Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
CRAZNIC
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Imitatia si simulatia persoanei in Noul Cod Civil

20.02.2012 | JURIDICE.ro, Gheorghe PIPEREA
Licitatie Arta Juridica

§1. Real si virtual in conceptul de „persoana juridica”

Persoana juridică este o copie a realităţii, şi nu o realitate materială; este o formă şi nu un organism; o abstracţiune şi nu o entitate materială sau un fapt; o entitate juridică şi nu una organică (materială).

Persoana juridica este o realitate virtuala, o imitatie a realitatii.

Ca si prezumtia sau conceptul juridic de buna credinta, ca si internetul, de altfel, persoana juridica este o realitate virtuala ce „se naste” din imitarea realitatii. Dar, prin „personificare”, forma de organizare care imita realitatea produce consecinte fizice asupra realitatii pe care o imita, modificind-o sau alterind-o.

Persoana juridică este, conform art. 25 alin. 3 NCC, o formă de organizare care poate fi titulară de drepturi şi de obligaţii civile doar dacă întruneşte condiţiile cerute de lege. Persoana juridica este o tehnică juridică producatoare de efecte juridice; prin faptul ca sufera un proces de personificare prin încorporarea voinţei constituenţilor, „forma de organizare” capătă vocatia de a achizitiona drepturi şi de a-şi asuma obligaţii. Or, prin crearea de raporturi juridice, oamenii produc consecinte fizice, materiale, asupra realitatii. Actul juridic creator de raporturi juridice este principalul instrument al optiunii umane; prin intermediul sau, omul isi modifica permanent viitorul.

Entităţile cu personalitate juridică sunt, la origine, tehnici de limitare a răspunderii [1]. Ideea a fost preluată din dreptul comercial vechi şi a fost transformată în fundamentul constituirii tuturor persoanelor juridice, inclusiv cele de drept public. Principala consecinţă a „încorporării” este instituţionalizarea entităţii nou create, ceea ce presupune că dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul persoanei juridice este separat de patrimoniul constituenţilor, urmând a se exercita prin organele persoanei juridice. Funcţionarea formei de organizare (entitate colectivă, societate unipersonală, instituţie publică), devenită instituţie, se asigură de organele acesteia, purtătorii voinţei persoanei juridice. Capacitatea juridică a formei de organizare se exercită prin organele sale, prin decizie managerială. Dar persoana juridică se naşte şi moare, la fel ca şi persoana fizică. Începutul procesului de încetare a personalităţii juridice îl reprezintă dizolvarea, urmată de lichidare [2] şi, la final, de radierea persoanei juridice din registrele publice (aceasta reprezentând decesul oficial al persoanei juridice). Dacă, după lichidare şi radiere rămân bunuri sau valori neutilizate pentru plata datoriilor, acest surplus devine proprietatea comună a (foştilor) constituenţi, fiind supuse partajului, în condiţii similare cu cele relative la partajul succesoral.

Aşadar, persoana juridică: (i) începe prin a fi un contract, act juridic unilateral, act normativ etc. prin care constituenţii pun în comun sau dotează entitatea cu bunuri sau valori; (ii) continuă prin a fi o instituţie şi (iii) la radierea sa din registrele publice, sfârşeşte prin a fi o masă de bunuri, drepturi şi obligaţii asupra căreia (foştii) constituenţi devin proprietari sau co-indivizari.

Spre deosebire de persoana juridică, persoana fizică este o entitate care are voinţă intrinsecă, organică, care este dotată de lege cu capacitate juridică nelimitată pe toată perioada de la naşterea, până la moartea sa, şi care poate avea drepturi încă de la concepţie, cu condiţia să se fi născut vie (art. 3536 NCC).

§2. Premisele imitatiei

2.1. Premisele existenţei persoanei juridice sunt:
(i) organizarea de sine stătătoare;
(ii) patrimoniul propriu, afectat realizării unui scop;
(iii) un scop licit şi moral, în acord cu interesul general.

Organizarea de sine stătătoare reprezintă structura funcţională a persoanei juridice: adunarea membrilor sau echivalentul său, administratorii şi reprezentanţii legali şi cenzorii sau auditorii interni. Prin lege, act de înfiinţare, statut sau regulament de funcţionare, persoana juridică îşi fixează sau îşi însuşeşte modul de funcţionare, precum şi modalitatea în care se poziţionează în relaţiile juridice cu terţii. În principiu, funcţionarea persoanei juridice se bazează pe principiul separaţiei de competenţe între organele sale şi al separaţiei de patrimonii între constituenţi, pe de o parte, şi persoana juridică însăşi, ca subiect de drept, pe de altă parte.

Patrimoniul propriu, afectat scopului fiinţării persoanei juridice, este format din aporturile sau contribuţia membrilor şi din tot ceea ce intră în patrimoniul persoanei juridice, la constituire sau pe parcursul funcţionării. În cazul persoanelor juridice de drept public, patrimoniul propriu este format din bunurile şi drepturile cu care entitatea constituentă sau legea le dotează. Patrimoniul persoanei juridice nu se confundă cu patrimoniul de afectaţiune, care este o formă de divizare a unui patrimoniu unic. Patrimoniul unic al persoanei juridice poate fi divizat sau supus uneia sau mai multor afectaţiuni, putând conţine, deci, mai multe patrimonii de afectaţiune, precum şi una sau mai multe universalităţi de fapt (în sensul pe care art. 541 NCC îl dă acestei noţiuni), ca de exemplu, unul sau mai multe dezmembrăminte ale personalităţii juridice (sucursale, puncte de lucru, sedii secundare) ori unul sau mai multe fonduri de comerţ.

Scopul constituirii persoanei juridice este motivaţia înfiinţării acesteia. El poate fi un scop lucrativ, ca de exemplu, obţinerea de profit, gestionarea eficientă a resurselor materiale sau financiare ale membrilor sau a celor atrase de la terţi, folosirea în comun a economiilor ce ar putea rezulta din cooperarea membrilor entităţii colective etc. Dar scopul persoanei juridice poate fi şi unul non-lucrativ, cum ar fi promovarea şi urmărirea satisfacerii intereselor personal-nepatrimoniale ale membrilor, activităţi filantropice, voluntariat etc. Persoanele juridice de drept public, fără a li se interzice scopul lucrativ, sunt constituite pentru îndeplinirea sarcinilor sociale, de apărare şi ordine publică, de securitate şi justiţie, precum şi a celor economice ale autorităţilor. În cazul persoanelor juridice de tip asociativ, scopul poate fi identificat cu cauza actului juridic al asocierii. Dacă această cauză lipseşte ori este în dezacord cu legea, morala sau cu interesul public, actul de înfiinţare al persoanei juridice poate fi declarat nul, cu consecinţa nulităţii persoanei juridice însăşi. Dar dezacordul scopului cu legea, morala şi interesul public, mai ales că ultimele două noţiuni sunt mai mult sociologice şi empirice decit juridice, trebuie stabilit în instanţă, fie prin acţiune, fie pe cale de excepţie. O modalitate normativă de neutralizare a personalităţii juridice este reglementată de art. 196 alin. (1) lit. a) şi, respectiv, lit. c) NCC, fie în varianta anulării actului de înfiinţare pentru cauză ilicită, imorală sau în dezacord cu interesul public (un asemenea act declarat nul nu există din punct de vedere juridic şi, deci, se poate pronunţa nulitatea persoanei juridice însăşi), fie în varianta anulării actului de înfiinţare pentru iliceitatea sau contrarietatea cu ordinea publică şi bunele moravuri a obiectului de activitate (cu toate că scopul persoanei juridice nu se confundă cu obiectul de activitate ale acesteia). Nulitatea nu va avea, însă, efect retroactiv. Aşadar, chiar şi în condiţiile constatării unui scop ilicit, imoral sau în dezacord cu interesul public, persoana juridică va fi produs efecte juridice, cel puţin din perspectiva protecţiei terţilor de bună credinţă care au apucat să intre în relaţii juridice cu persoana juridică declarată nulă. În cazul persoanelor juridice înfiinţate prin acte normative, dezacordul scopului cu legea, morala şi interesul public poate fi un motiv de anulare în contencios administrativ a actului de înfiinţare. Dacă dezacordul cu legea este simplu de decelat, dezacordul cu morala şi cu interesul public presupune stabilirea cu certitudine a ceea ce este moral într-o societate, la un moment istoric dat, precum şi stabilirea sferei interesului public. Morala şi interesul public sunt concepte fluide şi evolutive. Scopul persoanei juridice poate fi în acord cu acestea la momentul constituirii, dar ulterior, poate interveni dezacordul. Spre exemplu, o persoană juridică ce îşi propune ca scop încurajarea oamenilor să se apare singuri, inclusiv prin procurarea de arme letale, poate fi în acord cu morala în Statele Unite, dar nu şi în România. O astfel de persoană juridică poate fi în acord cu morala societăţii româneşti a jumătăţii secolului XIX, dar nu şi cu morala secolului XXI. Sau, o persoană juridică ce şi-ar fixa ca scop promovarea drepturilor minoritarilor şi luptă contra discriminării ar fi în acord cu interesul public în prezent, fără să fi fost în acord cu interesul public în urmă cu 100 de ani. De aceea, s-ar putea pune problema liceităţii, moralităţii sau acordului cu interesul public nu numai la constituirea persoanei juridice, ci şi pe parcursul existenţei sale: fiind vorba de o premisă a personalităţii juridice, transformarea scopului în ceva contrar legii, moralei sau interesului public poate duce la neutralizarea personalităţii juridice, ceea ce înseamnă o anumită incertitudine în circuitul civil, generată de potenţialul unor acţiuni în nulitate a persoanei juridice.

Entitatile juridice supuse înregistrării în registrul comerţului dobindesc calitatea deplină de persoană juridică exclusiv prin înregistrare. Lipsa înregistrării înseamnă lipsa personalităţii juridice. Persoanele juridice de drept privat nu se pot înfiinţa decât printr-un act de înfiinţare autorizat în condiţiile legii [art. 194 alin. (1) lit. c) C.civ.].

2.2. Lipsa sau dispariţia premiselor personalitatii juridice pot antrena neutralizarea persoanei juridice. Lipsa sau dispariţia premisei organizării de sine stătătoare înseamnă lipsa sau dispariţia independenţei persoanei juridice, care nu îşi poate manifesta în mod real voinţa în raporturile juridice în care ar putea fi parte. O entitate fără organizare de sine stătătoare nu este decât un instrument al voinţei constituentului şi, de aceea, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, se poate invoca lipsa personalităţii juridice a entităţii respective. Existenţa patrimoniului propriu şi separaţia acestuia de patrimoniile membrilor sau ale organelor persoanei juridice este revelatorul personalităţii juridice efective. Inexistenţa patrimoniului ori confuzia acestuia cu patrimoniile membrilor sau ale organelor persoanei juridice denotă o personalitate juridică falsă, nereală, ceea ce se poate invoca pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie. Dacă scopul persoanei juridice lipseşte, este ilicit, imoral sau în dezacord cu interesul public, persoana juridică poate fi declarată nulă sau poate fi neutralizată prin invocarea, pe cale de acţiune sau de excepţie, a dezacordului scopului cu legea, morala şi interesul public.

§3. Efectele imitatiei

3.1. Personalitatea juridică îi conferă formei de organizare (entităţii juridice) calitatea de subiect de drept distinct de constituentul său. În calitate de subiect de drept, persoana juridică are:
(i) atribute de identificare proprii (sediu propriu, nume sau denumire, emblemă);
(ii) voinţă proprie şi interese proprii, pe care şi le exercită sau, după caz, şi le gestionează prin organele proprii;
(iii) naţionalitate proprie, distinctă de cea a constituenţilor;
(iv) patrimoniu propriu, distinct de cel al constituenţilor;
(v) responsabilitate juridică proprie, inclusiv responsabilitate contravenţională sau penală.

În calitate de subiect de drept, participant la circuitul civil, persoana juridică poate dobândi drepturi (inclusiv drepturi reale asupra unor bunuri) şi îşi poate asuma obligaţii, în limitele capacităţii sale juridice. În cazul persoanelor juridice fără scop patrimonial, capacitatea juridică se subsumează scopului său statutar. Alături de bunurile corporale, persoana juridică poate fi titular şi al unor bunuri sau drepturi necorporale, cum ar fi emblema, marca, secretul comercial sau celelalte drepturi de proprietate industrială. Persoana juridică poate dobândi şi invoca inclusiv drepturi nepatrimoniale, mai ales cele relative la nume şi dreptul la propria imagine (drepturi care se regăsesc printre cele indicate de art. 58 NCC „drepturi ale personalităţii”). Pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale, persoana juridică poate pretinde despăgubiri, materiale sau morale, precum şi alte mijloace de reparare a prejudiciului, şi poate să utilizeze mijloacele de apărare a drepturilor personalităţii. Într-adevăr, conform art. 257 NCC, dispoziţiile Titlului V din Cartea I (Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice) se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice.

Conform art. 31 alin. (1) NCC, ca şi persoanele fizice, persoana juridică este titulară a unui patrimoniu propriu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia. Patrimoniul persoanei juridice se constituie din contribuţiile iniţiale sau ulterioare ale constituenţilor, la care se adăugă bunurile, drepturile şi obligaţiile generate de activitatea persoanei juridice. La încetarea persoanei juridice, bunurile şi drepturile acesteia se transmit fie la persoana juridică succesoare, fie la constituent (cu condiţia ca acestea să reprezinte un surplus valoric faţă de totalul datoriei persoanei juridice care încetează).

Patrimoniul persoanei juridice poate fi supus unor diviziuni sau afectaţiuni patrimoniale, aşa cum rezultă din art. 31 alin. (1)-(2) NCC. Spre exemplu, persoana juridică poate să îşi constituie unul sau mai multe fonduri de comerţ sau alte tipuri de universalităţi de fapt, în sensul pe care îl dă acestei noţiuni art. 541 NCC. Sau, persoana juridică poate să îşi constituie una sau mai multe afectaţiuni patrimoniale, prin tehnica fiduciei sau, după caz, a administrării depline a bunurilor.

Având un patrimoniu propriu, distinct de cel al constituenţilor, persoana juridică are şi o răspundere juridică proprie. În cazul răspunderii civile, persoana juridică îşi asumă consecinţele actelor sau faptelor sale generatoare de prejudicii, garantând acoperirea acestui prejudiciu cu patrimoniul propriu.

Dispoziţiile art. 2324 alin. (1) NCC relative la garanţia comună a creditorilor asupra tuturor bunurilor din patrimoniul debitorului, prezente şi viitoare, se aplică şi persoanei juridice. Dar sunt aplicabile persoanei juridice, în egală măsură, şi dispoziţiile art. 2324 alin. (2)-(3) C.civ., conform cărora: (i) unele bunuri ale debitorului sunt insesizabile, adică nu pot fi urmărite silit; (ii) dacă există o diviziune sau afectaţiune a patrimoniului, creditorii aferenţi diviziuni sau afectaţiuni sunt ţinuţi să urmărească mai întâi bunurile din acea fracţiune de patrimoniu în legătură cu care li s-a născut creanţa şi numai în caz de insuficienţă să treacă la urmărirea celorlalte bunuri ale debitorului.

3.2. Din caracteristica persoanei juridice de a fi un subiect de drept distinct de constituenţii săi rezultă şi consecinţa separaţiei de patrimonii între persoana juridică, pe de o parte, şi constituenţii, membrii sau organele acesteia, pe de altă parte. Separaţia de patrimonii este revelatorul personalităţii juridice reale. Ea nu poate fi confundată cu diviziunile sau afectaţiunile patrimoniale, la care se referă art. 31 alin. (2)-(3) NCC şi care au în vedere patrimoniul propriu, unic, al persoanei, inclusiv patrimoniul unic al persoanei juridice.

În mod principial, separaţia de patrimonii este şi revelatorul limitării răspunderii constituentului sau a membrului persoanei juridice la nivelul valoric nominal al contribuţiei sale la constituirea patrimoniului iniţial al persoanei juridice. Persoana juridică, o „formă de organizare” dotată de lege cu subiectivitate proprie, este o tehnică de limitare a răspunderii folosită în mod frecvent în dreptul afacerilor pentru a pune de acord caracterul limitat şi insuficient valoric al patrimoniului titularului cu caracterul practic nelimitat al valorii obligaţiilor generate de afacere, dar şi pentru a pune la adăpost averea titularului afacerii de riscurile inerente afacerii. Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, spre exemplu, au fost create ca tehnici de limitare a răspunderii. Entităţile colective cu personalitate juridică, altele decât cele prezente în dreptul afacerilor, au preluat această tehnică de limitare a răspunderii, iar legiuitorul a sfârşit prin a extinde acest efect la toate tipurile de persoane juridice, inclusiv la cele de drept public.

§4. Transgresarea „formei de organizare”

4.1. Personalitatea juridică nu înseamnă în mod invariabil limitarea răspunderii constituenţilor sau membrilor persoanei juridice la nivelul contribuţiilor lor iniţiale la formarea patrimoniului persoanei juridice. Însuşi NCC, în art. 193 alin. (1), teza finală (“persoana juridică răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”), admite că de la regula răspunderii persoanei juridice pentru datoriile proprii pot exista excepţii, stabilite prin lege. Aşadar, limitarea răspunderii nu mai este o consecinţă invariabilă a personalităţii juridice. În primul rând, însuşi Noul Cod civil prevede, în art. 193 alin. (2) NCC, că nu poate fi invocată împotriva unei persoane de bună credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă cel care o invocă urmăreşte să ascundă o fraudă, un abuz de drept sau o atingere adusă ordinii publice. Persoana de bună credinţă nu trebuie să dovedească nulitatea persoanei juridice, precaritatea sau falsitatea acesteia şi nici confuzia de patrimonii. Nu este necesar ca însăşi persoana juridică să se fi constituit pentru a ascunde o fraudă, un abuz sau o atingere adusă ordinii publice (căci, în acest caz, am vorbi, de fapt, de un motiv de nulitate a persoanei juridice). Este suficient ca persoana interesată: (i) să dovedească faptul că invocarea personalităţii juridice ascunde frauda, abuzul sau o atingere adusă ordinii publice şi (ii) să fie de bună credinţă (fapt care, de altfel, se prezumă). Consecinţa acestei dispoziţii este că, faţă de persoană de bună credinţă care a intrat în raporturi juridice cu persoana juridică, membrii sau asociaţii vinovaţi de fraudă, abuz sau de atingerea ordinii publice, toate acestea ascunse sub paravanul personalităţii juridice a entităţii colective, vor fi responsabili patrimonial (sau chiar penal, după caz), alături de sau în locul persoanei juridice. Aşadar, creditorii persoanei juridice devin creditori ai fondatorilor sau membrilor persoanei juridice care s-au folosit de paravanul personalităţii juridice pentru a ascunde o fraudă, un abuz sau o atingere adusă ordinii publice. Personalitatea juridica este, astfel, neutralizata. Textul art. 193 alin. (2) NCC este aplicabil mai ales atunci când voinţa proprie a fondatorului sau a membrului persoanei se manifestă prin instrumentalizarea persoanei juridice, ca voinţă proprie a fondatorului sau membrului. Dar textul este aplicabil şi în cazul în care interesul persoanei juridice este intervertit în interesul administratorului, al fondatorului sau al asociatului majoritar, care se foloseşte de personalitatea juridică pentru o fraudă, un abuz sau o atingere adusă ordinii publice. Interesul persoanei juridice este interesul entităţii, al formei de organizare, şi nu al constituentului sau al administratorului, chiar dacă, în mod indirect, aceste interese se manifestă ca principalele determinante ale interesului entităţii. Confundarea acestor interese poate duce la consecinţe juridice defavorabile circuitului civil, întrucât actele organelor persoanei juridice pot fi anulate pentru lipsa sau iliceitatea cauzei derivată din introvertirea interesului entităţii în interesul personal al constituentului. În plus, o persoană de bună credinţă va putea invoca utilizarea paravanului personalităţii juridice în scopurile ilicite arătate de art. 193 alin. (2) NCC pentru a se apăra de limitarea răspunderii celui culpabil, cu care a intrat în raporturi juridice.

Dacă frauda sau abuzul sunt relativ simplu de calificat (abuzul de drept fiind chiar definit de art. 15 NCC: „nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”), ordinea publică nu este definită, deşi Noul Cod civil face referire la această sintagmă atunci când interzice subiectelor de drept să deroge, prin convenţiile sau actele lor juridice unilaterale, de la legile care interesează ordinea publică (art. 11 NCC). Ordinea publică, în concepţia clasică, se reducea la ordinea publică politică (organizare statală, apărare şi ordine publică, justiţie etc.). În prezent însă ordinea publică este o categorie largă ce cuprinde ordinea publică politică, ordinea publică economică, ordinea publică socială [3]. În noţiunea de ordine publică economică sunt incluse: (i) ordinea publică economică de protecţie (dreptul consumului, dreptul muncii) şi (ii) ordinea publică economică de direcţie (dreptul concurenţei). Ordinea publică economică este o dimensiune a ordinii publice care are sens doar prin raportare la activitatea profesioniştilor. Într-adevăr, profesioniştii sunt cei care exploatează o întreprindere, adică desfăşoară în mod sistematic activităţi economice. Normele de direcţie (concurenţa) şi normele de protecţie (dreptul consumului şi dreptul muncii) sunt limite ale activităţii profesioniştilor şi ale libertăţii lor de a contracta, întrucât sunt norme care fie le direcţionează activitatea, în aşa fel încât jocul concurenţei să fie onest, fie le interzice anumite libertăţi, în aşa fel încât partea slabă în contractele pe care profesioniştii le încheie, recte consumatorii sau angajaţii, să fie protejaţi de abuzul de putere economică al profesioniştilor. Dacă persoana juridică este un paravan pentru încălcări ale legilor ce interesează ordinea publică (inclusiv ordinea publică economică, de direcţie sau de protecţie), persoana interesată va putea invoca inaplicabilitatea limitării răspunderii fondatorilor, membrilor sau asociaţilor pentru datoriile persoanei juridice, putând atrage răspunderea acestora pentru datoriile persoanei juridice.

4.2. Răspunderea societăţii dominante pentru societatea filială este consacrată în dreptul comunitar European, cele mai relevante sub acest aspect fiind speţele Akzo Nobel (2009) şi Clubul Lombard (2009), soluţionate de CJUE. În ambele speţe s-a admis că, în măsura în care comportamentul anti-concurenţial al unei filiale nu este rezultatul unei independenţe voliţionale sau patrimoniale a filialei, ci un comportament impus filialei de societatea dominantă prin control acţionarial şi managerial, simplul fapt al existenţei personalităţii juridice a filialei nu apară societatea-mamă (societatea dominantă a grupului) de răspunderea pentru delictele civile, contravenţionale sau penale ale filialei. Speţa Clubul Lombard a extins principiul răspunderii societăţii dominante pentru societatea controlată şi în domeniul protecţiei consumatorilor [4]. Chiar dacă cele două speţe par a fi cantonate la domeniul concurenţei şi la cel al protecţiei consumatorilor, ele au totuşi, valoare de principiu, putând fi extinse la toate situaţiile în care, prin încălcarea independenţei juridice şi patrimoniale a filialei, societatea dominantă a determinat filiala la săvârşirea unui delict civil, contravenţional sau penal. Este, de altfel, nu numai rezultatul unei evoluţii a jurisprudenţei Uniunii Europene, care a ajuns să nu mai echivaleze personalitatea juridică cu limitarea răspunderii, aceasta din urmă fiind păstrată neatinsă doar în măsura în care nu se încalcă separaţia de patrimonii între filială şi societatea dominantă a grupului, ci şi ceea ce rezultă din art. 13691370 NCC. Din aceste texte rezultă, pe de o parte, că cel ce determină săvârşirea unui delict civil sau cel beneficiază de consecinţele acestuia răspunde solidar faţă de victima prejudiciului, alături de autorul direct al delictului civil şi, pe de altă parte că, dacă nu se poate stabili cu precizie imputabilitatea unei fapte, care apare ca fiind săvârşită de mai mule persoane, atunci toate acestea răspund solidar şi integral faţă de victimă.

Şi în jurisprudenţa CEDO s-a considerat că acţionarul majoritar poate fi ţinut să răspundă pentru datoriile societăţii controlate în condiţiile în care nu a înţeles să menţină intactă independenţa juridică a societăţii controlate şi, respectiv, separaţia de patrimonii între societatea controlată şi acţionarul majoritar. Într-o recentă speţă, A. Popa contra României [5] s-a statuat că Statul român este responsabil pentru plata datoriilor societăţii Nitramonia Făgăraş, deţinută de stat, întrucât Statul român nu a respectat nici independenţa juridică, nici separaţia de patrimonii a societăţii. În plus, s-a reţinut că lipsa mijloacelor financiare nu poate fi un motiv de neplată a datoriilor, mai ales atunci când debitorul este statul. Ambele jurisprudenţe citate mai sus sunt obligatorii în dreptul intern, atât art. 148 alin. (2) din Constitutie si art. 5 NCC, cât şi art. 20 din Constituţie si art. 4 NCC, stabilind aplicabilitatea directă în dreptul intern a dreptului Uniunii Europene şi, respectiv, a drepturilor stabilite de CEDO, atunci când legea internă este în contradicţie cu dreptul Uniunii Europene sau cu dreptul europea al drepturilor omului. Legea internă, în această situaţie, este înlăturată de la aplicare.

§5. Simularea si fictivitatea „formei de organizare”

Realitatea materiala poate fi nu numai imitata, ea poate fi si simulata sau disimulata. Daca simulantii unui act juridic intentioneaza sa dea efecte juridice minciunii lor juridice (si reusesc sa o faca pina la momentul devoalarii acestei minciuni, prin actiunea in constatarea simulatiei), constituientii unei forme de organizare, care este o imitare a realitatii, pot sa simuleze existenta acestei forme de organizare sau sa disimuleze sub aceasta forma de organizare o alta realitate materiala sau juridica. Simulantii formei de organizare creeaza astfel nu doar o copie a realitatii, ci o copie a copiei.

Personalitatea juridică a unei forme de organizare poate să fie rezultatul unei simulaţii [6] sau poate să fie doar aparentă (falsă). În aceste situaţii vorbim de fictivitatea persoanei juridice.

Dacă persoana juridică este o copie a realităţii, atunci persoana juridică fictivă este o copie a copiei, care nu numai că nu mai imita originalul, ci nu mai lasă originalul nici măcar să se întrevadă.

O persoană juridică poate să fie fictivă fie pentru că subiectivitatea sa juridică este fictivă (în acest caz, vorbim de o aparenţă de personalitate juridică, de o falsă personalitate juridică), fie pentru că actul constitutiv care stă la baza constituirii sale este simulat (în acest caz, vorbim de o persoană juridică simulată, care se fundamentează pe un act juridic simulat şi care are, de aceea, o personalitate juridică precară, adică incompletă). Persoana juridică fictivă poate fi privită, în consecinţă, sub două aspecte: (i) ca persoană juridică simulată; pot fi în această situaţie doar entităţile colective de tip asociativ, întrucât doar acestea au un fundament contractual care permite aplicarea regulilor simulaţiei; (ii) ca forma de organizare cu personalitate juridică aparentă, manifestată prin lipsa organizării de sine-stătătoare sau prin confuzia de patrimonii în cazul societăţii unipersonale, al unor societăţi de stat sau în cazul grupului de societăţi. Persoana juridică fictivă, care nu are o existenţă reală, ci una precară, incompletă sau falsă, nu se poate confunda cu actul fictiv, ca formă a simulaţiei [7].


[1] G. Goubeaux, Personalite morale, droit de personnes et droit de biens, LGDJ, Paris, 1984, p. 199; unii autori considera că personalitatea juridică nu este o realitate, ci o ficţiune juridică dotată de la lege cu efectul subiectivităţii: I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 438.

[2] Sensul etimologic originar (echivalent celui tehnic, ingineresc, din chimie şi din fizică) al termenului „dizolvare” este acela de proces prin care un corp (solid, lichid, gazos) se răspândeşte într-un lichid, rezultând o soluţie. Din punct de vedere juridic, dizolvarea înseamnă încetarea personalităţii juridice. Persoana juridică fiind o formă de organizare, un „organ” care există doar juridic, nu şi material, existenţa pe care o capătă este rezultatul unei tehnici sau ficţiuni juridice. Persoana juridică este o copie a realităţii şi, de aceea, şi dizolvarea ei este o copie a realităţii dizolvării unui corp material. În privinţa societăţii simple, este de reamintit că aceasta nu este o persoană juridică, ci o entitate colectivă fără personalitate juridică (sau chiar mai puţin decât atât: un simplu contract între asociaţi încheiat nu pentru exploatarea unei întreprinderi, ci pentru realizarea în comun a unei operaţiuni punctuale a asociaţilor). Din moment ce Noul Cod civil are în vedere şi dizolvarea unei astfel de entităţi colective fără personalitate juridică, s-ar putea extrage concluzia că societatea simplă este şi ea un “organ”, un “corp” juridic, care copiază realitatea unui corp material, din moment ce se poate dizolva. Continuând această paralelă, se va putea observa că, la nivel de imitare a realităţii materiale, încetarea societăţii simple, dizolvarea sa, înseamnă intrarea în lichidare, adică echivalentul juridic  al răspândirii unui corp material într-un lichid.

[3] Clasificarea este propusă în doctrina franceză: J. Flour, J.-Luc Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations, 1. L´acte juridique, 10e édition, Armand Colin, Paris, 2002, p. 199-218, precum şi în doctrina noastră recentă: L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II (Contractul), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 51.

[4] Pentru mai multe amănunte privind aceste speţe, a se vedea: Gh. Piperea, Introducere în Dreptul contractelor profesionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 332-340.

[5] Pentru amănunte în legătură cu aceasta, a se vedea Gh. Piperea, op. cit., 2011, p. 340-341.

[6] Simulaţia este o tehnică juridică, de obicei frauduloasă, prin care se creează, prin acte juridice bi- sau multilaterale, o aparenţă juridică neconformă cu realitatea. Un act juridic poate simula realitatea, creând aparenţa că el există când, în realitate, între părţi nu există raporturi juridice reale (act fictiv). Un act juridic poate disimula un alt act sau raport juridic, singurul raport juridic real fiind cel din urmă (act deghizat). În fine, un act juridic este încheiat între anumite persoane dar, în realitate, el generează, în tot sau în parte, raporturi juridice intra alte persoane (interpunere de persoane).

[7] Pentru detalii privind simulaţia contractului de societate comercială, a se vedea Flavius Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţa, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 275-287.


Prof. univ. dr. Gheorghe PIPEREA
Managing Partner
PIEPEREA SI ASOCIATII


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan