Nimic despre cum un tovarăș procuror a devenit președintele tuturor judecătorilor

Potrivit unui comunicat al CSM, joi, 8 martie 2012, „Inspecţia Judiciară s-a sesizat din oficiu ca urmare a publicării în mass media, respectiv pe site-ul „JURIDICE.ro”, a articolului cu titlul „Nimic despre cum un tovarăş procuror a devenit preşedintele tuturor judecătorilor”, în conţinutul căreia se face referire la cariera profesională a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În legătură cu aspectele semnalate, Inspecţia Judiciară – Serviciul de inspecţie judiciară pentru judecători urmează să efectueze verificări prealabile faţă de autorul articolului.”

*

În anul 1980, când lagărul comunist devenea tot mai cumplit, actualul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie era numit procuror în oraşul în care m-am născut. Oraşul avea industrie metalurgică şi şantier naval, prin urmare colcăia de securişti, de la micii turnători până la cei mai abili şi privilegiaţi torţionari.

Eu aveam 12 ani şi eram în clasa a VI-a. Pentru că era mai mereu la serviciu şi ca să stea cât mai mult timp cu noi, mama ne lua, pe mine şi pe fratele meu mai mic, la defilarea de 23 august. Odată am fost scoşi să-l vedem, pe un stadion, pe Nicolae Ceauşescu, care venea în oraşul nostru cu elicopterul. Îmi amintesc că am stat ore nesfârşite în picioare, sub un soare ucigător. Erau oameni mulţi şi ponosiţi. Cu toţii stăteam drepţi şi repetam lozincile. Lângă mine o femeie, care, de-atâta oboseală, doar mima uralele. Atunci, întorcând capul sub soarele năucitor, am văzut că un bărbat a apucat-o de braţ şi i-a spus, discret, să-l urmeze. Doar pentru că vorbise fără glas. Nu am mai avut curiozitatea să-l văd pe marele conducător. Am plecat şi, după ce ne-am îndepărtat bine de stadion, o tot întrebam pe mama: De ce? În tot acest timp, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie era procuror, în plină ascensiune. Cum o fi luptat tovarăşa procuror pentru stârpirea duşmanului orânduirii socialiste şi înfăptuirea omului nou? Desigur, cu arma sa, dosarele.

Începusem să-mi imaginez ce se poate întâmpla în beciuri, de unde unii ieşeau fără de onoare, îngenunchiaţi şi-nfricoşaţi, iar mulţi nu mai ieşeau vii. Cine îi lovea? Cum arătau loviţii şi cei care loveau? Unde sunt urmele? Nici acum nu se vrea să se ştie.

Pe urmă, în clasa a VII-a, la practica agricolă, pe câmp, unde culegeam roşii, am văzut deţinutele. Purtau costum gros, cu fustă în dungi, şi batic pe cap. Doream să reţin un chip. Mi se părea incompatibilă calitatea de femeie cu statutul de deţinut. Ne chemau la ele, plângând, ca pe copiii lor. Apăreau, autoritar, alte femei, îmbrăcate în uniforme brăzdate de curele din piele. Mama mi-a spus că multe dintre ele erau condamnate pentru avort. Femeile alegeau să-şi ucidă nenăscuţii, pentru că n-aveau cu ce să-i crească. Pe lângă această tragedie interioară, erau hăituite de miliţie şi de procurori. Cum s-o fi descurcat, atunci, tovarăşa procuror, bineînţeles tot întru formarea omului nou?

Pentru mine, lumea, care deja se conturase, era compusă din sărăcia cruntă, tăcerea şi teroarea de la suprafaţa pământului şi iadul necunoscut din beciuri, de unde niciodată nu se auzeau strigătele. Procurorii erau undeva deasupra, într-o lume sclipitoare, intangibilă, de sub care nimeni din lumea mea nu putea să zărească cerul. Toţi aceşti tovarăşi, uzurpatori ai Lui Hristos şi ai Legii Lui, au păzit, cu străşnicie, temniţa comunistă. Şi tovarăşa procuror a plutit deasupra noastră, omniprezentă şi păzitoare, timp de 14 ani, până în anul 1994, când s-a metamorfozat în judecător. Adică până când eu am împlinit vârsta de 26 de ani. În tot acest timp, mi-am făcut lecţiile la lumânarea lipită de marginea borcanului, hrana era raţionalizată, apa rece curgea două ore pe zi, nu mai era demult apă caldă, am tremurat de frig în casă, stăteam în staţiile de autobuz până încremeneam, apoi eram norocoşi dacă mai prindeam un loc pe scară, să mergem la şcoală.

Acum îmi dau seama că tot acest timp, cât toată copilăria şi adolescenţa mea, nu a fost irosit, pentru că tovarăşa procuror a înfăptuit atâtea, cât să devină însuşi preşedintele tuturor judecătorilor. Preşedintele ţării a numit-o, în anul 2010, într-un stat european, în care se tot reformează la justiţie. Adică, la omul vechi, sub chip nou. De aceea, rezultatul este şi va fi un veşnic eşec.

Daniela PANIOGLU
judecător, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a I-a penală