Noi teorii in dreptul muncii (V)
10 februarie 2012 | JURIDICE.ro, Costel GÎLCĂ
Prezentul studiu se fundamenteaza pe studierea celor 68 de carti in dreptul muncii publicate in perioada 1892 – 1956, a peste 200 de documente primare privind miscarea muncitoreasca din perioada 1775 – 1945, in total 14 000 de pagini.
Am prezentat teoria actuală de dreptul muncii român conform căreia contractul individual de muncă îşi află originea în contractul de locaţiune a muncii reglementată de art. 1410, 1413, 1470–1472 din Codul civil de la 1864, precum şi aceea conform căreia primul Cod al muncii ar fi reprezentat de Legea contractelor de muncă din 1929 sau de Legea nr. 3/1950 – Codul muncii.
Am demonstrat că primul Cod al muncii îl reprezintă Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti din 1912 atât pe formă (reprezentând o culegere sistematică de reguli juridice) cât şi pe conţinut [1] realizând o comparaţie cu actualul Cod al muncii.
De asemenea, am demonstrat că primul Cod al munci român îşi găseşte originile în relaţiile de muncă din interiorul breslelor şi am realizat şi o prezentare a succesiunii în timp a Codului muncii: iniţial statutul breslelor, ulterior Legea meseriilor din 1902 [2], modificată în 1906, înlocuită de Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti din 1912 [3], abrogată de Legea contractelor de muncă din 1929 [4], abrogată la rândul său de Codul muncii din 1950 [5], abrogată apoi de Codul muncii din 1972 [6], în fine înlocuită prin Codul muncii din 2003.
Ceea ce dorim să analizăm în continuare, înainte de a prezenta implicaţiile noilor teorii în dreptul muncii, sunt condiţiile care au condus la apariția actualelor teorii, pe care noi am propus a le înlocui.
Unul din primele motive care au contribuit la actualele teorii îl constituie lipsa de specialişti „pur-sânge” în dreptul muncii, până târziu. Din analiza autorilor de dreptul muncii din perioada interbelică vom observa că doar un singur autor este specialist „pur-sânge” – Marco I. Barasch, majoritatea dintre ei fiind civilişti prin formare.
De asemenea majoritatea dintre aceştia şi-au desăvârşit educaţia profesională la universităţi din Franţa. Studiile în Franţa şi adoptarea Codului civil român la 1864 au avut o contribuție importantă la importarea în dreptul român a unor teorii franceze, care însă nu îşi găseau suportul în istoricul dreptului muncii român.
Spre deosebire de dreptul francez care a continuat tradiţia dreptului roman, România nu s-a bucurat de acest privilegiu. Astfel, odată cu retragerea aureliană la sud de Dunăre din 271-273, se retrage întreaga administraţie romană, inclusiv cei din administraţia judiciară. Elemente romane care rămân la nord de Dunăre nu pot să conserve dreptul roman care se transformă într-un drept cutumiar (Jus Valahicum), diluând de-a lungul timpului elementele dreptului roman. Astfel, dacă în Franţa, eventual, se păstrează vechiul tip de contract roman sub care se presta muncă locatio operarum şi locatio operis prin moştenirea dreptului roman, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, acest contract se diluează până la înlocuirea lui.
Fără îndoială că în cadrul societăţii române au existat raporturi de muncă. Este însă puţin probabil că în perioada formării poporului român să se fi menţinut contractul de drept roman locatio operarum şi locatio operis. Este mult mai probabil ca în această perioadă să fie fost creată o instituție specifică şi mult mai puţin formalistă decât locatio operarum sau locatio operis. Este mult mai rezonabil ca relaţiile de muncă să se fi bazat pe „învoiala părţilor”.
Perioada Evului mediu se caracterizează prin apariţia primilor meşteşugari, care încetul cu încetul se reunesc în asociaţii, care în România s-au numit bresle.
În interiorul breslelor descoperim primele raporturi de muncă, primele remuneraţii, primele reguli. De asemenea, găsim ucenicii. Încetul cu încetul se formează un obicei al locului, care este întărit prin statutele breslelor. Cu timpul alături de obiceiul locului, statutul breslelor, încep să apară şi primele înţelegeri ale părţilor.
Cam aceasta trebuie să fi fost evoluţia relaţiilor de muncă în spaţiul carpato-danubiuano-pontic.
În Franța situaţia juridică este însă alta, deoarece ea continuă să menţină dreptul roman şi instituţiile sale inclusiv locatio operarum şi locatio operis care se perpetuează.
După cum ştim în anul 1864 este adoptat în România Codul civil, o traducere a Codului civil napoleonian, motiv pentru care în epocă au fost voci care au fost împotriva adoptării Codului civil. Odată cu adoptarea acestuia au fost adoptate şi realităţi specifice Franţei printre care şi contractul de locaţiunea muncii şi a serviciilor.
Precizam anterior ca majoritatea marilor jurişti şi profesori de drept au studiat în Franţa, iar acesta a fost unul din elementele care au contribuit la implementarea realitătilor specifice dreptului muncii francez. Astfel, întorşi în ţară, aceştia găsesc aceleaşi instituţii de drept civil pe care le studiaseră şi în Franţa, însă nu şi aceleaşi realităţi. Astfel, dacă pare rezonabil ca în Franţa contractul de muncă să se regăsească în Codul civil, deoarece el se regăsea înaintea adoptării Codului civil sub forma locatio operarum şi locatio operis, iar Codul civil nu a făcut decât să consacre o realitate, în România nu mai pare la fel de rezonabil, deoarece am demonstrat că realitățile specifice raporturilor de muncă din spaţiul carpato-danubiano-pontic au fost altele.
După cum am arătat retragerea aureliană rupe tradiţia cu dreptul roman şi se dezvoltă un drept cutumiar, astfel încât nu mai întâlnim locatio operarum şi locatio operis, deci nu avem aceleaşi realităţi.
Un al treilea motiv îl constituie faptul că breslele nu au fost niciodată iubite, fiind desființate de mai multe ori, deoarece ele erau considerate caste închise, factor de regres al societăţii, realităţi ale altor timpuri, astfel încât a legitima un tip de contract în activitatea breslelor însemna a avea un orizont întunecat.
Codul civil reprezenta o lege a progresului, o lege europeană, modernă, era cunoscută de toţi cei care studiaseră la Paris, astfel încât instituţiile ei erau foarte cunoscute de juriştii români. În aceste condiţii, dintr-un reflex al gândirii s-a acreditat aproape unanim ideea că în dreptul român contractul individual de muncă îşi găseşte originea în Codul civil. Era o teorie simplă, credibilă, de bun simţ, pe cale de consecinţă s-a impus.
Apoi au urmat cei 45 de ani de regim comunist în care a cita un autor din perioada interbelică putea să reprezinte un delict cu cele mai grave consecinţe sau pur şi simplu să nu fii publicat. Trebuie luat în calcul şi ceea ce am numit „noaptea neagra a dreptului muncii”, cei 13 ani în care în România nu s-a publicat nici un tratat de dreptul muncii al unui autor român, ci numai traduceri din tratatele autorilor sovietici.
În aceste condiţii a apărut şi menţinut teoria conform căreia contractul individual de muncă a fost pentru prima dată reglementat în Codul civil, iar dreptul muncii este o ramură de drept care s-a desprins din dreptul civil.
Implicaţiile celor două noi teorii sunt pentru moment doar teoretice.
Prima implicație o constituie faptul că dreptul muncii este o ramură de drept autonomă, că nu s-a format prin desprinderea din dreptul civil, cele două ramuri având o dezvoltare paralelă, dreptul muncii aflându-şi originea în relaţiile de muncă din interiorul breslelor.
De asemenea, o altă implicaţie este aceea a ruperii de reflexul gândirii civiliste, dreptul muncii având un sistem propriu de gândire, incompatibil, până la un punct cu sistemul de gândire civilist, cele două ramuri de drept având principii diferite. Astfel, noile realităţi care apar în cadrul relaţiilor de muncă şi care trebuie reglementate, nu trebuie să treacă prin filtrul gândirii civiliste, ci prin sistemul specific dreptului muncii.
Faţă de toate cele de mai sus, trebuie regândită întreagă relaţie dintre Codul civil şi Codul muncii, din perspectiva faptului că cele două ramuri de drept au fost paralele, Codul civil nejucând în mod real niciun rol asupra contractului individual de muncă, acesta dezvoltându-se paralel.
[1] Prin această lege se reglementează: capacitatea juridica a salariatului (art. 3-4); munca străinilor (art.5); cumul de funcții (art. 6); libertatea muncii (art. 7); definiția patronului (art. 8-11); carnetul de munca/ munca fără forme (art. 16); contractul de ucenicie (art. 21 – 30, art. 148); forma contractului individual de munca (art. 31; art. 35); drepturile si obligațiile ucenicului (art. 32, art. 34); perioada de proba (art. 33); timpul de munca (art.36); timpul de odihna (art. 37); munca pe timp de noapte (art.38); obligațiile patronului (art. 39); sancțiuni aplicabile patronului (art. 41-43); denumirea contractului de munca (art. 44 – act scris de învoiala); plata salariului (art. 46-47); desfacerea contractului ucenicului din inițiativa patronului (art. 48); termenul de preaviz (art. 48 alin. 2); desfacerea contractului din inițiativa ucenicului (art. 49); termenul de preaviz (art. 49 alin. 2); registrul de evidenta al lucrătorilor (art. 50); clauza de neconcurenta (art. 51-52); respectarea obligațiilor din „fisa postului” (art. 53); completarea carnetului de munca (art. 54-55); sancțiuni (art. 56-58); demisia (art. 59 – 60); încetarea contractului din inițiativa patronului (art. 61); încetarea contractului din inițiativa lucrătorului (art. 62); protecția maternităţii (art. 63); asociaţia patronatului;
[2] A se vedea V. D Viespescu Evoluţia regimului muncii industriale în România, Tipografia «ROMÂNIA NOUĂ», BUCUREŞTI, 1929 „ Nici cea mai mică încercare de la 1873, până la 1888, când Petre Carp întocmeşte un proiect, ce nu este legiferat; apoi Nicolae Filipescu întocmeşte un al doilea proiect de lege, care are aceeași soartă şi, în sfârşit, la 1902, V. Missir supune Parlamentului Legea Meseriilor, care este votată. În expunerea de motive a acestei legi, autorul ei mărturiseşte că aducerea pe biroul Parlamentului i-a fost impusă şi grăbită de starea de mizerie crescândă a meşteşugarilor şi mai ales de spiritul care începuse să-i cuprindă, împingându-i până la mişcări de stradă”
[3] Art. 113 Legea pentru organizarea meseriilor din 1902 şi legea din 1906, promulgată prin înaltul Decret Regal cu No. 1.203 din 12 Martie 1902, sunt şi rămân abrogate”.
[4] Expunere de motive la Legea din 1929: „Relaţiunile contractuale dintre patroni şi salariaţi sunt reglementate în Vechiul Regat şi Basarabia de legea meseriilor din 1912”, Art. 124. Toate dispoziţiile legale, regulamentare sau de alt ordin referitoare Ia contracte de muncă, se abrogă.
[5] Art. 139 Legea asupra contractelor de munca din 5 Aprilie 1929, Legea Nr. 711 din 6 Septembvrie 1946, pentru jurisdictia muncii (republicata in Monitorul Oficial Nr.132 bis din 9 Iunie 1948), dispozitiunile din Legea Nr. 10 din 1 Ianuarie 1949 pentru organizarea Asigurarilor Sociale de Stat cu exceptia Art. 16 -23 inclusiv, Art. 25 si Art. 27, referitoare la pensiile de invaliditate, batranete si pensia urmasilor in caz de pierdere a sustinatorului, Decretul Nr.29 din 29 Ianuarie 1949 pentru reglementarea drepturilor si indatoririlor salariatilor administrativi si a personalului tehnic de conducere din institutii si intreprinderi de Stat si cooperative de orice fel, precum si toate dispozitiunile din legi, contrarii Codului de fata, se abroga.
[6] „Art. 191 Prezentul cod al muncii intra in vigoare la 3 luni de la publicarea sa in Buletinul Oficial al Republicii Socialiste Romania. Incepind de la aceiasi data se abroga Codul muncii din 8 iunie 1950, cu modificarile ulterioare, precum si orice alte dispozitii contrate”.
Av. Costel GÎLCĂ
Director – Revista de Drept Social
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
