De mai bine de o saptamana, dl. avocat Piperea in calitate de reprezentant al clienţilor BCR care au iniţiat acţiuni colective împotriva băncii, realizează cronica unei hotarari judecatoreşti care nu a tranşat în mod irevocabil nicio problema de drept şi cu atât mai puţin o problema de principiu.
Nu mă pot opri sa nu remarc, în calitate de avocat (alaturi de multi altii) al celeilalte părţi, că dl. Piperea prin intervenţiile sale publice pe marginea acestei dispute judiciare afectează (ca sa nu spun ca otravesc) cursul unui litigiu, care aşa cum insuşi dumnealui a recunoscut de mai multe ori, se află abia la început.
Este cunoscut oricărui jurist că o actiune admisă în parte este o acţiune parţial respinsă. Din acest punct de vedere, distinsul meu coleg are perfecta dreptate. A infrânt. Sau a obţinut o victorie cât o înfrangere. Iar victoriile parţiale se sărbătoresc cu discreţie, mai ales cînd lupta continuă.
Despre ce s-a pierdut nu s-a vorbit deloc. Sau aproape deloc. S-a vorbit despre clauze abuzive, despre vânarea lor, despre comisioane, despre lăcomie, despre adevăr, minciună şi echitate. Si mai ales despre argumentele cu care reclamanţii şi-au susţinut în instanţă actiunea.
Dacă tot s-a trecut atât de uşor peste obligaţia legală de a nu supune dezbaterii publice, în calitate de avocat al uneia din părţi, o cauză aflată înaintea motivării unei hotărâri judecatoreşti, mă aşteptam să găsesc prezentate în expunerea d-lui Piperea şi argumentele pe care s-a întemeiat apărarea BCR, şi care au fost la rândul lor parţial admise.
Nu există niciun motiv să cred că judecata opiniei publice (care s-a urmărit în mod constant a fi provocată) nu are nevoie şi de argumentele celeilalte părţi. În plus, sunt sigur că multe din argumentele BCR ar fi corodat puternic prejudecăţile care însoţesc demersul judiciar al reclamanţilor.
Să prezint aici, chiar şi într-o formă prescurtată argumentele care servesc apărarea băncii ar presupune să săvârşesc aceeaşi faptă pe care i-o reproşez d-lui Piperea. Iar dacă din partea d-lui Piperea există tentaţia de a suplini în vreun fel această „scapare”, îl rog să nu o facă.
În înţelegerea mea, un proces public este procesul la care orice persoana interesata este liberă să participe. In sala de judecată. Un proces soluţionat în primul grad de jurisdicţie printr-o hotărâre, împotriva căreia, în mod previzibil, toate părţile vor exercita calea de atac, este un proces în curs. Iar asupra unui proces în curs nu se pot face speculaţii, în special de către cel care reprezintă una din părţi.
Un motiv în plus pentru care am îndrăznit să scriu aceste rînduri, este că soluţia Tribunalului Bucureşti în dosarul 51316/3/2010 nu este motivată. Iar „discreţia” deontologică la care am facut apel ar fi în ultimă măsură o dovadă de respect pentru judecătorul cauzei pus în faţa unui act de procedură cel puţin la fel de important ca şi pronunţarea – motivarea soluţiei.
Av. Radu DAMASCHIN
Dl Damaschin a ratat o buna ocazie de a tacea. Juridice.ro nu a facut decit sa preia o postare de pe blogul meu. As avea multe sa ii spun, dar nu o fac, pentru a nu ii da o importanta pe care nu o are.
La mai toate instanţele din ţară se poartă litigii care au ca obiect nulitatea clauzelor abuzive din contractele bancare. Nu este vorba doar de banca amintită mai sus, ci şi de alte instituţii bancare, pentru că, de cele mai multe ori, contractele sunt similare. Am vrut să intervin doar pentru a sublinia că au fost deja pronunţate SOLUŢII IREVOCABILE prin care chestiunile deduse judecăţii au fost tranşate. Probabil, practica judiciară va urma drumul deschis de aceste soluţii.
Domnule Damaschin, oare apelul dvs. la moderatie nu are o fractura logica in ceea ce priveste motivarea hotaririi? Astfel, eu cred in continuare ca judecatorul stie motivele pentru care pronunta o hotarire la momentul pronuntarii si nu le afla ulterior. Termenul de 30 de zile este conferit de lege pentru ca judecatorul sa-si tehnoredacteze motivele sau sa le dicteze grefierului …
Cu ce ne încălzeşte faptul că judecătorul are în cap motivarea dacă nu o pune pe hârtie, că doar nu ne-o transmite prin telepatie.
Termenul de 30 de zile este considerat, în mod greşit, de judecători ca „termen de recomandare”. Adică, dacă nu există sancţiune, judecătorul îl poate întârzia la infinit.
Găselniţa asta din doctrina puturoasă a dreptului românesc numită „termen de recomandare” ne-a adus multe condamnări la CEDO.
Din păcate, în şcoli şi la INM se predă cu veselie în continuare doctrina „termenului de recomandare”.
Adică justiţia este relativă, este recomandată dar nu obligatorie.