„Grava neglijenta” si „rea credinta” in materia raspunderii disciplinare a judecatorilor (I)
12 martie 2012 | JURIDICE.ro, Floarea GROSUExercitarea funcţiei de judecător cu gravă neglijenţă sau rea credinţă. Semnificaţia conceptelor „gravă neglijenţă” şi „rea credinţă” în lumina noilor reglementări în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor. Determinarea actelor materiale care intră în conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t din perspectiva cerinţei respectării principiului independenţei judecătorilor, al puterii lucrului judecat şi al principiului securităţii raporturilor juridice [1].
(partea I)
„Art. 99 – Constituie abateri disciplinare:
… t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”
„Art. 991 – (1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.”
I. Diferenţieri conceptuale
În abordarea acestei teme analiza se va axa pe limitele verificărilor în procedura răspunderii disciplinare şi pe determinarea categoriei actelor materiale care pot intra în conţinutul laturii obiective ale acestei abateri disciplinare, în raport de semnificaţia conceptelor de rea credinţă şi gravă neglijenţă, astfel cum au fost definite prin art. 991 din Legea nr. 24/2012, din perspectiva cerinţei respectării principiului independenţei judecătorului, al puterii lucrului judecat şi respectiv al securităţii raporturilor juridice, ca element fundamental al preeminenţei dreptului.
Definirea conceptului de exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă impune însă câteva precizări, din perspectiva sferei actelor materiale care se circumscriu acestei abateri disciplinare prin raportare la reglementarea anterioară, semnificaţia conceptelor având o încărcătură parţial diferită.
Noua abatere disciplinară – art. 99 lit. t din Legea 24/2012 – restrânge actele materiale care pot intra în conţinutul acestei abateri în comparaţie cu vechea abatere disciplinară – art. 99 lit. h din textul modificat de Legea 24/2012:
Un prim aspect care se impune a fi observat din perspectiva reglementării abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004 constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, comparativ cu reglementarea anterioară conţinută în art. 99 lit. h este restrângerea actelor materiale care pot intra în conţinutul acestei abaterii disciplinare exclusiv la încălcarea normelor de drept material ori procesual. Această concluzie rezultă din conţinutul art. 991 din lege care defineşte conceptul de rea-credinţă şi gravă neglijenţă prin raportare la încălcarea normelor de drept material ori procesual, formularea „există rea-credinţă atunci când” şi „există gravă neglijenţă atunci când” excluzând posibilitatea reţinerii în categoria actelor materiale specifice acestei abateri, a altor alte acte materiale specifice unei exercitări a funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.
Cu titlu exemplificativ enunţăm acte materiale care se circumscriu încălcării unor responsabilităţi specifice funcţiei care au fost incluse anterior în categoria abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h şi sancţionate ca atare, însă în contextul actualei reglementări nu pot face obiectul răspunderii disciplinare a judecătorilor: pierderea unui act esenţial soluţionării cauzei, primit la dosar de către judecător; neîndeplinirea obligaţiei de studiere a dosarelor sau îndeplinirea acesteia în mod defectuos. În condiţiile în care nu este vorba despre un refuz al judecătorului de a primi actul la dosar ci de o conduită neglijentă cu consecinţe majore din perspectiva vătămării drepturilor părţilor din proces, aplicabilitatea art. 99 lit. e este exclusă. De asemenea, în ceea ce priveşte al doilea exemplu, întrucât obligaţia de studiere a dosarului nu este reglementată explicit prin lege sau regulament, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 99 lit. m, astfel că neîndeplinirea unei responsabilităţi majore specifice funcţiei nu poate fi sancţionată ulterior modificărilor legislative.
Nu poate fi sancţionată în contextul actualei reglementări în materie disciplinară exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă prin neîndeplinirea obligaţiilor de diligenţă care revin judecătorilor, în condiţiile în care, deşi nu sunt reglementate explicit anumite responsabilităţi, subzistă în sarcina judecătorilor, iar nerespectarea acestora generează consecinţe grave în sensul vătămării drepturilor procesuale ale părţilor din proces.
Cu titlu exemplificativ evidenţiem neîndeplinirea obligaţiei de diligenţă în motivarea hotărârilor penale pronunţate în cauzele cu arestaţi preventiv într-un interval de timp care să facă posibilă înaintarea dosarului la instanţa de control judiciar înainte de expirarea măsurii arestării preventive, pentru a permite verificarea din oficiu a legalităţii şi temeiniciei acesteia de către instanţa de control judiciar. O asemenea faptă a fost reţinută anterior modificărilor legislative ca act material ce intră în conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h în modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, fiind aplicată judecătorului sancţiunea disciplinară a excluderii din magistratură, hotărârea Secţiei pentru judecători în materie disciplinară fiind irevocabilă, prin respingerea recursului. În condiţiile în care dispoziţiile Codului de procedură penală nu instituie în materia măsurilor preventive în mod explicit un alt termen de redactare decât cel reglementat de dispoziţiile art. 310 alin. 2 Cod procedură penală, în materia măsurilor preventive poate fi vorba doar despre o obligaţie de diligenţă în sensul redactării de urgenţă a hotărârilor, impusă de specificul cauzei şi de necesitatea asigurării efectivităţii controlului judiciar în această materie, nefiind vorba aşadar de o încălcare a unei norme de drept procesual. În acelaşi timp, în asemenea situaţii, nu poate fi reţinută nici incidenţa dispoziţiilor art. 99 lit. h din actuala reglementare, în cazul în care este vorba despre o situaţie singulară în activitatea judecătorului respectiv, astfel că lipsa de diligenţă a judecătorului care a produs consecinţe spre exemplu în sensul încetării de drept a măsurii arestării preventive, nu poate fi sancţionată (Hotărârea nr. 3/J/2011 a Secţiei pentru judecători în materie disciplinară).
Angajarea răspunderii disciplinare pentru lipsa de diligenţă a judecătorului, prin reţinerea în sarcina sa a abaterii disciplinare constând în exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă a fost reţinută şi prin Hotărârea nr. 8/2008 a Secţiei pentru judecători în materie disciplinară [2] irevocabilă prin respingerea recursului. S-a reţinut astfel în sarcina judecătorului faptul că a manifestat o lipsă de diligenţă nejustificată şi nici scuzabilă, în condiţiile în care, fiind judecător sindic a primit cererea de recurs în vederea selectării actelor necesare înaintării dosarului în calea de atac la data de 4 septembrie 2007, în luna decembrie 2007 a plecat în concediu de odihnă fără a finaliza lucrarea, recursul fiind înaintat spre judecare la data de 29.01.2008.
Obligaţia de diligenţă a judecătorului nefiind reglementată în mod explicit, nu se poate reţine într-o asemenea situaţie incidenţa dispoziţiilor art. 99 lit. m, nefiind vorba despre o obligaţie cu caracter administrativ „prevăzută de lege sau de regulamente”, iar exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în actuala reglementare de asemenea nu poate fi reţinută, prin restrângerea sferei actelor materiale specifice acestei abateri disciplinare la încălcarea sau nesocotirea normelor de drept material sau procesual.
O conduită similară a fost apreciată ca fiind o exercitare a funcţiei cu gravă neglijenţă în sensul prevăzut de art. 99 lit. h teza a II-a din legea nr. 303/2004, fapta judecătorului constând în aceea că, după tehnoredactarea hotărârilor a manifestat neglijenţă în verificarea şi semnarea acestora într-un termen rezonabil, dosarele fiind reţinute în mod constant intervale mari de timp în vederea semnării hotărârilor judecătoreşti. O asemenea conduită nu este sancţionabilă în acest moment deoarece nu există reglementări care să impună judecătorului termene pentru îndeplinirea anumitor categorii de atribuţii, exercitarea acestor atribuţii presupunând doar o conduită diligentă.
Raportarea în definirea gravei neglijenţe la încălcarea sau nesocotirea normelor de drept material sau procesual, nu permite sancţionarea unor comportamente care au un caracter abuziv, şi care, în reglementarea anterioară erau incluse în categoria actelor materiale specifice unei exercitări a funcţiei cu gravă neglijenţă sau rea-credinţă. În contextul actualei reglementări sancţionarea unor conduite care îmbracă un caracter abuziv, nu este posibilă decât în situaţia existenţei unei reglementări explicite care să definească limitele comportamentului, astfel că anumite comportamente imprevizibile, deşi contrare responsabilităţii specifice funcţiei nu pot cenzurate în procedura disciplinară.
Cu titlu exemplificativ, potrivit vechii reglementări a fost apreciată ca fiind o exercitare a funcţiei cu rea credinţă fapta judecătorului care în calitate de preşedinte a determinat personalul din subordinea sa, inclusiv primul grefier al instanţei şi grefierul şef secţie penală să completeze cu date necorespunzătoare adevărului rubricile din registrul de evidenţă a redactării hotărârilor, fapta fiind sancţionată cu excluderea din magistratură a judecătorului (Hotărârea nr. 6J/09.06.2010 a Secţiei pentru judecători, irevocabilă prin respingerea recursului).
Angajarea răspunderii disciplinare a judecătorilor a intervenit în cazul nerespectării normelor de procedură, şi anterior modificărilor legislative fiind reglementată o asemenea modalitate explicit în conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h din vechea reglementare. O asemenea ipoteză intervenea în situaţia încălcării acelor categorii de norme procedurale care garantau eficacitatea legii materiale (spre exemplu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă), fiind reţinută fie modalitatea nerespectării normelor de procedură fie modalitatea exercitării funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, în raport de situaţiile particulare existente în fiecare cauză.
Spre exemplu, Comisia de disciplină a apreciat ca fiind o exercitare a funcţiei cu rea credinţă „eludarea dispoziţiilor legale, (cuprinse în Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale şi în Legea nr. 7/1996, a cadastrului şi a publicităţii imobiliare) privitoare la autentificarea de către notar a actelor de vânzare-cumpărare a imobilelor, care ar fi presupus, în mod obligatoriu, verificarea existenţei unei cărţi funciare deschise pe numele vânzătorului şi eliberarea unei extras de carte funciară în acest sens; existenţa unui titlu de proprietate al vânzătorului şi eventual, a certificatului de moştenitor care să ateste transmiterea succesiunii; legitimarea părţilor şi manifestarea acordului personal sau prin procură autentică special emisă pentru vânzare”. S-a reţinut că aceste neregularităţi grave „conduc la concluzia instrumentării cu rea-credinţă a acestor dosare, în condiţiile în care efectele hotărârilor pronunţate constau în transmiterea dreptului de proprietate asupra unuia sau mai multor imobile” (acţiunile disciplinare au fost admise prin Hotărârea nr. 12/J/2011 a Secţiei pentru judecători în materie disciplinară; Hotărârea nr. 13/J/2011 a Secţiei pentru judecători în materie disciplinară).
Un aspect esenţial care se impune a fi evidenţiat din perspectiva actualelor reglementări, se raportează la definirea conceptului de rea-credinţă. În condiţiile în care reaua credinţă în accepţiunea reglementării conţinute în art. 991 din Legea nr. 303/2004 impune condiţia ca judecătorul să urmărească sau să accepte prin încălcarea cu ştiinţă a normelor de drept material ori procesual vătămarea unei persoane, o conduită abuzivă prin încălcarea acestor categorii de norme, atunci când nu generează o asemenea consecinţă practic nu poate fi sancţionată.
O asemenea ipoteză poate interveni mai ales în cauzele penale, având ca obiect săvârşirea unor infracţiuni care nu cauzează vătămarea unei persoane, iar judecătorul, prin încălcarea normelor de drept material sau procesual favorizează inculpatul. Cu titlu ipotetic evidenţiem situaţia în care, prin încălcarea normelor de drept procesual admite o cale extraordinară de atac se reformează hotărârea în favoarea inculpatului, deşi nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea acesteia. În condiţiile în care, într-o asemenea situaţie este exclusă condiţia vătămării unei persoane, urmărindu-se şi realizându-se chiar favorizarea unei persoane, se ajunge la situaţia absolut inadmisibilă de a nu fi posibilă sancţionarea unei conduite abuzive, deşi se aduce atingere unor valori sociale esenţiale, ordinii de drept, scopului procesului penal sau chiar scopului legii penale.
În situaţia prezentată mai sus, cu titlu ipotetic, nu poate fi reţinută grava neglijenţă, nefiind vorba despre o nesocotire din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil a normelor de drept material ori procesual, ci de o încălcare cu ştiinţă a aceloraşi categorii de norme, tocmai în scopul favorizării unei persoane. O asemenea deficienţă a reglementării conţinute în art. 991 din Legea nr. 303/2004, constând în limitarea relei – credinţe la cerinţa producerii unei vătămări unei persoane este contrară şi scopului reglementărilor în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor, în contextul în care sunt sancţionate conduite de o gravitate redusă, iar o încălcare gravă, cu ştiinţă a responsabilităţilor specifice funcţiei jurisdicţionale, spre exemplu favorizarea unui inculpat nu mai este sancţionabilă în plan disciplinar.
Nu poate fi ignorat faptul că, în contextul reglementării anterioare, asemenea situaţii identificate în activitatea judecătorilor, au fost încadrate în jurisprudenţa Comisiei de disciplină, ca fiind o exercitare a funcţiei de judecător cu rea – credinţă, fapta judecătorului constând în aceea că a facilitat în schimbul primirii unor sume de bani, punerea în libertate a unui inculpat aflat în stare de arest preventiv. Deşi avea obligaţia de a proceda la verificarea în cursul judecăţii a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, faţă de reglementările conţinute în art. 3002 Cod procedură penală şi respectiv conform dispoziţiilor art. 160b Cod procedură penală, judecătorul, în calitate de preşedinte al completului de judecată, la primirea dosarului de la instanţa superioară nu a luat măsurile corespunzătoare pentru acordarea unui termen pentru verificarea stării de arest a inculpatului, în interiorul celor 60 zile prevăzute de lege şi a fixat un termen de judecată peste această durată, încălcând astfel dispoziţiile procedurale citate mai sus (dosar nr. 465/CDJ/2009 al Comisiei de disciplină pentru judecători). În condiţiile în care, în situaţia exemplificată, judecătorul a urmărit prin încălcarea cu ştiinţă a normelor de drept procesual favorizarea inculpatului arestat preventiv, primind şi o sumă de bani pentru a facilita punerea în libertate a inculpatului, grava neglijenţă este exclusă [3], iar în contextul actualelor reglementări, reaua credinţă nu poate fi reţinută deoarece nu a cauzat „vătămarea unei persoane” în sensul impus de art. 991 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, fapt absolut inadmisibil şi care contravine scopului reglementării răspunderii disciplinare a judecătorilor.
În accepţiunea noastră, incidenţa acestei erori legislative a fost consecinţa faptului că definirea conceptului de rea-credinţă s-a făcut prin preluarea mecanică a semnificaţiei date noţiunii în jurisprudenţa anterioară în materie disciplinară, omiţând a se observa că producerea vătămării unei persoane a intervenit doar în anumite categorii de cauze, în alte situaţii fiind lezate alte valori sociale esenţiale pentru realizarea actului de justiţie, care erau sancţionate în condiţiile reglementării anterioare prin angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului conform art. 99 lit. h din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Ceea ce s-a preluat este argumentarea care a stat la baza concluziei că este vorba despre o rea-credinţă a judecătorului, care are evident semnificaţii particulare, de la caz la caz şi doar în anumite situaţii generează vătămarea intereselor unei persoane. S-a omis a se observa faptul că în alte cazuri exercitarea funcţiei cu rea-credinţă genera consecinţe majore de altă natură, care afectau, aşa cum am menţionat mai sus, ordinea de drept, scopul legii penale sau scopul procesului penal.
De altfel şi în exemplificarea de mai sus, raportată la Hotărârile nr. 12/J/2011 şi nr. 13/J/2011 a Secţiei pentru judecători în materie disciplinară, prin care s-a dispus excluderea din magistratură a doi judecători pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, judecătorii au favorizat părţile din proces, prin eludarea dispoziţiilor legale, (cuprinse în Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale şi în Legea nr. 7/1996, a cadastrului şi a publicităţii imobiliare) privitoare la autentificarea de către notar a actelor de vânzare-cumpărare a imobilelor, care ar fi presupus, în mod obligatoriu, verificarea existenţei unei cărţi funciare deschise pe numele vânzătorului şi eliberarea unei extras de carte funciară în acest sens; existenţa unui titlu de proprietate al vânzătorului şi eventual, a certificatului de moştenitor care să ateste transmiterea succesiunii; legitimarea părţilor şi manifestarea acordului personal sau prin procură autentică special emisă pentru vânzare.
De asemenea şi definirea gravei neglijenţe s-a făcut prin preluarea mecanică a conceptului din jurisprudenţa anterioară în materie disciplinară, noţiunile de neîndoielnic şi nescuzabil, care nu au rigurozitatea specifică unui text de lege fiind uzitate frecvent în considerentele hotărârilor pronunţate în materie disciplinară.
Modalitatea de reglementare anterioară asigura aşadar cadrul juridic necesar pentru angajarea responsabilităţii judecătorului, conceptul „exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă sau rea-credinţă” acoperind o sferă largă de raportare la încălcarea responsabilităţilor specifice funcţiei, asigurând în mod firesc sancţionarea conduitei judecătorului, fapt care rezultă de altfel din jurisprudenţa în materie disciplinară. De asemenea protecţia drepturilor substanţiale era asigurată în modalitatea sancţionării încălcării acelor norme de procedură care asigurau respectarea lor (cu titlu exemplificativ facem referire la dispoziţiile conţinute în art. 129 Cod procedură civilă).
Aşa cum s-a menţionat mai sus, actuala definire a relei – credinţe este absolut deficitară în condiţiile în care exclude posibilitatea sancţionării acelor conduite ale judecătorului, exercitate cu rea-credinţă, în situaţia în care nu se produce vătămarea unei persoane, deşi consecinţele sunt majore, afectând în multe situaţii scopul actului de justiţie.
Necorelarea art. 99 lit. t şi art. 991 din Legea nr. 24/2012 cu art. 98 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
În contextul actualei reglementări, definirea conceptelor de rea credinţă şi gravă-neglijenţă în conţinutul dispoziţiilor art. 991 din Legea nr. 303/2004 nu permite extinderea responsabilităţii judecătorului la alte aspecte decât cele care vizează de asemenea conduita judecătorului, fiind de esenţa răspunderii disciplinare sancţionarea unei „conduite” care nu este conformă obligaţiilor profesionale. Formularea textului din punct de vedere tehnic este discutabilă însă nu poate conduce la o altă concluzie, dispoziţiile art. 99 lit. t şi ale art. 991 din legea nr. 303/2004 corelându-se în mod necesar în aplicarea lor cu norma de principiu cuprinsă în art. 98 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 care nu a fost modificată şi care delimitează cadrul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor la „abaterile de la îndatoririle de serviciu” şi la „faptele care afectează prestigiul justiţiei”.
Sublinierea este necesară întrucât în raport de această normă de principiu, modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual nu poate fi considerată o „abatere de la îndatoririle de serviciu” sau o „faptă care afectează prestigiul justiţiei” în cazul în care asemenea neregularităţi intervin în procesul interpretării şi aplicării legii, respectiv tocmai în exercitarea atribuţiilor de serviciu, fiind exclusă aşadar ipoteza existenţei unei abateri de la îndatoririle de serviciu în această situaţie.
Obligaţia judecătorului de a respecta aceste norme nu poate fi pusă în discuţie, deoarece principiul constituţional al independenţei judecătorului care presupune excluderea oricăror influenţe exercitate asupra acestuia cu privire la atribuţia sa esenţială, aceea de a judeca litigiile ce sunt aduse în faţa sa, este corelat chiar în conţinutul normei constituţionale cu obligaţia judecătorului de a se supune legii. În aceste condiţii, în materia răspunderii disciplinare s-a apreciat şi până la acest moment că independenţa judecătorului nu poate fi privită ca un privilegiu care să-i permită nesocotirea responsabilităţilor specifice funcţiei, limitele independenţei fiind raportate la cerinţa respectării legii, principiul independenţei judecătorului neputând constitui un argument de natură a justifica încălcarea legii sau de natură a înlătura orice responsabilitate în nerespectarea obligaţiei de a asigura supremaţia legii şi de a respecta drepturile recunoscute părţilor din proces.
Ceea ce particularizează actuala reglementare comparativ cu reglementarea anterioară a abaterii disciplinare constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă este raportarea sferei actelor materiale care intră în conţinutul acestei abateri numai la încălcarea normelor de procedură şi respectiv a normelor de drept material, excluzând alte modalităţi de încălcare a responsabilităţilor specifice funcţiei, care, fie sunt susceptibile de sancţionare în condiţiile altui temei de drept sau nu pot fi sancţionate în situaţia în care nu este vorba despre o conduită explicit impusă de lege.
Referirea la încălcarea normelor de drept material nu poate justifica extinderea verificărilor cu privire la aspecte specifice exercitării funcţiei jurisdicţionale, în considerarea faptului că în materia răspunderii disciplinare este sancţionabilă conduita judecătorului conform art. 98 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, iar reglementările care definesc limitele verificărilor în procedura disciplinară şi care vor fi analizate în cele ce urmează nu au fost modificate.
[1] Punctele de vedere şi propunerile exprimate în prezentul studiu aparţin exclusiv autorului acestuia.
[2] Irevocabilă urmare a respingerii recursului declarat de judecător prin decizia nr. 7/2009 a Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
[3] Nefiind vorba despre o nesocotire din culpă.
dr. Floarea GROSU
Inspector judecator
