Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Arbitraj
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Powered by POPOVICI NIŢU STOICA & ASOCIAŢII. Official partner: Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
POPOVICI NITU STOICA & ASOCIATII
 
3 comentarii

Sunt hotararile arbitrale ICC Paris, cu locul arbitrajului in Romania, hotarari arbitrale straine?
06.02.2012 | JURIDICE.ro, Crenguta LEAUA

JURIDICE - In Law We Trust

I. Ce anume însă determină calificarea unei hotărâri arbitrale ca fiind națională sau străină?

Distincția dintre hotărâri arbitrale naționale române și hotărâri arbitrale străine (sau care nu are caracter național român) este relevantă pentru a defini o sumă de opțiuni procedurale:

  • În primul rând, dacă este posibilă promovarea unei acțiuni în anularea hotărârii arbitrale în fața instanțelor române, în aplicarea prevederilor Codului de procedură civilă român. O astfel de acțiune în anulare este posibilă pentru hotărârile arbitrale naționale.
  • În al doilea rând, dacă este necesară procedura recunoașterii pe teritoriul României a hotărârii arbitrale respective sau dacă este suficient să se procedeze la demararea formalităților de executarea silită. Pentru o hotărâre arbitrală națională, urmează să fie suficientă declanșarea procedurii de executării silite, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii de recunoaștere a hotărârii arbitrale pe teritoriul României.

În România, cadrul normativ aplicabil în clarificarea acestei probleme cuprinde în primul rând Convenția de la New York din 1958 privind recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine, ratificată de România în 1961 [1]. Un al doilea text de lege relevant este Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internațional privat care  este încă în vigoare, în parte, până la intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă.  În problema raportului dintre cele două acte normative, soluțiile fiind diverse, prevederile Convenției de la New York au caracter de normă specială, și prin urmare prevalează față de cele ale Legii nr. 105/1992  pentru recunoașterea pe teritoriul României a acelor hotărâri arbitrale pronunțate în statele semnatare ale Convenției de la New York, dispozițiile Legii nr. 105/1992 urmând să se aplice fie atunci când sunt mai favorabile recunoașterii pe teritoriul României a unei hotărâri arbitrale străine, fie atunci când este în discuție recunoașterea unei hotărâri arbitrale pronunțate într-un stat care nu a ratificat Convenția de la New York. În fine, în definirea unei hotărâri arbitrale străine sunt relvante si prevederile art. 370 din Codul de procedură civilă.

Art. I din Convenţia de la New York se referă la două categorii de hotărâri arbitrale ce pot fi considerate a avea caracter străin:

1. Hotărârile arbitrale pronunţate pe teritoriul unui alt stat decât acela unde se cere recunoaşterea şi executarea sentinţelor.

Această categorie are în vedere  un criteriu obiectiv, geografic, anume teritorialitatea sentinței arbitrale, respectiv locul în care a fost pronunțată hotârârea. Este ceea ce, în doctrina arbitrajului comercial internațional drept, se numeste „locul arbitrajului”.

Un exemplu al unei astfel de situații este acela în care o hotărâre arbitrală este pronunțată în Franța, iar ulterior se solicită recunoașterea și executarea ei pe teritoriul României.

Este de observat că nu se face nici o referire la modalitatea de desfășurare a arbitrajului (respectiv un arbitraj ad hoc sau un arbitraj instituționalizat).

2. Sentinţele arbitrale care nu sunt considerate ca sentinţe naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor.

Acest criteriu, denumit și criteriul calificării juridice [2], este mult mai vast, fiind practic lăsat la interpretarea statelor semnatare ale Convenției de la New York, fără a fi stabilit un element de uniformizare a acestei interpretări.

Convenția de la New York nu oferă nici un element suplimentar de lămurire a acestui criteriu, acesta fiind un aspect lăsat în integralitate la latitudinea legislațiilor și instanțelor naționale. În cel mai recent publicat comentariu al Convenției de la New York, realizat de International Council for Commercial Arbitration  (ICCA) în 2011, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la intrarea în vigoare a acestei convenții [3] sunt menționate trei categorii de hotărâri ce pot fi incluse în acest criteriu. Categoriile propuse, după o analiză a jurisprudenței internaționale, sunt:

  • hotărâri pronunţate în temeiul legii arbitrale a unui alt stat, care vizează arbitrajele în care locul arbitrajului este în statul unde se află instanţa sesizată cu recunoaşterea sau executarea, însă se aplică legea arbitrală straină. Un exemplu în acest sens ar fi situația în care locul arbitrajului a fost în România, însă legea aplicabilă arbitrajului nu a fost legea română ci, prin convenția părților, legea franceză. O astfel de hotărâre ar putea fi considerată de instanțele române ca nefiind română, ci străină, deși locul arbitrajului a fost în România.
  • hotărârile care implică un element străin şi care vizează hotărâri pronunţate în statul pe teritoriul căruia se solicită recunoaşterea sau excutarea şi care implică o dimensiune străină – naţionalitatea sau domiciliul părţilor, locul executării contractului. Un exemplu în acest sens ar putea fi situația în care, deși locul arbitrajului a fost în România, ambele părți ar fi fost societăți comerciale de altă naționalitate decât română, având sediul în străinătate, iar locul executării contractului nu a fost în România, ci într-o altă țară.
  • hotărâri pronunţate în arbitraje în care părţile au exclus aplicarea oricărei legi arbitrale a vreunei ţări (denumite hotărâri anaţionale), fie în mod expres, fie în favoarea principiilor generale ale arbitrajului internaţional. Un exemplu în acest sens ar fi acela în care părțile, deși au prevăzut în clauza arbitrală că locul arbitrajului este în România, unde s-a și pronunțat hotărârea arbitrală, au prevăzut expres că în soluționarea litigiului, tribunalul arbitral urmează să nu aplice legislația națională a nici unui stat și nici textele unor convenții internaționale la care statele de naționalitate ale părților să fie semnatare, ci exclusiv uzanțele comerciale internaționale.

Comentariul ICCA arată că toate cele trei cazuri enunţate sunt foarte rare şi că, în realitate, caracterul “străin” sau ”naţional” al hotărârii arbitrale este lăsat la latitudinea fiecărui stat, majoritatea statelor considerând că locul arbitrajului, respectiv statul unde s-a pronunţat hotărârea arbitrală, determină caracterul străin sau naţional al hotărârii.

Pe cale de consecinţă, o hotărâre pronunţată într-un arbitraj ce are locul ales într-un stat nu intră sub incidenţa Convenţiei de la New York în privinţa recunoaşterii sau executării pe teritoriul statului unde a fost pronunţată.

Dispoziţiile art. 370 din Codul de procedură civilă român reiau cele două criterii de definire stabilite de Convenția de la New York „prin hotărâre arbitrală străină se înţelege o hotărâre dată pe teritoriul unui stat străin sau care nu este considerată ca hotărâre naţională în România”. Art. 165 din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat, fără a se referi expres la hotărârile arbitrale, reia criteriul teritorialității “termenul de hotarâri străine se referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un alt stat”.

În analiza acestor criterii date de legislația națională, doctrina română de dată recentă a ajuns la concluzia prevalenței criteriului teritorialității, pronunțându-se în sensul că ”dacă un litigiu este soluţionat de un tribunal arbitral în România, hotărârea astfel pronunţată are caracter naţional fără nicio distincţie în funcţie de componenţa tribunalului, legea aplicată fondului litigiului sau procedurii arbitrale, naţionalitatea (cetăţenia) părţilor, locul încheierii contractului principal sau a convenţiei arbitrale etc.” [4]. Aceeași autori [5] rețin faptul că în unele state, precum Germania sau Marea Britanie, pe lângă criteriul locului arbitrajului, se ia în considerare şi legea care guvernează procedura arbitrală şi că o hotărâre arbitrală va fi considerată străină dacă legea care guvernează procedura nu aparţine statului respectiv. În egală măsură, se reține faptul că în Belgia [6], Elveţia, Franţa, Olanda, Spania, Suedia, în vederea stabilirii caracterului străin sau naţional a unei hotărâri arbitrale, s-a reţinut doar criteriul locului arbitrajului. Admiţând calificarea caracterului hotărârii după ambele criterii enunţate ar duce la concluzia ca aceeaşi hotărâre arbitrală să fie desfiinţată conform dispoziţiilor unui stat şi, în acelaşi timp, să fie considerată valabilă conform dispoziţiile celuilalt stat, fapt inadmisibil. În alte lucrări de doctrină [7] se conchide că “folosind criteriul obiectiv al locului arbitrajului pentru determinarea naţionalităţii unei hotărâri (adoptat de Legea nr. 105/1992, în art. 162) hotărârea pronunţată în România într-un arbitraj internaţional este o hotărâre naţională.

În privința relevanței date altor elemente decât celor de criteriu obiectiv, geografic, în una din lucrările cele mai importante de doctrină ce analizează acest aspect [8], s-a susţinut și că sunt asimilate hotărârilor străine hotărârile pronunţate în statul în care se solicită recunoaşterea, dar care conţin elemente de extraneitate suficiente, încât să atenueze până la neutralizare caracterul naţional stabilit iniţial conform criteriului geografic. Se arată totuși că este avut în vedere și cazul în care locul arbitrajului, teritoriul pe cuprinsul căruia s-a pronunţat hotărârea arbitrală, este greu identificabil sau chiar neidentificabil. Un exemplu în acest sens este arbitrajul ad-hoc în care nu se poate stabili locul arbitrajului, situaţie în care se va stabili caracterul naţional sau străin al hotărârii arbitrale în funcţie de locul de unde s-a trimis corespondenţa către arbitri sau unde aceştia au trimis hotărârea în vederea comunicării.

II. Situația particulară a hotărârilor arbitrale pronunțate de tribunalele arbitrale ICC Paris

In final, se impune o  mențiune de ordin practic cu privire la situația arbitrajelor desfășurate potrivit regulilor Curții Internaționale de Arbitraj a Camerei de Comerț Internaționale – ICC Paris (chestiune de ordin practic ce a stat, de fapt, la baza demersului de clarificare teoretică anterior prezentat).

Din ce în ce mai des, în ultimii ani, în contractele comerciale internaționale în care una din părți este română a fost ales arbitrajul Curții Internaționale de Arbitraj ICC Paris, locul arbitrajului fiind ales de părți în România.  Legea aplicabilă este în majoritatea acestor situații legea română iar limba arbitrajului limba engleză. Sunt și unele cazuri, mai rare, în care legea aplicabilă este a unui alt stat (Franța, Austria)  sau în care limba arbitrajului este limba română. Tribunalul arbitral este compus din arbitri de diverse naționalități, dintre care, în multe situații, unul dintre arbitri este român.

Pentru toate aceste hotărâri arbitrale pronunțate de tribunalele arbitrale constituite în cadrul Curții Internaționale de Arbitraj ICC Paris, cu locul arbitrajului România, se pune problema procedurii de urmat, ulterior obținerii hotărârii arbitrale, pentru executarea acesteia pe teritoriul României.

În mai multe situații, anterior etapei de executare, părțile au formuat acțiuni în anulare, în privința cărora instanțele române și-au reținut competența dată de faptul că hotărârea arbitrală a fost pronunțată pe teritoriul României.

Dacă locul arbitrajului a fost ales ca fiind România, conform criteriului geografic, hotărârea arbitrală urmează a fi considerată națională, dacă nu există elemente suficient de puternice pentru a putea conduce la concluzia că aceasta nu poate fi considerată ca fiind o hotărâre română (conform practicii internaționale mai sus menționate, astfel de criterii ar putea fi naționalitatea străină a ambelor părți, precum și a arbitrilor, faptul că legea aplicabilă nu ar fi legea română, etc.).

Faptul că instituția arbitrală Curtea Internațională de Arbitraj  a Camerei de Comerț Internaționale își are sediul în Paris nu are nici o relevanță în privința locului arbitrajului, care poate fi stabilit de către părți ca fiind în Paris, în București sau pe teritoriul oricărui alt stat.  În acest sens, sunt relevante prevederile regulilor de arbitraj ale  acestei instituții arbitrale care, atât în forma lor anterioară anului 2012, cât și în forma recent intrată în vigoare la 1 ianuarie 2012, prevăd  posibilitatea părților de a alege locul arbitrajului care, în lipsa unui acord al părților, urmează a fi stabilit de Curte. Articolul 18 intitulat „Locul de desfăşurare a arbitrajului” din noile reguli de arbitraj intrate în vigoare la 1 ianuarie 2012 dispune: „1. Locul de desfăşurare a arbitrajului va fi decis de Curte, dacă nu a fost stabilit de către părţi. 2.Tribunalul arbitral poate, după consultarea părţilor, să desfăşoare audieri şi întâlniri în orice loc pe care îl consideră potrivit, dacă nu a fost stabilit altfel de către părţi. 3. Tribunalul arbitral poate delibera în orice loc pe care îl consideră potrivit. „

În consecință, locul arbitrajului poate  – și a fost de altfel în multe ocazii – să fie pe teritoriul României, chiar dacă sediul instituției arbitrale este în Paris.

În aceste circumstanțe, nu se impune recunoașterea în România a hotărârilor arbitrale pronunțate de tribunalele arbitrale constituite în cadrul Curții Internaționale de Arbitraj la care locul arbitrajului a fost ales de părți ori stabilit de tribunalul arbitral ca fiind România, urmând a se proceda direct la executarea silită.


[1] Decretul nr. 186/196, publicat în Buletinul Oficial nr. 19 din 24 iulie 1961.

[2] I. Băcanu, „Controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale”,  p. 160.

[3] http://www.arbitration-icca.org/media/1/13091298488200/iccas_guide_to_the_1958_ny_convention_with_footer_final-w-disclaimer.pdf

[4]  M. Tăbârcă, G. Buta, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, Ediţia a II-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 1201-1203.

[5] M. Tăbârcă, G. Buta, op. cit., p. 1202.

[6] F. Măgureanu, „Consideraţii privind efectele extrateritoriale ale hotărârilor arbitrale”, Revista Română de Drept Comercial nr. 10/2004, p. 61.

[7] M. Tăbârcă, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, Editura Rosetti Bucureşti, 2003, p. 452.

[8] O. Căpăţână, „Circulaţia transnaţională a sentinţelor arbitrale”, Revista Română de Drept Comercial nr. 12/1997, p. 9.


dr. Crenguta LEAUA

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Sunt hotararile arbitrale ICC Paris, cu locul arbitrajului in Romania, hotarari arbitrale straine?”

  1. Stefan DUDAS spune:

    Totusi, cred ca pentru o mai buna intelegere a problemei ridicate, ar trebui plecat de la distinctia dintre legea arbitrala/lex arbitri si regulile de procedura (e.q. ICC, LCIA, SCC etc.).

    Avand in vedere importanta legii arbitrale pentru intreg procesul arbitral, este lesne de inteles de ce unii autori (e.g. Albert Jan van den Berg) sau chiar si ghidul ICCA, afirma ca o sentinta arbitrala poate fi considerata ´straina´ in intelesul Conventiei NY atunci cand partile au ales in mod expres o alta lege arbitrala decat cea a locului arbitrajului. Spre exemplu, daca partile aleg in mod expres prin clauza arbitrala ca locul arbitrajului va fi Bucuresti insa legea arbitrala va fi Legea Arbitrala Engleza din 1996 (si nu cartea a IV din CPC, care ar fi aplicabila in lipsa unei alegeri exprese a partilor) atunci valabilitatea sentintei arbitrale va fi determinata prin raportare la legea englezeasca, instantele din Anglia vor fi competente sa judece eventualele actiuni in anulare a sentintei arbitrale, sentinta ce va avea nationalitate englezeasca si nu romana.

    Pe de alta parte, regulile de procedura nu trebuie confundate cu legea arbitrala. Regulile de procedura nu reprezinta altceva decat acordul partilor, fac parte din clauza arbitrala si au forta juridica contractuala. Acestea arata cum au inteles partile sa administreze procedura in fata tribunalului arbitral, dar, niciodata, acestea nu pot influenta nationalitatea sentintei arbitrale.

    De asemenea, cred ca trebuie distins intre locul arbitrajului si locul unde se desfasoara in mod efectiv audierile intr-un arbitraj. Majoritatea doctrinei internationale, admite ca locul arbitrajului este o fictiune juridica, in sensul ca acesta are rolul de a determina anumite elemente esentiale ale procesului (e.q. lex arbitri, instantele competente sa judece eventualele actiuni in anulare a sentintei arbitrale, nationalitatea sentintei arbitrale, etc.), dar ca acesta nu impiedica partile sa agreeze ca audierile sa se desfasoare intr-un alt loc, fara ca aceasta sa schimbe locul arbitrajului sau nationalitatea sentintei arbitrale. Prin urmare, spre exemplu, in ipoteza in care clauza arbitrala alege regulile ICC cu locul arbitrajului in Paris, partile pot agreea ca audierile sa aiba loc in Bucuresti (sau orice alt loc), insa sentinta arbitrala va fi straina si va fi supusa procedurii de recunoastere prevazuta de Conventia NY pentru a fi pusa in executare in Romania.

  2. Crenguta LEAUA spune:

    Multumesc pentru comentariu, care semnaleaza o serie de distinctii a caror discutare este, intr-adevar, foarte interesanta si utila.

    Desigur, ipoteza alegerii prin conventia partilor a unei alte legi procedurale aplicabile arbitrajului decat cea a statului unde este ales locul arbitrajului este posibila. Ea este analizata amplu de doctrina internationala ( spre exemplu, de Alan Redfer si Martin Hunter in „Law and Practice of International Commercial Arbitration”, Sweet & Maxwell, 1999, pag. 84 para 2-10, sub titulatura „alegerea unei legi procedurale straine”). Intr-adevar, aceasta e una din ipotezele in care nu criteriul geografic, al locului arbitrajului, prevaleaza, ci urmeaza a sa fie analizat al doilea criteriu, cel al calificarii juridice.

    Regulile de procedura ale unei institutii arbitrale au intr-adevar natura contractuala, datorita faptului ca aplicarea lor este o consecinta a alegerii de catre parti a acelei institutii arbitrale, prin conventia sau clauza compromisorie ce materializeza acordul partilor. Inteleg prudenta in a considera ca o prevedere contractuala ar putea avea acelasi efecte ca o dispozitie legala in materie de nationalitate a unei hotarari. Raman insa la convingerea ca alegerea contractuala poate influenta nationalitatea hotararii arbitrale, anume prin crearea circumstantelor in care urmeaza a opera dispozitiile Conventiei de la New York, respectiv prin crearea ipotezei de aplicare normei legale. Am in vedere urmatoarele considerente:
    – Acordul partilor este cel care determina de fapt insasi existenta arbitrajului voluntar si, implicit, intreaga problematica a nationalitatii hotararii pronuntate. Aplicarea oricarui text de lege in materia arbitrajului are ca ipoteza acordul partilor cu privire la existenta arbitrajului.
    – Acordul partilor este cel care determina, indirect, nationalitatea sentintei arbitrale din perspectiva primului criteriu avuta in vedere de Conventia de la New York, anume criteriul geografic, deoarece partile sunt primele care au posibilitatea ca, prin conventia arbitrala, sa aleaga locul arbitrajului. Numai in lipsa unui astfel de acord urmeaza a se aplica alte criterii de alegere a locului arbitrajului. Alegerea unei institutii arbitrale care cuprinde, in regulile sale de arbitraj, anumite prevederi cu privire la diverse criterii de alegere a locului arbitrajului, reflecta de fapt tot acordul partilor, manifestat in insasi alegerea regulilor de procedura arbitrala.
    – Acordul partilor este cel care determina, indirect, nationalitatea sentintei arbitrale si cu privire la multe din aspectele ce sunt avute in vedere din perspectiva celui de-al doilea criteriu potrivit Conventiei de la New York, anume criteriul calificarii juridice. Spre exemplu, partile pot alege legea materiala aplicabila arbitrajului sau nationalitatea arbitrilor etc.. Din nou, aceasta alegere poate fi directa sau prin trimiterea la regulile de procedura arbitrala.

    Cu alte cuvinte, atunci cand partile aleg ca locul unui arbitraj ICC Paris sa fie in Romania, sau cand partile aleg pur si simplu aplicarea regulilor de procedura arbitrala ale ICC Paris, vointa partilor, direct sau indirect, determina un element esential in calificarea hotararii arbitrale ca fiind nationala, romana, sau straina. Tot astfel, alegerea legii romane sau engleze sau franceze ca lege aplicabila fondului pricinii ori alegerea nationalitatii arbitrilor pot influenta, intr-un anumit context, calificarea hotararii ca fiind nationala sau straina.

    In fine, in privinta distinctiei dintre locul arbitrajului si locurile unde se desfasoara in mod efectiv audierile sau diverse etape dintr-un arbitraj, intr-adevar, ea este realizata deseori in doctrina internationala (asa-numitele situatii de „peripatetic arbitrations”) si cu siguranta e un aspect util a fi reamintit cititorilor romani. Totusi, cred ca este evident ca locul de desfasurare a diverselor sedinte de arbitraj este nerelevant din perspectiva nationalitatii sentintei, deoarece numai locul arbitrajului ( intr-adevar in sensul „ fictional”, „conventional” ) este mentionat de Conventia de la New York in cadrul criteriului geografic, iar nu si locul in care se desfasoara audierile. In regulile de procedura arbitrala ICC Paris, articolul 18 alin. 1 se refera la locul arbitrajului ( cu relevanta asupra nationalitatii hotararii arbitrale), in timp ce alin. 2 se refera la diversele locuri in care se pot tine sedintele de arbitraj, iar alin. 3 se refera la locul in care se pot tine deliberarile tribunalului arbitral.

    • Stefan DUDAS spune:

      Multumesc pentru raspuns!

      Inteleg aceasta abordare mai nuantata, conform careia regulile de procedura ar putea, in mod implicit sau indirect, influenta nationalitatea sentintei arbitrale, in sensul ca regulile de procedura pot investi arbitrii/institutia arbitrala cu puterea de a stabili locul arbitrajului (in masura in care partile nu au facut aceasta alegere) legea substantiala aplicabila sau lex arbitri, care in cele din urma vor influenta nationalitatea hotararii.

      Voiam totusi sa subliniez ca regulile de procedura per se nu pot influenta nationalitatea sentintei arbitrale, spre deosebire de legea arbitrala, spre exemplu. Cu alte cuvinte, in timp ce alegerea ca lex arbitri a legii engleze poate determina prin sine insasi nationalitatea engleza a hotararii arbitrale, alegerea regulilor LCIA nu poate avea acelasi rol.

      Cu privire la distinctia dintre locul arbitrajului si locul unde se desfasoara efectiv audierile, este adevarat ca in prezent aceasta chestiune a fost transata aproape unanim. Totusi cred ca este util sa amintim de aceasta chestiune chiar si sub aspectul nationalitatii sentintei arbitrale avand in vedere: (i) au existat cazuri in care tribunalul arbitral si-a desfasurat toate audierile intr-un loc diferit de cel indicat in clauza arbitrala ca loc al arbitrajului, cu consecinta ca instantele de judecata relevante au considerat ca sentinta arbitrala are nationalitate diferita decat cea a locului arbitrajului (e.q. Titan v. Alcatel), (ii) in contextul in care amintim ca nationalitatea sentintei arbitrale nu va fi influentata daca, spre exemplu, locul arbitrajului este in Bucuresti desi sediul institutiei (ICC) este in Paris, cred ca este, de asemenea util de amintit ca nationalitatea sentintei nu va fi influentata nici chiar in cazul in care desi locul arbitrajului este Bucuresti, tribunalul si-ar desfasura toate audierile in Paris.

      In orice caz, sper ca instantele de la noi din tara vor avea intelegere si deschidere pentru aceste chestiuni mai delicate din materia arbitrajului international.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.