor menţionate în cadrul directivei, apărute într-un alt stat membru.

Aderarea României la Uniunea Europeană, a generat armonizarea legislaţiei fiscale naţionale cu practicile administrative ale statelor membre prin transpunerea unor reglementări europene în legislaţia internă în scopul creşterii capacităţii administrative a autorităţilor fiscale din România.

Având în vedere că în anul 2007 în legislaţia română prevederile referitoare la colectarea creanţelor fiscale erau cuprinse în Ordonanţa Guvernului  nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Directiva  Consiliului 76/308/CEE şi Directiva Comisiei nr. 2002/94/CE au fost transpusă în cadrul acesteia, pentru a asigura unitatea reglementării în materie de recuperare a creanţelor, completându-se astfel titlul VIII „Colectarea creanţelor fiscale” prin introducerea unui nou capitol, al XIII-lea, intitulat „Aspecte internaţionale„. Dispoziţiile acestui capitol au intrat în vigoare, cu unele excepţii, de la 1 ianuarie 2007.

S-au reglementat astfel, raporturile dintre administraţia fiscală română şi autorităţile fiscale din statele membre ale Uniunii Europene, mai exact, asistenţa reciprocă în domeniul colectării, procedura prin care autorităţile competente din România puteau solicita asistenţă din partea altor State Membre pentru recuperarea anumitor creanţe la bugetul de stat, urmând ca Statele Membre cărora li se solicita asistenţă să realizeze recuperarea acestor creanţe şi condiţiile în care autorităţile competente din România acordau asistenţă altor State Membre pentru recuperarea aceloraşi tipuri de creanţe, procedând la recuperarea acestora potrivit legislaţiei române, la fel cum ar proceda în cazul creanţelor stabilite în România.

III. Necesitatea extinderii domeniului de aplicare al asistenţei reciproce şi elaborarea de noi dispoziţii în materie

Deşi dispoziţiile în vigoare au reprezentat un prim pas către îmbunătăţirea procedurilor de recuperare a creanţelor fiscale la nivelul Uniunii prin armonizarea legislaţiei naţionale aplicabile, acestea s-au dovedit insuficiente pentru a răspunde cerinţelor pieţei interne aşa cum a evoluat aceasta în ultimii 30 de ani. Statele membre au criticat în repetate rânduri insuficienţa şi lipsa de coordonare şi de transparenţă a măsurilor legale de care dispun în temeiul Directivei 2008/55/CE a Consiliului. Astfel  era necesară extinderea domeniului de aplicare a asistenței reciproce în materie de recuperare a creanțelor legate de taxe şi impozite care nu erau încă acoperite de asistența reciprocă în materie de recuperare, iar pentru a putea răspunde creșterii numărului cererilor de asistență şi pentru a obține rezultate mai bune, se impunea ca asistența să fie mai eficientă, mai eficace şi mai uşor de pus în practică.

Prin urmare, a apărut ca fiind necesară elaborarea de noi dispoziţii pentru un sistem mai eficient de asistenţă în materie de recuperare în cadrul pieţei interne care să garanteze proceduri de asistenţă pentru o recuperare rapidă, eficientă si uniformă între statele membre.

Pentru rezolvarea acestor probleme Comisia a propus în luna februarie 2009 o nouă directivă[4] a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor reprezentând impozite, taxe şi alte măsuri, careia i s-au adus modificări şi completări ulterior, culminând cu adoparea Directivei 2010/24/UE a Consiliului din 16 martie 2010 privind asistenta reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte masuri, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.  L 84 din 31 martie 2010.

În sensul Directivei 2010/24/UE a Consiliului:
–„autoritate solicitantă” înseamnă un birou central de legătură, un birou de legătură sau un departament de legătură al unui stat membru care înaintează o cerere de asistență cu privire la o creanță menționată la articolul 2,
–„autoritatea solicitată” înseamnă un birou central de legătură, un birou de legătură sau un departament de legătură al unui stat membru căruia îi este adresată o cerere de asistență,
– „reţea RCC” înseamnă platforma comună bazată pe rețeaua comună de comunicații (RCC) dezvoltată de Uniune pentru toate transmisiile prin mijloace electronice între autoritățile competente din domeniul vamal și fiscal.

IV. Principalele prevederi comune aplicabile în statele membre privind asistenţa reciprocă pentru recuperarea creanţelor fiscale, conform Directivei 2010/24/UE

1. Domeniul de aplicare

Potrivit prevederilor art. 2 al directivei, aceasta urmează să se aplice creanţelor reprezentând:
a) tuturor taxelor, impozitelor şi drepturilor de orice fel prelevate de către un stat membru sau în numele acestuia ori de către subdiviziunile sale teritoriale sau administrative, inclusiv autorităţi locale, sau în numele acestora ori în numele Uniunii Europene;
b) rambursărilor, intervenţiilor şi altor măsuri care fac parte din sistemul de finanţare integrală sau parţială a Fondului European de Garantare Agricolă (FEGA) şi a Fondului European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), inclusiv sumelor care se percep în legătură cu aceste acţiuni;
c) prelevărilor şi altor drepturi prevăzute în cadrul organizării comune a pieţei din sectorul zahărului.

Domeniul de aplicare include şi :
a) sancţiunile administrative, amenzile, taxele şi suprataxele în legătură cu creanţele pentru care se poate solicita asistenţă reciprocă, care sunt stabilite de autorităţile administrative responsabile de perceperea taxelor, impozitelor sau drepturilor în cauză sau de desfăşurarea de anchete administrative în privinţa acestora ori care sunt confirmate de organismele administrative sau judiciare la cererea autorităţilor administrative menţionate;
b) taxele pentru certificate şi alte documente similare emise în legătură cu procedurile administrative privind taxele, impozitele şi drepturile;
c) dobânzile, majorările de întârziere, penalităţile de întârziere şi costurile în legătură cu creanţele pentru care poate fi solicitată asistenţă reciprocă.

Directiva nu se aplică:
a) contribuţiilor obligatorii la sistemul de securitate socială care trebuie plătite fie statului membru sau unei subdiviziuni a acestuia, fie instituţiilor de securitate socială de drept public;
b) taxelor care nu sunt prevăzute la alin. (2) al directivei;
c) drepturilor de natură contractuală, cum ar fi sumele stabilite pentru utilităţi publice;
d) sancţiunilor cu caracter penal impuse în cadrul unei proceduri penale sau altor sancţiuni cu caracter penal care nu intră sub incidenţa prevederilor alin. (2) lit. a) al directivei.

Asfel, domeniul de aplicare al asistenţei reciproce în materie de recuperare a fost extins si la alte impozite si taxe decât cele care erau deja acoperite de Directiva  2008/55/CE a Consiliului.

Autorităţile competente pentru recuperarea în România a creanţelor stabilite într-un alt stat membru al Uniunii Europene, precum şi pentru recuperarea într-un alt stat membru al Uniunii Europene a creanţelor stabilite în Romania

In conformitate cu dispozitiile art. 178^4 C.proc.fisc., aşa cum au fost transpuse din directiva sus-menţionată, sunt autorităţi competente pentru aplicarea prevederilor legale privind recuperarea creanţelor prin asistenţă reciprocă între statele membre următoarele instituţii, în funcţie de specificul creanţei :
a) Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru creanţele prevăzute la art. 178^2 alin. (1) lit. a) şi b) C.proc.fisc., cu excepţia creanţelor prevăzute la lit. b);
b) Autoritatea Naţională a Vămilor, pentru creanţele prevăzute la art. 178^2 alin. (1) lit. a) şi b) C.proc.fisc. care se datorează în cadrul operaţiunilor vamale;
c) Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, pentru creanţele prevăzute la art. 178^2 alin. (1) lit. c) C.proc.fisc..

2. Modalităţi de acordare a asistenţei reciproce între statele membre

A. Schimb de informaţii

În ceea ce priveşte schimbul de informaţii, noua directivă prevede că acesta se va realiza în două moduri:

a. La cererea autorităţii solicitante, când autoritatea solicitată furnizează orice informații despre care este previzibil că prezintă relevanță pentru autoritatea solicitantă în vederea recuperării creanțelor sale menționate la articolul 2 al directivei.

În scopul furnizării acestor informații, autoritatea solicitată asigură realizarea oricăror anchete administrative necesare pentru obținerea acestora.

b. Fără cerere prealabilă, acesta fiind o noutate a directivei, potrivit căreia în cazul în care o rambursare a impozitelor sau taxelor, altele decât taxa pe valoarea adăugată, se efectuează către o persoană stabilită sau având domiciliul într-un alt stat membru, statul membru din care urmează să se efectueze rambursarea poate informa, cu privire la rambursarea preconizată, statul membru unde este stabilită sau unde își are domiciliul persoana.

Directiva prevede de asemenea şi informaţiile exceptate de la acordarea asistenţei, şi anume, informații:
(a) pe care nu le-ar putea obține în vederea recuperării creanțelor similare născute în statul membru solicitat;
(b) care ar divulga un secret comercial, industrial sau profesional;
(c) a căror comunicare ar aduce atingere securității statului membru solicitat sau ar fi contrare ordinii publice a acestuia.

Aceste excepţii nu pot fi interpretate însă ca permițând unei autorități solicitate a unui stat membru să refuze furnizarea de informații pentru simplul motiv că aceste informații sunt deținute de o bancă, de o altă instituție financiară, de o persoană desemnată sau care acționează în calitate de agent sau de administrator sau că informațiile respective se referă la participațiile la capitalul unei persoane. Astfel a fost clarificată problema utilizării inadecvate a secretului bancar.

O altă noutate adusă vechilor reglementări este autorizarea prezenţei funcţionarilor  autorizaţi de autoritatea solicitantă în birourile administrative ale autorităţii solicitante și participarea acestora la anchetele administrative.

În acest sens, articolul 7 al directivei prevede că:

“Prin acord între autoritatea solicitantă şi autoritatea solicitată şi în conformitate cu modalitățile stabilite de autoritatea solicitată, funcționarii autorizați de autoritatea solicitantă pot, în vederea promovării asistenţei reciproce :
(a) să fie prezenţi în birourile în care autoritățile administrative ale statului membru solicitat își desfășoară activitatea;
(b) să fie prezenţi la anchetele administrative efectuate pe teritoriul statului membru solicitat;
(c) să însoţească funcţionarii competenţi din statul membru solicitat în cursul procedurilor judiciare din respectivul stat membru”.

Mai mult, în măsura în care legislația în vigoare în statul membru solicitat permite acest lucru, acordul menționat la alineatul (1) litera (b) poate prevedea ca funcționarii din statul membru solicitant să poată intervieva persoane şi examina registre.

B. Notificarea documentelor

În conformitate cu prevederile art. 8 al directivei, la cererea autorității solicitante, autoritatea solicitată notifică destinatarului toate documentele, inclusiv pe cele de natură judiciară, emise de statul membru solicitant şi referitoare la creanțe, astfel cum sunt menţionate la articolul 2, sau la recuperarea acestora.

Cererea de notificare trebuie însoțită de un formular-tip care conține informațiile prevăzute de directivă.

În ceea ce priveşte mijloace de notificare, directiva stabileşte ca autoritatea solicitată să se asigure că notificarea în statul membru solicitat se efectuează în conformitate cu actele cu putere de lege, actele administrative și practicile administrative naţionale în vigoare în statul membru solicitat.

C. Măsurile asigurătorii sau de recuperare

Cerere de recuperare

În conformitate cu dispoziţiile art. 10 al directivei, a cererea autorităţii solicitante, autoritatea solicitată recuperează creanțele care fac obiectul unui titlu care permite executarea în statul membru solicitant.

Condiţii aplicabile cererilor de recuperare sunt stabilite la art. 11 al directivei,
“(1) Autoritatea solicitantă nu poate formula o cerere de recuperare dacă și atâta vreme cât creanța și/sau titlul care permite executarea acesteia în statul membru solicitant sunt contestate în statul membru respectiv, cu excepția cazurilor în care se aplică articolul 14 alineatul (4) al treilea paragraf.
(2) Înainte ca autoritatea solicitantă să facă o cerere de recuperare, se aplică procedurile de recuperare adecvate disponibile în statul membru solicitant, cu excepția situațiilor următoare:
(a) atunci când este evident că nu există active pentru recuperare în statul membru solicitant sau că astfel de proceduri nu vor duce la plata integrală a creanței și că autoritatea solicitantă deține informații specifice care indică faptul că persoana în cauză are active în statul membru solicitat;
(b) atunci când aplicarea unor astfel de proceduri în statul membru solicitant ar cauza dificultăți disproporționate”.

Titlul care permite executarea în statul membru solicitat şi alte documente însoţitoare

Directiva prevede la art. 12 alin. (1) că orice cerere de recuperare este însoțită de un titlu uniform care permite executarea în statul membru solicitat. Acest titlu uniform reflectă conținutul principal al titlului inițial care permite executarea și constituie baza unică a măsurilor asigurătorii și de recuperare luate în statul membru solicitat. Acesta nu face obiectul niciunui act de recunoaștere, completare sau înlocuire în respectivul stat membru.

Titlul uniform care permite executarea trebuie obligatoriu să conţină  cel puțin informațiile enumerate la alin. (1) al art. 12 din directivă.

În ceea ce priveşte executarea cererii de recuperare, directiva prevede la art. 13 faptul că în scopul recuperării creanței în statul membru solicitat, orice creanță cu privire la care a fost formulată o cerere de recuperare este tratată ca și când ar fi o creanță a statului membru solicitat, cu unele excepţii menţionate de directivă.

Autoritatea solicitată face uz de prerogativele conferite şi de procedurile instituite în temeiul actelor cu putere de lege și al actelor administrative din statul membru solicitat care se aplică creanțelor cu privire la aceleași taxe, impozite sau drepturi sau, în absența acestora, cu privire la taxe, impozite sau drepturi similare, cu excepția cazului în care directivă prevede altfel.

Cererea de măsuri asigurătorii

În conformitatate cu prevederile art. 16 alin. (1) din directivă, “La cererea autorității solicitante, autoritatea solicitată ia măsurile asigurătorii necesare, dacă acestea sunt permise de legislația sa națională și în conformitate cu practicile sale administrative, pentru a asigura recuperarea în cazul în care creanța sau titlul care permite executarea în statul membru solicitant este contestat(ă) la momentul formulării cererii sau în cazul în care creanța nu face încă obiectul unui titlu care să permită executarea în statul membru solicitant, în măsura în care sunt de asemenea posibile măsuri asigurătorii, într-o situație similară, în temeiul legislației naționale și al practicilor administrative ale statului membru solicitant”.

Acordarea de facilităţi fiscale

În ceea ce priveşte posibilitatea de a acorda debitorului anumite preferinţe, un termen de plată sau o plată eşalonată, directiva reglementează această posibilitate, însă nu instituie o obligativitate în acest sens, lăsând la latitudinea statelor acestă opţiune.

Art. 13 alin. (1) paragraful 3 prevede că statul membru solicitat nu este obligat să acorde creanțelor altor state membre preferințele acordate pentru creanțe similare apărute în respectivul stat membru, cu excepția cazurilor în care statele membre vizate convin altfel sau există dispoziții contrare în legislația statului membru solicitat. Un stat membru care acordă preferințe pentru creanțe altui stat membru nu poate refuza acordarea acelorași preferințe pentru aceleași creanțe sau pentru creanțe similare altor state membre, în aceleași condiții.

Porivit alin. (4) al aceluiaşi articol, autoritatea solicitată poate, în cazul în care actele cu putere de lege sau actele administrative în vigoare în statul membru solicitat permit acest lucru, să acorde debitorului un termen de plată sau să autorizeze o plată eșalonată și poate să perceapă o dobândă în acest sens. Autoritatea solicitată informează ulterior autoritatea solicitantă cu privire la orice astfel de decizie.

4. Aspecte privind prescripţia

Directiva stabileşte că aspectele privind termenele de prescripție sunt reglementate exclusiv de actele cu putere de lege în vigoare în statul membru solicitant.

În ceea ce privește suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de prescripție, toate demersurile efectuate în vederea recuperării creanțelor de către autoritatea solicitată sau în numele acesteia, în temeiul unei cereri de asistență, care au drept efect suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de prescripție, în conformitate cu legislația în vigoare în statul membru solicitat, sunt considerate a avea același efect în statul membru solicitant, cu condiția ca efectul corespunzător să fie prevăzut în actele cu putere de lege în vigoare în statul membru solicitant.

Dacă suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de prescripție nu este posibilă în temeiul legislației în vigoare în statul membru solicitat, toate demersurile efectuate în vederea recuperării creanțelor de către autoritatea solicitată sau în numele acesteia în temeiul unei cereri de asistență care, dacă ar fi fost efectuate de către autoritatea solicitantă în propriul stat membru sau în numele acesteia, ar fi dus la suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de prescripție în conformitate cu legislația în vigoare în statul membru solicitant sunt considerate a fi fost efectuate în statul membru solicitant, în ceea ce privește efectul respectiv (art. 19 al directivei).

5. Costurile asistenţei

În conformitate cu articolul 20 alin. (1) al directivei, în plus față de sumele menționate la articolul 13 alineatul (5), respectiv, sumele recuperate aferente creanței, precum și dobânda percepută, autoritatea solicitată urmăreşte să recupereze de la persoana vizată cheltuielile legate de recuperare pe care le-a suportat și le reține, în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative din statul membru solicitat.

De asemenea, în conformitate cu prevederile alin.(2) al aceluia;i articol, Statele membre renunţă reciproc la toate cererile privind rambursarea cheltuielilor rezultate din asistența reciprocă pe care și-o acordă în conformitate cu prezenta directivă.

Fără a aduce atingere alineatului (2), statul membru solicitant rămâne răspunzător față de statul membru solicitat pentru toate cheltuielile și toate pierderile suportate în legătură cu acțiunile recunoscute ca fiind nejustificate, în ceea ce privește fie fondul creanței, fie valabilitatea titlului emis de autoritatea solicitantă care permite executarea și/sau aplicarea de măsuri asigurătorii.

Având în vedere prevederile sus-menţionate, apreciem că asistenţa reciprocă între state pentru recuperarea creanţelor fiscale este o metodă utilă la îndemâna organelor fiscale, care nu necesită costuri mari în raport cu rezultatele obţinute.

6. Limite ale obligaţiilor autorităţii solicitate

Directiva instituie şi limite în acordarea asistenţei pentru recuperarea creanţelor, prevăzute la art. 18, şi anume că:

– Autoritatea solicitată nu este obligată să acorde asistența prevăzută la articolele 10-16 dacă recuperarea creanței este de natură să genereze, din cauza situației debitorului, grave dificultăți de ordin economic sau social în statul membru solicitat, în măsura în care actele cu putere de lege, actele administrative și practicile administrative în vigoare în respectivul stat membru permit o astfel de excepție în cazul creanțelor naționale.

– Autoritatea solicitată nu este obligată să acorde asistența prevăzută la articolul 5 și la articolele 7-16 dacă cererea inițială de asistență în conformitate cu articolele 5, 7, 8, 10 sau 16 este efectuată cu privire la creanțe care au o vechime mai mare de cinci ani, acest termen începând de la momentul scadenței creanței în statul membru solicitant și până la momentul cererii inițiale de asistență.

– Un stat membru nu este obligat să acorde asistență dacă valoarea totală a creanțelor reglementate de prezenta directivă, pentru care se solicită asistență, este mai mică de 1 500 EUR”.

În toate cazurile, autoritatea solicitată trebuie să informeze autoritatea solicitantă în legătură cu motivele refuzului unei cereri de asistență.

7. În ceea ce priveşte regimul lingvistic, Directiva 2010/24/UE a Consiliului aduce lămuriri, în sensul că aceasta prevede la ar. 22 alin. (1) că toate cererile de asistență, formularele-tip pentru notificare și titlurile uniforme care permit executarea în statul membru solicitat sunt trimise în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale statului membru solicitat sau sunt însoțite de o traducere în una dintre aceste limbi. Faptul că anumite părți sunt scrise într-o limbă alta decât limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale statului membru solicitat nu afectează valabilitatea acestora sau a procedurii, în măsura în care acea limbă este stabilită de comun acord între statele membre interesate, însă, documentele a căror notificare este solicitată în conformitate cu articolul 8 pot fi trimise autorității solicitate într-o limbă oficială a statului membru solicitant.

8. Aplicarea altor acorduri privind asistenţa

În acest sens, se pastrează vechea prevedere a Directivei Consiliului 76/308/CEE, şi anume că Directiva 2010/24/UE a Consiliului nu aduce atingere îndeplinirii niciunei obligații de furnizare de asistență mai extinsă, care decurge din acorduri sau înțelegeri bilaterale sau multilaterale, inclusiv în domeniul notificării actelor judiciare sau extrajudiciare, cu condiţia ca în cazul în care statele membre încheie astfel de acorduri sau înțelegeri bilaterale sau multilaterale cu privire la aspecte reglementate de directivă și care nu se referă la cazuri individuale, ele să informeze fără întârziere Comisia în acest sens. La rândul său, Comisia informează celelalte state membre.

Noutatea o aduce însă, alin. (3) al acestui articol, potrivit căruia, atunci când acordă asistență reciprocă mai extinsă în temeiul unui acord sau al unei înțelegeri bilateral(e) sau multilateral(e), statele membre pot face uz de rețeaua de comunicații electronice și de formularele-tip adoptate pentru punerea în aplicare a prezentei directive.

9. Păstrarea secretului informaţiilor

Directiva obligă statele membre să păstreze secretul informaţiilor, în sensul că potrivit prevederilor art. 23 alin. (1), “Informațiile comunicate sub orice formă, în temeiul directivei, sunt reglementate de obligația păstrării secretului oficial și se bucură de protecția acordată informațiilor similare în temeiul legislației naționale a statului membru care le-a primit.

Astfel de informații pot fi utilizate în scopul aplicării de măsuri asigurătorii sau de executare în privința creanțelor care intră sub incidența directivei. De asemenea, astfel de informații pot fi utilizate pentru evaluarea și impunerea contribuțiilor obligatorii la sistemul de securitate socială.”.

În conformitate cu alin.(3) al acestui articol, Statul membru care furnizează informațiile permite utilizarea acestora în alte scopuri decât cele menționate la alineatul (1) în statul membru care primește informațiile în cazul în care, în temeiul legislației statului membru care furnizează informațiile, informațiile pot fi utilizate în scopuri similare.

O noutate adusă de Directiva 2010/24/UE este aceea că înformaţiile transmise între cele două state: solicitat şi solicitant, pot fi folosite şi de un al treilea stat, în condiţiile dispoziţiilor alin. (4) al art. 23:

“În cazul în care autoritatea solicitantă sau solicitată consideră că informațiile obținute în temeiul prezentei directive ar putea fi folositoare, în scopurile menționate la alineatul (1), unui al treilea stat membru, ea poate să transmită respectivele informații acestui al treilea stat membru, cu condiția ca transmiterea acestor informații să fie conformă cu normele și procedurile stabilite în prezenta directivă. Aceasta informează statul membru de la care provin informațiile cu privire la intenția sa de a transmite informaţiile respective unui stat membru terţ. Statul membru de la care provin informațiile se poate opune acestei transmiteri a informațiilor, în termen de zece zile lucrătoare de la data la care a primit comunicarea din partea statului membru care dorește să transmită informațiile”.

Permisiunea de a utiliza, în temeiul alineatului (3), informații care au fost transmise în temeiul alineatului (4) poate fi acordată numai de către statul membru de unde provin informațiile.

În ceea ce priveşte modaliatea de utilizare a informațiilor comunicate sub orice formă în temeiul acestei directive, regula este că ele pot fi invocate sau utilizate drept probe de toate autoritățile din statul membru care primește informațiile, pe aceeași bază ca și informațiile similare obținute în respectivul stat.

10. Litigii

În ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze litigiile născute în cadrul acordării asisenţei reciproce între două state, directiva distinge două siuaţii, după cum urmează:

1.Litigiile cu privire la creanţă, la titlul iniţial care permite executarea în statul membru solicitant sau la titlul uniform care permite executarea în statul membru solicitat şi litigiile legate de validitatea unei notificări efectuate de o autoritate competentă a statului membru solicitant sunt de competenţa organismelor competente ale statului membru solicitant. Dacă, în cursul procedurii de recuperare, creanţa, titlul inițial care permite executarea în statul membru solicitant sau titlul uniform care permite executarea în statul membru solicitat este contestat(ă) de o parte interesată, autoritatea solicitată informează respectiva parte interesată că o astfel de acțiune trebuie introdusă de aceasta din urmă în fața organismului competent al statului membru solicitant, în conformitate cu actele cu putere de lege în vigoare în statul respectiv.

2. Litigiile cu privire la măsurile de executare luate în statul membru solicitat sau cu privire la validitatea unei notificări efectuate de o autoritate competentă a statului membru solicitat sunt introduse în fața organismului competent al statului membru respectiv în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative ale acestuia.

11. Formulare-tip şi mijloace de comunicare

Pentru facilitarea acordării asistenţei, noua Directivă pune la dispoziţia statelor membre formulare-tip pentru cererile de informații, cererile de notificare, cererile de recuperare şi cererile de măsuri asigurătorii, care vor fi trimise prin mijloace electronice, cu excepția cazurilor în care acest lucru nu este posibil din motive tehnice.

De asemenea, titlul uniform care permite executarea în statul membru solicitat, documentul care permite aplicarea de măsuri asigurătorii în statul membru solicitant și celelalte documente se trimit, prin mijloace electronice, cu excepția cazurilor în care acest lucru nu este posibil din motive tehnice.

12. Moneda în care se recuperează sumele solicitate

În conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin.(1) paragraful 4 al directivei, statul membru solicitat recuperează creanța în moneda sa națională.

Sumele care trebuie remise autorității solicitante, în conformitate cu articolul 13 alineatul (5) din Directiva 2010/24/UE, se transferă autorității solicitante în moneda statului membru solicitat, iar transferul sumelor recuperate trebuie să aibă loc în termen de două luni de la data la care s-a efectuat recuperarea.

Concluzii

Sintetizând noile prevederi ale Directivei 2010/24/UE a Consiliului, concluzionăm că prin adoptarea acesteia s-a dorit să se îmbunătăţească sistemul de asistenţă în materie de recuperare în cadrul pieţei interne prin introducerea de modificări în mai multe domenii: extinderea domeniului de aplicare al asistenţei reciproce în materie de recuperare, punerea la dispoziţie a unor instrumente uniforme de lucru, precum şi a unui formular tip pentru transmierea cererilor de asistenţă, acordarea posibilităţii funcţionarilor dintr-un stat membru să fie prezenţi în birourile administrative sau să participe activ la anchetele administrative de pe teritoriul unui alt stat membru printr-un acord, etc.

În plus, pentru problemele neacoperite de directivă, statele membre au dreptul de a încheia acorduri pentru o asistenţă mai extinsă.

Rămâne ca punerea în aplicare a noilor prevederi comune de către statele membre să demonstreze dacă acestea au fost bine gândite la nivelul Uniunii Europene şi dacă ele vor conduce la înbunătăţirea rezultatelor asistenţei reciproce în materie de recuperare.

[4] COM(2009) 28 din 2 februarie 2009

drd. Arina DRAGODAN
consilier juridic

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?