Reviriment in jurisprudenta CEDO cu privire la retinerea familiilor insotite de minori in vederea expulzarii

La 19 ianuarie 2012, prin hotărârea Popov c. Franţa (nr. 39472/07 şi 39474/07), Curtea a decis că autorităţile franceze nu au respectat prevederile art. 3; 5 § 1 f); 5 § 4 şi 8 din Convenţie pentru reţinerea unei familii de imigranţi în vederea expulzării lor.

În fapt,

Reclamanţii, d-nul şi d-na Vladimir şi Yekaterina Popov, sunt resortisanţi kazahi care au împreună doi copii, născuţi în Franţa, în 2004 şi 2007. Dat fiind că a fost persecutată în ţara sa din cauza originii sale ruse şi a apartenenţei la religia ortodoxă, d-na Popov a ajuns în Franţa după ce a obţinut o viză pe 15 zile.  Soţul ei a imigrat în Franţa la 19 iunie 2003. Reclamanţii au depus o cerere de azil şi mai multe cereri de sejur, dar toate au fost respinse. La 27 august 2007, cei doi soţi împreună cu copiii lor, în vârstă de 5 luni respectiv 3 ani, au fost vizitaţi de autorităţi şi ulterior reţinuţi. În aceeaşi zi, au fost plasaţi în stare de reţinere, într-o locaţie în Angers. A doua zi, au fost conduşi pe aeroportul Charles de Gaulle în vederea expulzării în Kazahstan. După ce au ajuns în aeroport, reclamanţii nu au mai fost îmbarcaţi în avion deoarece zborul a fost anulat. Ulterior, familia Popov a fost transferată în centrul de detenţie administrativă (CRA) din Rouen-Oissel, abilitat să primească familii. Printr-o decizie din 29 august 2007, judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea reţinerii pentru o durată de 15 zile. La 11 septembrie 2007, reclamanţii au fost conduşi în aeroport pentru o a doua tentativă de expulzare, care însă nu a mai avut loc. Dat fiind că eşecul îmbarcării nu era datorat reclamanţilor, judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus punerea lor în libertate. După ce prefectura din Ardennes a dispus o anchetă care a relevat că reclamanţii ar fi în pericol dacă s-ar reîntoarce în Kazahstan, la 16 iulie 2009, aceştia au obţinut statutul de refugiaţi.

În drept,

Art. 3

În ceea ce priveşte condiţiile de reţinere administrativă în cazul copiilor, Curtea a constatat că amenajarea centrelor de retenţie abilitate să primească familii în Franţa depinde de voinţa directorilor acestora, mai ales în privinţa adaptării infrastucturii existente pentru copii. Cu toate că în centrul din Rouen-Oissel, familiile sunt separate de ceilalţi deţinuţi, sunt disponibile doar paturi de fier pentru adulţi, periculoase pentru copii, care nu beneficiază de nicio activitate sau spaţiu de joacă şi care sunt expuşi pericolului dat de închiderea automată a uşilor de la camere. De asemenea, Comisarul pentru drepturile omului şi CPT au scos în evidenţă promiscuitatea, stresul, insecuritatea, mediul ostil şi consecinţe nefaste produse asupra minorilor de aceste centre, fapt ce intră în contradicţie cu principiile internaţionale privind protecţia copilului, potrivit cărora autorităţile trebuie să facă tot posibilul pentru a limita durata detenţiei minorilor. O perioadă de 15 zile de retenţie, fără a fi excesivă în sine, poate să pară o eternitate pentru copii care trăiesc într-un mediu inadaptat vârstei lor. Condiţiile de viaţă ale copiilor reclamanţilor, o fetiţă de 3 ani şi un bebeluş – chiar dacă au fost însoţiţi de părinţii lor – conduc la o vulnerabilitate exacerbată care ar putea antrena insturarea unei stări de angoasă şi grave repercursiuni psihice. Judecătorii strasbourghezi au conchis că autorităţile nu au avut în vedere consecinţele inevitabil nefaste pe care le poate produce reţinerea unor minori într-un astfel de centru, motiv pentru care a fost depăşit pragul de gravitate impus de art. 3, care astfel a fost încălcat. În privinţa condiţiilor de reţinere administrativă a părăţilor, Curtea a decis că nu există o violare a prevederilor art. 3 din Convenţie.

Article 5 § 1 f) şi 5 § 4

Cu toate că minorii au fost plasaţi împreună cu părinţii lor într-o locaţie destinată familiilor, Curtea a arătat că autorităţile nu au luat în considerare situaţia lor particulară şi nu au căutat o soluţie alternativă reţinerii administrative, fapt ce a atras constatarea violării prevederilor art. 5 § 1 f) din Convenţie, în ceea ce-i priveşte pe minori.

Pe de altă parte, chiar dacă părinţii au putut solicita jurisdicţiilor franceze examinarea legalităţii detenţiei lor, judecătorii de la Strasbourg au notat că situaţia minorilor cade într-un vid juridic, aceştia neavând o astfel de posibilitate. Minorii nu au făcut obiectul vreunei decizii de expulzare sau de plasare în detenţie administrativă, motiv pentru care nici nu ar fi avut ce contesta. Astfel, în ceea ce-i priveşte pe minori, s-a constatat violarea prevederilor art. 5 § 4 din Convenţie.

Art. 8

Ingerinta în viaţa de familie a reclamanţilor prin reţinerea acestora pe o perioadă de 15 zile a fost fondată pe dispoziţiile Codului  referitor la intrarea şi sejurul persoanelor străine şi la dreptul de azil şi a urmărit un scop legitim, legat de lupta împotriva imigranţilor clandestini şi prevenirea faptelor de natură penală.

Amintind consensul la care s-a ajuns, mai ales în dreptul internaţional, potrivit căruia interesul copiilor trebuie să primeze în toate deciziile ce-i privesc, Curtea a relevat că Franţa este una dintre cele trei ţări europene care încă recurg în mod sistematic la reţinerea minorilor aflaţi în situaţii asemănătoare celei din prezenta cauză. Deopotrivă, Instanţa europeană a observat că Înaltul Comisariat pentru refugiaţi (HCR) şi Comisia naţională de deontologia securităţii (CNDS) s-a pronunţat în acest sens pentru aplicarea unor măsuri alternative detenţiei. Reclamanţii nu prezentau riscul de a fugi, iar detenţia lor nu a putut fi justificată ca o necesitate socială imperioasă. Astfel, autorităţilor nu le rămăsese altceva de făcut decât să caute măsuri alternative sau să execute cu celeritate măsura expulzării.

Mai trebuie precizat că în cauza Muskhadzhiyeva şi alţii c. Belgia, din 19 ianuarie 2010, Curtea a respins o cerere similară celei depuse de reclamanţi. Cu toate acestea, judecătorii de la Strasbourg au considerat, în prezenta cauză, că elementele care o preced şi dezvoltările jurisprudenţiale recente privind ,,interesul superior al copilului” în contextul retenţiei minorilor emigranţi ( vezi cauza Rahimi c. Grèce, din 5 aprilie 2011), arată că interesul superior al copilului presupune nu doar prezervarea unităţii familiale, ci şi limitarea detenţiei familiilor care au copii minori. În circumstanţele de faţă, Curtea a decis că o detenţie de 15 zile este disproporţionată cu scopul urmărit, prin urmare prevederile art. 8 din Convenţie au fost încălcate.

Lucian CRISTE

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?