Secţiuni « Articole » RNSJ - Revista de note şi studii juridice
RNSJ - Revista de note şi studii juridiceNote de studiuStudii
Condiţii de publicareDespre revistă

“Grava neglijenta” si “rea credinta” in materia raspunderii disciplinare a judecatorilor (II)
13.03.2012 | JURIDICE.ro, Floarea GROSU

Secţiuni: RNSJ
JURIDICE - In Law We Trust

Exercitarea funcţiei de judecător cu gravă neglijenţă sau rea credinţă. Semnificaţia conceptelor  „gravă neglijenţă” şi „rea credinţă” în lumina noilor reglementări în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor. Determinarea actelor materiale care intră în conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t  din perspectiva cerinţei respectării principiului independenţei judecătorilor, al  puterii lucrului judecat şi al principiului securităţii raporturilor juridice [1].

(partea a II-a)

„Art. 99 – Constituie abateri disciplinare:

….                                    t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

„Art. 991 – (1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de      drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.”

II.  Determinarea actelor materiale care intră în conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t

În contextul analizei acestei abateri disciplinare problematica pusă în discuţie nu este aşadar existenţa, respectiv inexistenţa obligaţiei judecătorului de a respecta legea ci modul şi limitele în care este posibil a se analiza în cadrul unei proceduri administrative, specifice materiei răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, respectarea normelor de drept material sau procesual. Aceste aspecte pot fi determinate doar pin corelare cu celelalte reglementări, specifice, fiind relevante în raport de conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în esenţă, următoarele reglementări:

  • Epuizarea şi exercitarea căilor de atac ca şi condiţii obligatorii pentru exercitarea acţiunii disciplinare privind abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t raportat la art. 991:

Dispoziţiile art. 97 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările ulterioare, care instituie interdicţia ca în exercitarea dreptului prevăzut de alin. 1 din acelaşi text de lege să fie puse în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti supuse căilor legale de atac, dispoziţie existentă şi în actuala reglementare.

Această reglementare reprezintă de fapt o aplicare a principiului conţinut în art. 129 din Constituţia României, având în accepţiunea noastră semnificaţia unei duble condiţii:

a. declanşarea şi derularea procedurii disciplinare împotriva unui judecător poate fi realizată numai după epuizarea căilor de atac prevăzute de lege;

b. declanşarea şi derularea procedurii disciplinare împotriva unui judecător este condiţionată de exercitarea în prealabil a căilor de atac prevăzute de lege.

O analiză a celor două condiţii se impune de la sine:

a. Declanşarea şi derularea procedurii disciplinare împotriva unui judecător poate fi realizată numai după epuizarea căilor de atac prevăzute de lege;

Argumentele care conduc la această concluzie rezidă în aceea că mijlocul reparator, remediul procesual prin care se asigură soluţionarea justă a cauzelor este sistemul căilor de atac prevăzute de lege, controlul judiciar exercitat prin căile de atac prevăzute de lege constituind în acelaşi timp garanţia unică, atât pentru stat cât şi pentru persoanele interesate pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor. Reglementarea căilor de atac a fost realizată tocmai pornind de la presupunerea că o hotărâre judecătorească, cu toate garanţiile care se iau poate cuprinde erori de judecată şi de soluţionare de aceea, care sunt susceptibile de îndreptare în procedura controlului judiciar, calea de atac constituind singurul mijloc distructiv de înlăturare a hotărârilor nelegale şi netemeinice dar şi mijlocul de prevenire a încălcării legii şi a erorilor judiciare.

Nu poate fi ignorat din perspectiva modului de reglementare a căilor de atac faptul că, în toate situaţiile în care exercitarea căii de atac are ca obiect efectuarea unui control asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti, judecata se desfăşoară în faţa unei instanţe judecătoreşti ierarhic superioare, având capacitatea de a descoperi lipsurile şi de a le îndrepta, pornind tocmai de la presupunerea că au mai multe cunoştinţe juridice, o experienţă profesională mai vastă, obiectivitatea şi fermitatea necesare, calităţi de natură să contribuie la descoperirea lipsurilor pe care le conţine o hotărâre judecătorească şi la înlăturarea lor. Doar în situaţia în care calea de atac a fost instituită în vederea rejudecării întrucât nu a fost respectat principiul contradictorialităţii, al dreptului la apărare etc. sau în cazul în care s-au descoperit fapte sau împrejurări noi care nu au fost cunoscute la momentul pronunţării, judecata în calea de atac poate avea loc şi în faţa aceleiaşi instanţe judecătoreşti (fiind vorba aşadar de căile de atac de retractare).

Această diferenţiere realizată de legiuitor sub aspectul modului de reglementare a competenţelor în exercitarea controlului judiciar împotriva hotărârilor judecătoreşti din perspectiva competenţei soluţionării căilor de atac de reformare sau de retractare prezintă o relevanţă majoră şi din perspectiva limitelor verificărilor în procedura răspunderii disciplinare a judecătorilor. În condiţiile în care, controlul legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti chiar în procedura controlului judiciar (judecătoresc) este organizat pe principiul controlului efectuat de instanţele ierarhic superioare, analiza aceloraşi aspecte în procedura controlului administrativ este exclusă, nefiind asigurate garanţii minime pentru exercitarea unui asemenea control, care vizează competenţa funcţională. Acesta deoarece din perspectiva condiţiilor privind numirea în funcţia de inspector, este impusă cerinţa vechimii de cel puţin 8 ani în magistratură  şi condiţia să aibă cel puţin grad de tribunal, fără a exista însă cerinţa funcţionării efective la o instanţă de control judiciar. În contextul actualei reglementări, prin includerea în sfera verificărilor în materie disciplinară a modului de respectare de către judecători a normelor de drept material ori procesual, într-o interpretare formală, s-ar ajunge la situaţia în care, verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti se realizează de către inspectori care nu au funcţionat niciodată la o instanţă de control judiciar, instituindu-se un control administrativ asupra legalităţii sau temeiniciei hotărârii judecătoreşti prin ignorarea competenţelor funcţionale minime care sunt asigurate în procedura controlului judiciar.

În considerarea acestor principii care guvernează regimul căilor de atac prevăzute de lege, în procedura disciplinară nu pot fi verificate aspecte care vizează legalitatea şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti supuse căilor legale de atac, remediul procesual fiind asigurat de legiuitor prin reglementarea căilor de atac prevăzute de lege.

b. Declanşarea şi derularea procedurii disciplinare împotriva unui judecător este condiţionată de exercitarea în prealabil a căilor de atac prevăzute de lege.

Deşi o asemenea condiţie nu este reglementată explicit în lege, rezultă atât din scopul instituirii şi reglementării căilor de atac dar şi din necesitatea respectării principiului securităţii raporturilor juridice afirmată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reprezentând o expresie a cerinţei existenţei unui just echilibru între interesele individului şi necesitatea garantării eficacităţii justiţiei. Este relevantă în acest sens cauza Konnerth contra României [2]. Deşi constatarea încălcării principiului siguranţei raporturilor juridice şi în consecinţă a art. 6 paragraful 1 din Convenţie s-a reţinut prin raportare la intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general care nu era parte în procedură şi la repunerea pe rol a unei hotărâri definitive, s-a argumentat în sensul că, statul a putut invoca faptul că a fost reprezentat incomplet în faţa instanţelor în cele două căi de atac ordinare, respectiv apelul şi recursul (care nu au fost exercitate în cauză), astfel că nu era justificată desfiinţarea hotărârii definitive în considerarea acestui argument.

Cerinţa acestei condiţii reprezintă, în materie civilă şi o expresie a principiului disponibilităţii, concretizat şi în dreptul de a achiesa la hotărâre fie în mod expres fie tacit prin executarea de bună voie a hotărârii, declanşarea unei proceduri disciplinare pentru o încălcare a normelor de procedură sau de drept material reclamată de partea care a achiesat la hotărâre, fiind absolut nejustificată.

  • Cerinţa respectării în procedura verificărilor de tip administrativ a principiilor independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi a autorităţii de lucru judecat, aşa cum impun dispoziţiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară:

Relevanţa acestor reglementări în contextul analizării abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor modificată este majoră întrucât  stabilesc limita de la care se poate pune în discuţie responsabilitatea judecătorului pentru încălcarea normelor de drept material sau procesual în procedura contenciosului disciplinar.

Respectarea principiului independenţei judecătorului şi supunerii lui numai legii exclude posibilitatea analizării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual în cazul hotărârilor judecătoreşti supuse căilor de atac prevăzute de lege. Sublinierea prezintă relevanţă, întrucât  situaţiile în care se sesizează încălcarea normelor de drept material sau procesual după soluţionarea cauzelor în prim grad de jurisdicţie sunt numeroase, existând chiar şi situaţii în care Inspecţia judiciară s-a sesizat din oficiu urmare a apariţiei unor articole de presă în care se evidenţia încălcarea unor dispoziţii procedurale deşi era vorba despre o hotărâre supusă căilor de atac, iar modul de respectare a dispoziţiei procedurale respective constituia un motiv de recurs expres prevăzut de lege.

Pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei judecătorului, care presupune excluderea oricăror influenţe exercitate asupra acestuia cu privire la atribuţia sa esenţială, aceea de a judeca litigiile ce sunt aduse în faţa sa, efectuarea unor verificări de natură administrativă sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze aflate pe rolul instanţelor nu este posibilă. Aceasta deoarece o asemenea verificare constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea judecătorului, independenţa fiind o condiţie precedentă a imparţialităţii.

Cerinţa respectării acestui principiu prin raportare la hotărârile judecătoreşti supuse căilor de atac prevăzute de lege este impusă în primul rând de necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, fiind relevantă în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului  în cauza Hirschhorn împotriva României [3] . În hotărârea citată s-a constat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu argumentarea că în raportul efectuat cu privire la un proces în curs, inspectorul judiciar a sprijinit poziţia părţilor pârâte, încălcând interdicţia formală a oricărui amestec al judecătorilor inspectori în derularea procesului. Reafirmând principiul conform căruia orice îndoială legitimă împotriva imparţialităţii unei instanţe este suficientă în sine pentru a conduce la concluzia încălcării art. 6 alin. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că îndoielile reclamantului în privinţa independenţei şi imparţialităţii Curţii de Apel generate de verificările şi constatările inspectorului judiciar cu privire la un proces în curs de derulare, pot fi considerate justificate din punct de vedere obiectiv reţinându-se că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

Îndoiala legitimă asupra independenţei şi imparţialităţii instanţei a fost analizată şi prin raportare la „domeniul vast, jurisdicţional şi administrativ care putea face obiectul unui control din partea judecătorilor inspectori”, la „dubla lor subordonare Ministrului Justiţiei şi preşedinţilor Curţilor de Apel, şi la protecţia membrilor completului de judecată împotriva oricărei influenţe induse, „bazate în special pe puterea Ministrului Justiţiei de a angaja proceduri disciplinare”.

În cazul hotărârilor judecătoreşti definitive (în materie penală) şi respectiv irevocabile (în materie civilă), respectarea principiului independenţei judecătorului în procedura contenciosului disciplinar cunoaşte o abordare mult mai nuanţată, întrucât în această situaţie, problema protecţiei judecătorului investit cu soluţionarea unei cauze împotriva oricărei influenţe induse nu se pune în aceeaşi termeni.

De aceea, ca abordare de principiu, în cazul hotărârilor definitive respectiv irevocabile, analiza existenţei unei încălcări de natura celei la care face referire textul art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, modificată, poate fi realizată. Se impune însă precizarea că o asemenea analiză este supusă la rândul său:

a. unor limitări care derivă din cerinţa respectării principiului independenţei judecătorului,

b. a principiului autorităţii de lucru judecat (fiind vorba de fapt de principiul puterii de lucru judecat) la care face referire textul art. 46 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi

c. din cerinţa respectării principiului securităţii raporturilor juridice, ca element fundamental al preeminenţei dreptului.

În concret, aceste limitări pot fi şi ele circumscrise:

a. Limitări impuse de cerinţa respectării principiului independenţei judecătorului şi supunerii lui numai legii.

În cazul hotărârilor definitive respectiv irevocabile respectarea principiului independenţei judecătorului nu pune probleme de natura celor incidente în cazul hotărârilor judecătoreşti supuse căilor de atac prevăzute de lege, nefiind vorba despre o influenţă indusă care să pună în discuţie imparţialitatea instanţei investită cu soluţionarea unei anumite cauze.

O asemenea ipoteză poate exista doar în situaţia în care, în faţa unei ordini juridice imperfecte, în contextul unor reglementări imperfecte, al existenţei regulilor şi principiilor dreptului supranaţional şi constituţional, care sunt direct aplicabile se neagă rolul activ şi creator al judecătorului, deşi acesta are prerogativul aplicării legislaţiei în practică şi al armonizării cu regulile de drept existente. O asemenea negare a rolului judecătorului poate fi realizată într-adevăr prin utilizarea procedurilor disciplinare ca mijloace de constrângere în contextul actualelor reglementări în materia titularilor acţiunii disciplinare însă garantarea independenţei judecătorului este asigurată prin reglementarea jurisdicţiei în materie disciplinară, atât sub aspectul competenţelor cât  şi al drepturilor şi garanţiilor recunoscute judecătorului în această procedură, care asigură respectul dreptului la apărare şi confidenţialitatea procedurii în faza iniţială.

Există însă o încălcare a acestui principiu în situaţia în care verificările efectuate în procedura contenciosului disciplinar se suprapun atributelor specifice exclusiv exerciţiului puterii judecătoreşti, ipoteză care poate interveni cu precădere în analizarea modului de aplicare a normelor de drept material. Aceasta deoarece regulile de procedură constituie doar structura exerciţiului funcţiei judecătorului, în timp ce normele de drept material reprezintă substanţa funcţiei jurisdicţionale, astfel că delimitarea între modul de aplicare a normelor de drept material şi controlul exercitat de judecător asupra raporturilor juridice deduse judecăţii este extrem de sensibilă.

Situaţia este similară şi în cazul în care este vorba despre interpretarea normelor de procedură, cazuri de această natură fiind incidente spre exemplu în materia reglementărilor privind măsurile preventive în procesul penal. Dacă aplicarea greşită a normelor de drept procesual era consecinţa procesului de interpretare a legii, cenzurarea raţionamentului judecătorului nu făcea obiectul controlului administrativ  în procedura cercetării disciplinare.

Ca regulă de principiu, respectarea normelor de drept material şi respectiv a normelor de procedură este obligatorie pentru judecător, iar verificarea îndeplinirii acestei obligaţii nu aduce atingere principiului independenţei judecătorului. Soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii prin intermediul legii procedurale, nu poate fi arbitrar, presupunând respectarea unui ansamblu de norme care reglementează relaţiile sociale puse în discuţie, respectiv normele materiale, iar cerinţa respectării de către judecător a normelor materiale în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii este imperativă,  acestea definind practic drepturile şi obligaţiile participanţilor la raporturile juridice, astfel că soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii trebuie realizată în conformitate cu legea materială.

Cenzurarea  modului în care s-a realizat aplicarea normelor de drept procesual sau procedural în procesul interpretării acestora nu poate fi realizată însă în procedura verificărilor administrative, limitarea fiind instituită de principiul independenţei judecătorului.

Respectarea principiului independenţei judecătorului în procedura disciplinară presupune în mod necesar recunoaşterea puterii atribuite de lege exclusiv judecătorului, respectiv aceea de a controla şi soluţiona raportul juridic dedus judecăţii, prerogativă care nu poate aparţine nici măcar instanţei disciplinare, astfel că o asemenea analiză în procedura disciplinară este exclusă. Argumentele în susţinerea acestei ipoteze rezidă evident în faptul că soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii, respectiv exercitarea funcţiei jurisdicţionale se realizează numai în cadrul activităţii de judecată, prin aplicarea normelor de procedură, dreptul material fiind un drept potenţial, care se materializează şi valorizează   numai pe structura normelor de procedură, în condiţii de contradictorialitate şi publicitate [4], cu respectarea normelor de procedură prevăzute de lege, a garanţiei de imparţialitate, a cerinţei motivării hotărârilor şi prin recunoaşterea efectelor specifice hotărârilor judecătoreşti, atribute care nu aparţin contenciosului disciplinar.

În procedura angajării răspunderii disciplinare a judecătorului elementul principal de referinţă în efectuarea verificărilor care privesc respectarea normelor de drept material dar şi a normelor de procedură este realizarea diferenţierii între modul de soluţionare a raportului juridic dedus judecăţii ca prerogativ exclusiv al funcţiei jurisdicţionale şi respectarea de către judecător a normelor de drept material respectiv procesual. Cele două concepte nu se suprapun, chiar dacă soluţionarea de către judecător a raportului dedus judecăţii se realizează prin aplicarea normelor de drept material şi în cadrul determinat de normele de procedură.

În materia respectării normelor de drept material problematica este mult mai sensibilă decât în situaţia normelor de drept procesual, întrucât nu există o identitate totală între lege şi drept, judecătorul aplicând dreptul în exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale. Diferenţierea este esenţială întrucât dacă aplicarea legii constituie un atribut specific şi altor autorităţi, numai judecătorul aplică dreptul, exerciţiul funcţiei jurisdicţionale presupunând nu doar un exerciţiu tehnic de preluare a normei juridice. Transpunerea normelor de drept material în raportul juridic dedus judecăţii presupune şi identificarea normei juridice incidente la situaţia de fapt concretă, interpretarea legii, un rol creator al judecătorului în cazul insuficienţei legii, aplicarea unor principii generale ale dreptului naţional sau internaţional, corelarea cu alte reglementări aplicabile, raţionamentul judecătorului în interpretarea normelor de drept şi în aprecierea şi interpretarea probelor, şi chiar analogia, atribute care autonomizează judiciarul şi care reprezintă exerciţiul exclusiv al puterii judecătoreşti. Ori aceste categorii de operaţiuni care definesc specificitatea actului jurisdicţional nu pot face obiectul verificărilor administrative, reprezentând esenţa puterii judecătoreşti.

Activitatea instanţei materializată într-un act jurisdicţional este punctată de succesiunea unor operaţiuni logice, a unor raţionamente concretizate în stabilirea unei anumite stări de fapt, a unei configuraţii a raporturilor juridice aduse în atenţia sa, din analiza situaţiei de fapt astfel determinată judecătorul stabilind norma de drept cea mai adecvată dintre potenţialele soluţii legale, deopotrivă incidente.

Ceea ce poate face obiectul verificărilor în procedura disciplinară în aplicarea dispoziţiilor art. 99 lit. t raportat la art. 991 din legea nr. 303/2004 este doar concretizarea normei juridice abstracte care exprimă voinţa legiuitorului într-o cauză determinată, cerinţa ca soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii să se realizeze prin raportare la norma juridică care reglementează relaţiile sociale specifice acelui raport juridic, cu respectarea conţinutului stabilit de legiuitor.

Particularizând această concluzie generală la ipotezele concrete care pot rezulta din verificări, se circumscriu laturii obiective ale acestei abateri disciplinare nerespectarea  normelor de procedură în situaţia în care pronunţarea hotărârii este rezultatul nesocotirii regulilor de procedură care asigură aflarea adevărului şi garantează drepturile părţilor, de natură a pune la îndoială corectitudinea soluţiei adoptate (vitium in procedendo).

În situaţia în care se pune în discuţie aplicarea greşită a normelor de procedură, ca rezultat al interpretării acestora de către judecător, angajarea răspunderii disciplinare este exclusă, întrucât nu poate fi vorba despre o încălcare „cu ştiinţă” sau de o „nesocotire din culpă” a normelor de procedură, în sensul definit de art. 991 din Legea nr. 303/2004, modificată.

În ceea ce priveşte nerespectarea normelor de drept material, abordarea este diferenţiată, întrucât soluţionarea greşită a cauzei (vitium in judicando) poate fi  consecinţa fie a stabilirii greşite a situaţiei de fapt (error infacto), a aplicării greşite a normelor de drept substanţial, sau poate fi consecinţa omiterea aplicării lor (error in jure).

Stabilirea greşită a situaţiei de fapt nu poate constitui un act material care intră în conţinutul abaterii disciplinare analizate, întrucât constituie un act specific exclusiv funcţiei jurisdicţionale, fiind rezultatul raţionamentului judiciar inductiv, în care premisele sunt reprezentate de probele administrate în cursul procedurii judiciare, cu respectarea principiilor contradictorialităţii, a dreptului la apărare şi al nemijlocirii.

De asemenea, aplicarea greşită a normelor de drept material nu se circumscriu conţinutului acestei abateri disciplinare, în condiţiile în care reprezintă concretizarea raţionamentului judecătorului, nefiind vorba nici în această situaţie despre o „încălcare cu ştiinţă” sau de o „nesocotire din culpă” a normei juridice în sensul definit de art. 991 din Legea nr. 303/2004, modificată. Aplicarea greşită a normei de drept material poate fi doar rezultatul interpretării acesteia sau al recurgerii la analogia dreptului sau analogia legii, care nu intră în sfera de incidenţă a răspunderii disciplinare, în raport de semnificaţia  conceptelor de rea-credinţă sau gravă neglijenţă astfel cum au fost definite de legiuitor.

Încălcarea normelor de drept material poate face obiectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t numai în situaţia în care este vorba despre refuzul aplicării lor în substanţa şi având conţinutul stabilit de legiuitor, urmărindu-se sau acceptându-se vătămarea unei persoane sau în cazul omisiunii aplicării, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, fapt care rezultă din definirea conceptelor de rea-credinţă şi respectiv gravă neglijenţă.

În această situaţie este sancţionabilă conduita judecătorului care printr-o simplă receptare mecanică a unor elemente de fapt a formulat o concluzie căreia i-a ataşat în mod periculos calitatea conferită de autoritatea judecătorului, ignorând conţinutul normei materiale care stabileşte tocmai drepturile şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic dedus judecăţii.

Nu subzistă în acest caz o încălcare a principiului independenţei judecătorului întrucât hotărârea pronunţată nu poate fi considerată „revelator al dreptului”, nefiind expresia voinţei concrete a legii într-o cauză determinată, respectiv o modalitate de concretizare a normei juridice abstracte. Prin încălcarea cu ştiinţă a normelor de drept material, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, prin nesocotirea în mod grav neîndoielnic şi nescuzabil a aceloraşi categorii de norme, judecătorul nu a efectuat verificarea jurisdicţională, ca etapă prealabilă şi indispensabilă în elaborarea şi fundamentarea concluziei, atâta timp cât în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii nu a avut în vedere acea categorie de norme care reglementează drepturile şi obligaţiile subiecţilor raportului raportul juridic dedus judecăţii, în substanţa şi având conţinutul stabilit de legiuitor.

Raţionamentul judecătorului în acest caz este inexistent, întrucât nu există acea raportare obligatorie la dispoziţiile dreptului pozitiv, lipsind premisa majoră reprezentată de norma juridică.

b. Limitări impuse de cerinţa respectării principiului autorităţii de lucru judecat

Din considerente care vizează exclusiv rigurozitatea conceptului, faţă de diferenţierea realizată în doctrină între autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat [5], se impune precizarea că dispoziţiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară referindu-se la cerinţa respectării în cursul verificărilor a autorităţii de lucru judecat, vizează de fapt puterea lucrului judecat, specifică hotărârilor judecătoreşti inatacabile, nesusceptibile a fi reformate prin căile de atac, în cazul cărora conţinutul verificărilor jurisdicţionale înfăptuite de instanţă dobândeşte certitudinea imutabilităţii.

Aşadar limitarea la care face referire textul art. 46 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară se raportează exclusiv la această categorie de hotărâri, nu şi la hotărârile susceptibile a fi desfiinţate sau modificate prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, cu privire la care sunt aplicabile reglementările conţinute în art. 97 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Autoritatea de lucru judecat, fiind o calitate a actului jurisdicţional care materializează concluzia formulată la un demers având ca obiect o situaţie juridică litigioasă şi consacră o situaţie de drept irevocabilă, se raportează la hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat fondul dreptului, astfel că nu intră în sfera de limitare a verificărilor impuse de acest principiu alte aspecte vizând activitatea judiciară, intervenite pe parcursul soluţionării unei cauze.

Necesitatea respectării puterii lucrului judecat în cadrul verificărilor efectuate cu privire la activitatea sau conduita judecătorilor este impusă de imutabilitatea absolută a conţinutului verificărilor jurisdicţionale, care îndreptăţeşte partea să se prevaleze de constatările jurisdicţionale ale instanţei, pentru a deduce într-o nouă judecată alte consecinţe juridice ale unei situaţii constatate juridiceşte, având ca efect şi interdicţia de a reînnoi acelaşi litigiu soluţionat anterior şi imposibilitatea de a repune în discuţie verificarea jurisdicţională înfăptuită cu privire la un raport juridic determinat.

Respectarea  acestui principiu în cadrul procedurii disciplinare este impusă nu atât de efectul negativ al autorităţii de lucru judecat constând în irepetabilitatea aceluiaşi litigiu determinat prin coordonatele obiect, cauză, părţi în aceeaşi calitate, întrucât procedura disciplinară nu are semnificaţia unei alte judecăţi.

În materie disciplinară, cerinţa respectării puterii lucrului judecat derivă din natura funcţională a acestui concept, de o importanţă majoră pentru exerciţiul funcţiei jurisdicţionale, în condiţiile în care, verificările jurisdicţionale obligă chiar şi judecătorii acţiunilor viitoare să respecte o hotărâre judecătorească anterioară, fiind opozabile în litigiile ulterioare, purtate între aceleaşi părţi, pentru a deduce alte consecinţe juridice ale constatărilor jurisdicţionale din primul proces.

Verificarea jurisdicţională care se bucură de autoritatea de lucru judecat nu poate fi pusă în discuţie nici în cadrul proceselor ulterioare şi cu atât mai puţin în procedura disciplinară, nu în considerarea esenţei particulare a actului jurisdicţional, ci în considerarea faptului că este vorba despre o verificare înfăptuită de o instanţă, în exerciţiul atribuţiilor sale, în cadrul unor dezbateri contradictorii.

Ceea ce nu poate fi repus în discuţie este analiza realizată de instanţă, în condiţii de contradictorialitate, cu concursul părţilor, în condiţii de egalitate şi cu respectarea dreptului la apărare, forţa de impunere a autorităţii de lucru judecat derivând tocmai din respectarea acestor principii specifice dreptului la un proces echitabil. De aceea în lipsa verificării jurisdicţionale în condiţii de contradictorialitate nu se poate vorbi de o autoritate de lucru judecat [6]. Analizarea verificării jurisdicţionale realizată de o instanţă printr-o hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat nu poate fi cenzurată nici măcar de instanţa disciplinară şi nici de instanţa de recurs în materie disciplinară, tocmai în considerarea faptului de esenţa puterii lucrului judecat este judecata în contradictoriu cu părţile din raportul juridic dedus judecăţii.

Reglementarea conţinută în art. 46 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 opune aşadar inspectorului imposibilitatea verificării acelei părţi din hotărâre care este acoperită de puterea lucrului judecat, respectiv soluţia pronunţată, care determină dreptul recunoscut sau infirmat, obligaţia sau constrângerea după caz şi argumentele enunţate în motivarea hotărârii, în măsura în care dezleagă elementele acelui raport juridic litigios asupra căruia instanţa s-a pronunţat, respectiv motivele cu valoare decizională care de asemenea sunt acoperite de puterea lucrului judecat.

Nu pot fi aşadar discutate nici motivele prin care sunt afirmate sau negate direct sau incidental anumite drepturi discutate în contradictoriu cu părţile din proces, a căror finalitate se concretizează în dispozitivul hotărârii, nefiind incluse în această categorie regulile doctrinare sau interpretările teoretice la care se raportează judecătorul.

Alte aspecte materializate în conţinutul hotărârii judecătoreşti irevocabile sau definitive, precum şi cele care vizează derularea procedurii judiciare pot fi verificate în procedura disciplinară, întrucât nu intră în sfera de incidenţă a puterii lucrului judecat. Exemplificăm în acest sens respectarea dispoziţiilor privind competenţa instanţei sesizate, compunerea instanţei, deciziile implicite, criticile privind procedeul tehnic al soluţiilor, enunţurile străine de materia litigioasă asupra cărora s-a statuat etc.

Respectarea puterii lucrului judecat reprezintă şi o cerinţă impusă de principiului securităţii raporturilor juridice, ca element fundamental al supremaţiei dreptului.

Regula se impune pregnant în materie civilă, în considerarea faptului că, în definirea dreptului de acces la un la un tribunal, garantat de art. 6 paragraful 1 din CEDO, Curtea Europeană a subliniat că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului [7] este principiul securităţii raporturilor juridice, care implică şi cerinţa ca soluţia dată în mod definitiv într-un litigiu de către instanţe, să nu mai fie pusă în discuţie [8].

Aspectul prezintă relevanţă în analiza abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t din Legea nr. 303/2004, sub aspectul respectării normelor de drept material ori procesual în cauzele civile întrucât dispoziţiile art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă reglementează ca motiv de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti sancţionarea disciplinară a unui magistrat pentru exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză, fiind cunoscută jurisprudenţa vastă a Curţii Europene care a constat o încălcare a acestui principiu prin legislaţia statelor estice, care făcea posibilă rediscutarea unor decizii irevocabile, fără ca la momentul la momentul rediscutării să fi reintervenit aspecte necunoscute la data pronunţării hotărârii irevocabile [9].

Ori, instituirea unui asemenea motiv de revizuire creează tocmai posibilitatea rediscutării unei hotărâri irevocabile, fără ca la momentul rediscutării să fi reintervenit aspecte necunoscute la data pronunţării hotărârii irevocabile, spre deosebire de celelalte cazuri de revizuire în care o asemenea ipoteză nu există [10].

c. Cerinţa respectării principiului securităţii raporturilor juridice – element obiectiv de referinţă în determinarea actelor materiale care pot intra în conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t din Legea nr. 303/2004. Criteriul „defectelor fundamentale”.

Definirea conceptului de rea-credinţă şi gravă neglijenţă în conţinutul normei cuprinse în art. 991 din Legea nr. 303/2004 prin raportare la încălcarea normelor de drept material ori procesual, poate crea un mecanism, în care, răspunderea disciplinară a judecătorului nu mai constituie o expresie a responsabilităţii acestuia, ci devine un mijloc pentru a se obţine o rejudecare a procesului şi o nouă soluţionare a cazului, faţă de efectele generate de reglementarea conţinută în art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă [11].

O asemenea reglementare sensibilizează şi mai mult problematica răspunderii disciplinare a judecătorului, întrucât poate genera consecinţe nespecifice scopului reglementării responsabilităţii judiciarului. Aceasta deoarece efectele angajării răspunderii disciplinare pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă faţă de reglementarea cuprinsă în art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă se răsfrâng şi asupra părţilor din proces, fapt care poate pune în discuţie şi încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca element fundamental al preeminenţei dreptului. În accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene principiul securităţii raporturilor juridice impune ca nicio parte a unui proces să nu poată obţine redeschiderea unui proces judecat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a procesului şi o nouă soluţionare a cazului [12], dreptul de acces la un tribunal garantat de art. 6 paragraful 1 din CEDO cu referire la cauzele civile fiind iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părţi.

Instanţei disciplinare îi revine în contextul acestor reglementări nu doar rolul de a păstra echilibrul între responsabilitatea judecătorului, independenţa sa şi autoritatea de lucru judecat, ci şi rolul de a asigura acel just echilibru între interesele individului şi necesitatea garantării eficacităţii justiţiei, în considerarea consecinţelor pe care aplicarea unei sancţiuni disciplinare pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor în cauzele civile le generează asupra situaţiei părţilor din proces.

Problema prezintă interes şi din perspectiva titularilor acţiunii disciplinare, întrucât jurisprudenţa Curţii Europene în ceea ce priveşte respectarea principiului securităţii raporturilor juridice poate constitui un element obiectiv de referinţă în determinarea acelor categorii de acte materiale care justifică iniţierea procedurii disciplinare pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t.

Raportarea la jurisprudenţa Curţii Europene privind principiul securităţii raporturilor juridice prezintă utilitate directă în situaţia în care se analizează exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în procesele civile, faţă de reglementarea cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă.

Elementul determinant în jurisprudenţa Curţii Europene în respectarea principiului securităţii raporturilor juridice este acela al „defectelor fundamentale”, criteriu care poate fi utilizat ca reper în analiza realizării elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t din Legea nr. 303/2004, în condiţiile în care, în materie civilă angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului pentru această abatere are ca efect revizuirea cauzei. Aceasta deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a admis desfiinţarea unei hotărâri trecute în puterea lucrului judecat – respectiv atingerea adusă principiului securităţii raporturilor juridice – numai pentru a se corecta defecte fundamentale ale hotărârii respective [13].

Nu este lipsită de interes extrapolarea situaţiilor relevate în jurisprudenţa europeană ca fiind „defecte fundamentale” şi la încălcarea normelor de drept material sau procesual în cauzele penale, în scopul asigurării unui tratament nediferenţiat în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor.

Existenţa sau inexistenţa unui defect fundamental poate fi apreciată în raport de particularităţile fiecărei cauze, conturându-se însă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, anumite categorii de încălcări considerate „defecte fundamentale” , care au justificat desfiinţarea unei hotărâri trecute în puterea lucrului judecat – respectiv atingerea adusă principiului securităţii raporturilor juridice, în scopul corectării acestuia.

Au fost evidenţiate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului următoarele situaţii consideratedefecte fundamentale” :

1. Încălcarea principiului contradictorialităţii prin neîndeplinirea procedurii de citare cu una dintre părţile din proces [14] este considerat un defect fundamental care justifică desfiinţarea unei hotărâri trecute în puterea lucrului judecat. Se reţine că prin judecarea cauzei fără ca pârâtul să fi fost încunoştinţat, prima instanţă încălcase principiul contradictorialităţii, menţionându-se că o asemenea omisiune este gravă, probleme similare conducând la concluzia încălcării caracterului echitabil al procedurii în multe cazuri anterioare ale Curţii;

În raport de această interpretare, nerespectarea dispoziţiilor procedurale privind citarea părţilor din proces, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în sensul definit de art. 991 din Legea nr. 303/2004  poate constitui un act specific abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t, fără ca aplicarea dispoziţiilor art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă să aducă atingere principiului securităţii raporturilor juridice.

2. Neparticiparea la proces a terţului ale cărui drepturi sunt afectate a fost considerat un defect fundamental care justifică desfiinţarea unei hotărâri trecute în puterea lucrului judecat [15]. Desfiinţarea hotărârii definitive şi irevocabile apreciată ca fiind justificată de Curtea Europeană a intervenit întrucât prima instanţă nu stabilise toate circumstanţele cauzei, nu identificase toate părţile din proces şi nu îl introdusese proprietarul terenului în proces, cu consecinţa că drepturile acestuia din urmă au fost afectate.

Se impune a se observa faptul că ambele situaţii identificate se circumscriu unor încălcări a normelor de procedură care au generat consecinţe în sensul vătămării drepturilor procesuale prin încălcarea garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil.

Nu au fost considerate defecte fundamentale care să conducă la desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile următoarele situaţii:

1. Înlocuirea unei interpretări judiciare „greşite” cu una „corectă” [16].

S-a reţinut înfrângerea principiului securităţii juridice şi al dreptului de acces al reclamantului în sensul art. 6 din Convenţie cu următoarea argumentare: faptul că o instanţă superioară nu este de acord cu interpretarea anterioară a legii interne de către o altă instanţă nu putea în sine să fie considerată drept o circumstanţă excepţională care să conducă la desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi la redeschiderea procesului privind cererea reclamantului”.

2. Jurisprudenţa neunitară nu constituie un defect fundamental care să justifice încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice [17]. S-a reţinut că desfiinţarea hotărârii definitive şi irevocabile pe motivul greşitei aplicări a legii interne şi pe considerentul asigurării coerenţei jurisprudenţiale în condiţiile în care alte instanţe adoptaseră în cazuri similare soluţii diferite, nu constituie un defect fundamental care să infirme puterea lucrului judecat pe care reclamanţii se bazau în mod legitim.

3. Aprecierea greşită a faptelor sau a legii aplicabile nu constituie un defect fundamental care să justifice încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice [18]. S-a reţinut în speţă faptul că majorarea discreţionară de către prima instanţă a sumei acordate nu justifica desfiinţarea hotărârii definitive şi irevocabile, acest motiv putând fi similar cu o apreciere greşită a probelor sau cu o interpretare greşită a legii, considerate anterior de Curte ca neimplicând defecte fundamentale [19].

4. Interpretarea greşită a probatoriului nu justifică încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice prin redeschiderea procedurilor după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii [20].

5. Greşita apreciere a probelor nu constituie în sine un defect fundamental care să justifice desfiinţarea unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat [21].

6. Interpretarea greşită a legii nu justifica desfiinţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile [22].

Se remarcă din perspectiva criteriilor avute în vedere de Curtea Europeană în definirea „defectelor fundamentale” faptul că neregularităţile care vizează judecata propriu-zisă, aplicarea şi interpretarea legii materiale, interpretarea probelor, jurisprudenţa neunitară  nu sunt considerate suficiente pentru a justifica desfiinţarea unei hotărâri trecute în puterea lucrului judecat, fiind însă incluse în categoria acestora încălcările normelor de procedură care au generat consecinţe în sensul vătămării drepturilor procesuale prin nerespectarea  garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil.

Situaţiile prezentate mai sus au doar caracter exemplificativ, fiind relevante mai ales în contextul în care propunerea de raportare în determinarea actelor materiale ale acestei abaterii disciplinare la conceptul „defecte fundamentale” este apreciată ca fiind justificată.

Raportarea la acest criteriu este justificată nu doar de argumentele enunţate mai sus, privind consecinţele produse în cauzele civile faţă de reglementarea conţinută în art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă şi respectiv de scopul asigurării unui tratament nediferenţiat în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor, ci mai ales de necesitatea stabilirii unor elemente obiective de raportare în aprecierea îndeplinirii condiţiei relei credinţe sau a gravei neglijenţe. Această necesitate este majoră în condiţiile în care sfera titularilor acţiunii disciplinare este atât de extinsă, iar uniformizarea interpretărilor, cel puţin în faza iniţială a procedurii disciplinare va fi greu de realizat.


[1] Punctele de vedere şi propunerile exprimate în prezentul studiu aparţin exclusiv autorului acestuia.[2] Hotărârea CEDO din data de 12 octombrie 2006.

[3] Din data de 26 iulie 2007, definitivă la 26.10.2007.

[4] Cu excepţiile prevăzute de lege.

[5] Autoritatea de lucru judecat este considerată a fi o calitate specifică actelor jurisdicţionale susceptibile de a fi desfiinţate sau modificate prin intermediul căilor ordinare sau extraordinare de atac; puterea de lucru judecat este  definită ca fiind însuşirea hotărârilor judecătoreşti inatacabile, intervenind la momentul la care actul jurisdicţional dobândind nivelul maxim al stabilităţii sale constituie expresia neîndoielnică a prezumţiei de adevăr.

[6] Acesta fiind de altfel şi motivul pentru care încheierile în procedura necontencioasă nu au puterea lucrului judecat conform art. 337 Cod procedură civilă, situaţia fiind similară şi în materia hotărârilor de expedient.

[7] Ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.

[8] Acest principiu afirmă un aspect esenţial al dreptului de acces efectiv la o instanţă de judecată, în considerarea faptului că, dacă statele trebuie să garanteze dreptul de acces la justiţie al unei persoane, atunci statul trebuie să garanteze şi faptul că soluţia obţinută în urma litigiului rămâne certă (Hotărârea CEDO din 4 noiembrie 2008, cauza Bota contra României;  Hotărârea CEDO din 3 martie 2009 , cauza Eugenia Duca contra Moldovei).

[9] Cu privire la acest aspect, făcându-se referire procedura anterioară a recursului în anulare pentru care România a fost condamnată de mai multe ori, în doctrină se remarcă faptul că „faptul că aceeaşi procedură a fost sancţionată la nesfârşit de Cutre, a fost considerată de nenumărate ori în jurisprudenţa Curţii Constituţionale române, căreia nu i s-a părut nimic în neordine ca o hotărâre irevocabilă să fie rediscutată, la cererea procurorului general, fără ca, după pronunţarea hotărârii să fi intervenit elemente de fapt noi, necunoscute anterior” (Radu Chiriţă – Dreptul la un proces echitabil, tomul I, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2008, pag. 134).

[10] O asemenea ipoteză nu poate fi asimilată nici cu cererea de revizuire  formulată în condiţiile art. 4081 Cod procedură penală, sau cu motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă care constituie un mijloc de reparare a dreptului încălcat, cu caracter subsidiar, incident numai în situaţia în care încălcarea nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Motivul de revizuire nu este similar nici cu situaţia condamnării definitive a magistratului  pentru o infracţiune privitoare la pricină, întrucât în acel caz se impune cerinţa ca săvârşirea infracţiunii să fi determinat soluţia respectivă. În cazul răspunderii disciplinare a judecătorului problema nu se pune în aceeaşi termeni, întrucât sancţionarea disciplinară pentru exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă  „în aceea cauză” poate interveni pentru încălcarea unor norme procesuale care nu au avut niciun efect direct asupra soluţiei pronunţate în cauză.

Evident că acest principiu nu interzice proceduri de revizuire atunci când sunt descoperite probe noi, când unele probe au fost false, etc. însă aceste ipoteze nu se circumscriu condiţiilor angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor.

[11] Dispoziţiile art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă reglementează ca motiv de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti sancţionarea disciplinară a unui magistrat pentru exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză.

[12] Hotărârea CEDO din 25 aprilie 2006, cauza Macovei şi alţii contra Moldovei;  Hotărârea CEDO din 3 martie 2009 2006, cauza Eugenia Duca contra Moldovei;

[13] A se vedea o analiză amplă a acestui principiu, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene: Dragoş Bogdan –Procesul civil echitabil în materie civilă în jurisprudenţa CEDO, volumul I,  Editura Hamangiu, Bucureşti 2009

[14] Hotărârea CEDO din 4 decembrie 2008, cauza Tishkevich contra Rusiei;

[15] Hotărârea CEDO din 31 iulie 2008, cauza Protseno contra Rusiei;

[16] Hotărârea CEDO din 18 ianuarie 2007, cauza Kot contra Rusiei;

[17] Hotărârea CEDO din 8 ianuarie 2009, cauza Kondrashov contra Rusiei;  Hotărârea CEDO din 8 ianuarie 2009, cauza Kullkov şi alţii contra Rusiei;

[18] Hotărârea CEDO din 4 decembrie 2008, cauza Tishkevich contra Rusiei;

[19] Hotărârea CEDO din 18 ianuarie  2007, cauza Sitkov contra Rusiei

[20] Hotărârea CEDO din 29 iulie  2008, cauza Mitrea contra României; Hotărârea CEDO din 15 noiembrie  2007, cauza Belasin contra României;

[21] Hotărârea CEDO din 18 ianuarie  2007, cauza Sitkov contra Rusiei

[22] Hotărârea CEDO din 23 septembrie  2008, cauza Tripon contra României.


dr. Floarea GROSU
Inspector judecator

Cuvinte cheie:
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti