RIL promovat. Dreptul persoanelor persecutate politic de a cumula indemnizatia pentru perioada de stramutare cu indemnizatia pentru perioada de domiciliu fortat
20 februarie 2012 | Andrei PAP
Procurorul General al României, Laura Codruţa Kovesi, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii întrucât la nivelul instanţelor s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e) raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul–Lege nr. 118/1990, republicat, privind dreptul unor persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată în România cu începere de la 6 martie 1945, de a cumula indemnizaţia pentru perioada de strămutare cu cea prevăzută pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis.
Optica jurisprudenţială
1. Unele instanţe au respins acţiunile formulate de persoanele îndreptăţite şi au apreciat că atunci când perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu forţat, persoana în cauză poate beneficia de o singură indemnizaţie prevăzută de lege, respectiv fie cea pentru perioada de strămutare, fie cea pentru perioada de domiciliu obligatoriu, deoarece aceste două măsuri sunt complementare, astfel încât persecuţia s–a referit doar la dreptul persoanei de a avea un domiciliu liber ales.
În susţinerea acestei opinii, s-a considerat că „strămutarea” reprezintă o măsură care presupune, în mod necesar, şi restricţii domiciliare. Această măsură nu implică doar mutarea efectivă a unei persoane dintr-o regiune în alta, ci şi obligarea acesteia să rămână în locul unde a fost strămutată. De fapt, restricţiile imobiliare sunt cele care conferă strămutării forţa şi eficienţa, fapt ce justifică plata unei indemnizaţii mai mari decât cea prevăzută pentru domiciliul obligatoriu. Practic, tocmai obligaţia persoanei de a rămâne în localitatea în care a fost trimisă constituie esenţa şi raţiunea măsurii de strămutare, în lipsa acestei obligaţii neputând fi atins scopul urmărit de autorităţi.
Nu se poate disjunge restricţia imobiliară de măsura strămutării, deoarece, pe de o parte măsura strămutării se consumă instantaneu, prin mutarea persoanei la noul domiciliu, iar pe de altă parte nu ar mai avea sens dispoziţia care prevede plata unei indemnizaţii pentru fiecare an de strămutare. Or, strămutarea capătă durată doar prin restricţiile imobiliare care s-au dispus, durează pe toată această perioadă şi încetează în momentul ridicării acestor restricţii, chiar dacă persoana în cauză continuă să locuiască în regiunea în care a fost strămutată.
Împrejurarea că strămutarea şi domiciliul forţat sunt prevăzute distinct în textul de lege nu poate conduce la o concluzie contrară, întrucât domiciliul obligatoriu nu presupune strămutarea persoanei într-o altă localitate, ci dimpotrivă, obligarea acesteia de a nu părăsi localitatea de domiciliu, în timp ce strămutarea presupune în mod necesar stabilirea domiciliului într-o anume localitate.
Aşadar, rezultă în mod indubitabil că noţiunile de „strămutare” şi „domiciliu obligatoriu” sunt distincte, însă măsura strămutării implică în mod necesar şi fixarea unui domiciliu obligatoriu, în timp ce domiciliul obligatoriu nu presupune strămutarea persoanei.
Prin stabilirea a două indemnizaţii pentru persoanele strămutate în considerarea faptului că acestea au avut şi restricţii imobiliare se ajunge ca aceste persoane să fie despăgubite cu o indemnizaţie totală mai mare decât persoanele condamnate sau private de libertate în mod abuziv, ceea ce înfrânge voinţa legiuitorului, a cărui intenţie a fost de a stabili despăgubiri echitabile în considerarea persoanei persecutate politic şi nu în raport de numărul situaţiilor în care se poate încadra acea persoană persecutată politic.
Prin urmare, atunci când cele două măsuri abuzive coincid ca şi perioadă, persoana îndreptăţită nu poate primi legal două indemnizaţii, ci doar una singură, deoarece nu se poate afla în cele două situaţii în acelaşi timp
2. Alte instanţe, în aceeaşi ipoteză, admiţând contestaţiile reclamanţilor au apreciat că cele două indemnizaţii pot fi cumulate, întrucât cuantumul lor este prevăzut distinct de Decretul–Lege nr.118/1990, iar interpretarea în sensul că situaţia de strămutare include şi pe cea vizând domiciliul obligatoriu privează persoanele îndreptăţite de un drept prevăzut de lege.
În adoptarea acestei soluţii, s-a reţinut că dispoziţiile art.1 şi art.4 din Decretul-Lege nr.118/1990 republicat nu se pot interpreta în sens subiectiv şi restrictiv, astfel încât situaţia de strămutare ar include şi pe cea de domiciliu obligatoriu, deoarece scopul legii a fost acela de a avea un caracter reparator pentru persecuţiile suferite.
Legiuitorul a reglementat ca măsuri administrative abuzive distinct, „strămutarea” şi „stabilirea domiciliului obligatoriu”.
Astfel, măsura strămutării este cea care se realizează dintr-o dată şi constă în dislocarea unei persoane dintr-un spaţiu (localitate) în care trăieşte şi pe care singură l-a ales şi aşezarea ei forţată într-un alt spaţiu stabilit de către autorităţile regimului autoritar. Acestei persoane nu i s-a impus să nu părăsească localitatea stabilită pentru strămutare.
Măsura domiciliului obligatoriu este diferită de cea a strămutării, strămutarea neincluzând şi domiciliul obligatoriu, deoarece strămutarea se finalizează odată cu mutarea persoanei într-un teritoriu impus, iar domiciliul obligatoriu se aplică după epuizarea măsurii strămutării şi se finalizează prin ridicarea interdicţiei.
Pentru aceste considerente, legea stabileşte, raportat la fiecare dintre aceste măsuri o indemnizaţie, iar indemnizaţia pentru strămutare este diferită de cea pentru stabilirea domiciliului obligatoriu.
Faptul că perioada de strămutare se suprapune cu cea de domiciliu obligatoriu nu îndreptăţeşte la acordarea unei singure indemnizaţii, în condiţiile în care sunt reglementate indemnizaţii diferite pentru situaţia de persoană strămutată, faţă de cea de persoană cu domiciliu obligatoriu, iar o persoană beneficiară a drepturilor conferite de dispoziţiile Decretului-Lege nr.118/1990 poate întruni ambele calităţi.
Din dispoziţiile legii nu rezultă că cele două situaţii recunoscute nu pot fi cumulate şi acordată indemnizaţia însumată în consecinţă, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge.
Nu se poate reţine nici faptul că indemnizaţia prevăzută pentru calitatea de strămutat include şi pe cea de persoană cu domiciliul obligatoriu, neexistând nicio normă expresă în acest sens.
Împrejurarea că pentru diferitele situaţii prevăzute de art. 1 din Decretul-Lege nr. 118/1990 sunt prevăzute indemnizaţii diferite nu poate conduce la concluzia că aceste indemnizaţii sunt cuantificate în raport de situaţia mai grea în care se aflau persoanele în cauză.
Aşadar, aceeaşi persoană se poate încadra în mai multe situaţii şi poate beneficia de mai multe drepturi compensatorii
Opinia Procurorului General este în sensul că primele instanţe au pronunţat soluţii în acord cu litera şi spiritul legii.
>> Textul integral al recursului în interesul legii
Pentru JURIDICE.ro, Andrei PAP
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
