Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
2 comentarii

Utilitatea si efectele modificarilor aduse prin noul Cod civil in materia reglementarii generale a obligatiilor contractuale
16.03.2012 | JURIDICE.ro, Alina-Gabriela PENA

Secţiuni: Drept civil, RNSJ
JURIDICE - In Law We Trust

Normele juridice existente la un moment dat exprimă realitatea socială, răspunzând unor nevoi concrete, specifice unei etape istorice determinate. Dimensiunea juridică apare ca inalienabilă existenței umane, dinamica relațiilor sociale și complexitatea acestora reclamând o adaptare a normelor juridice la noile valori socio-morale, culturale și economice, precum și alinierea la standardele impuse de evoluția relațiilor internaționale.

Noul Cod Civil, adoptat la data de 25.06.2009, apare ca un răspuns la transformările profunde ale realității românești, atât în plan intern, cât și în plan internațional, ținând seama de exigențele ce decurg din calitatea României de stat membru al Uniunii Europene.

Actul normativ se constituie într-un instrument avansat de reglementare, valorificând principii fundamentale de drept, soluții oferite constant în doctrină și jurisprudență, precum și direcții trasate de legislația modernă aparținând altor sisteme de drept, răspunzând în egală măsură noilor provocări ale practicii judiciare.

În prezenta lucrare, ne propunem să evidențiem câteva dintre modificările pe care le considerăm de amploare în materia reglementării generale a obligațiilor contractuale, prin prisma efectelor și utilității acestora. Astfel, vor fi analizate pe rând preluarea de datorie, instituția garanțiilor reale a obligațiilor, codificarea unora dintre actualele contracte nenumite (amintim aici contractul de întreținere și contractul de adeziune), precum și, în strânsă legătură cu materia executării obligațiilor, problematica punerii în întârziere a debitorului, a daunelor-moratorii datorate în cazul neexecutării obligațiilor, ce au ca obiect sume de bani și clauza penală.

Pentru început, remarcăm consacrarea „preluării de datorie” în Noul Cod Civil, care deși recunoscută în doctrină ca mijloc juridic de schimbare a debitorului raportului juridic obligațional, nu este posibilă decât cu existența consimțământului creditorului acelei obligații.

Trebuie observat faptul că, Noul Cod Civil nu a introdus instituția cesiunii de datorie ca o aplicație simetric opusă cesiunii de creanță. Această situație este justificată pe de-o parte de caracterul personal al raportului ce implică o creanță, în care personalitatea debitorului (solvabilitatea, cinstea) prezintă un interes primordial, neputându-se recurge la o schimbare a debitorului fără voia creditorului și, pe de altă parte, prin efectele negative ce ar putea fi generate asupra celor care s-au obligat să garanteze acea datorie, eventual chiar în solidar cu debitorul înstrăinător.

Instituția „preluării de datorie”, ca noutate în materie legislativă, apare ca un mecanism de stimulare a raporturilor obligaționale, urmărind un scop benefic acestora reprezentat de o garanție în plus a executării în natură a obligațiilor asumate.

În al doilea rând, sub aspectul modificărilor operate în materia instituțiilor deja consacrate de actuala reglementare, în Noul Cod Civil regăsim prevederi relative la materia garantării obligațiilor.

În ceea ce privește regimul juridic al garanțiilor reale, trebuie observat că Noul Cod Civil cuprinde modificări de substanță în materie, asigurând în același timp o unificare de reglementare, prin sistarea dualismului legislativ existent în prezent, datorită dispozițiilor Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice. Reglementarea paralelă le oferă părților posibilitatea ca, în materia gajului, să aleagă prevederile aplicabile convenției încheiate, în lipsa unei asemenea precizări, instanța fiind cea nevoită să stabilească dispozițiile legale incidente, potrivit regulilor de interpretare a
contractului.

Prevederile Noului Cod Civil clarifică în mare măsură reglementarea garanțiilor reale prin fixarea sediului materiei într-un singur act normativ, reducerea textelor legale incidente și simplificarea procesului de soluționare a cauzelor, ce necesită corelarea și interpretarea clauzelor convenției încheiate între părți.

O noutate în reglementarea ipotecii, ca formă de garanție reală, o constituie faptul că aceasta poate avea ca obiect nu numai bunuri imobile, ci și bunuri mobile, potrivit art. 2389 din Noul Cod Civil, care prevede cu titlu exemplificativ o parte dintre acestea.

În acest sens, se poate remarca amprenta puternică asupra noilor dispoziții legale, generată de evoluția realităților sociale, întrucât dacă pentru o mare perioadă de timp imobilele au fost considerate ca reprezentând singurele bunuri de o valoare considerabilă, apte să ofere o garanție solidă a obligațiilor asumate, dinamica economică a modificat semnificativ raportul dintre categoriile de bunuri, facilitând apariția unor mobile de o valoare concurentă, dacă nu chiar superioară imobilelor.

Un alt aspect relevant referitor la ipotecă îl regăsim în art. 2388 din Noul Cod Civil, potrivit căruia, contractul prin care se constituie ipoteca mobiliară se încheie atât în formă autentică, cât și prin înscris sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute. Se observă o diferențiere de regim juridic în ceea ce privește ipoteca mobiliară, aceasta beneficiind de o reglementare mai relaxată față de cea specifică imobilelor, în considerarea naturii bunurilor.

Prevăzut în Capitolul V al Titlului XI, din Cartea a V-a a Noului Cod Civil, gajul a suferit la rândul său modificări atât în ceea ce privește bunurile susceptibile de a forma obiectul său, cât și referitoare la modalitatea de constituire a acestuia. Astfel, potrivit noilor reglementări, gajul apare ca un contract real ce poate fi încheiat în mod exclusiv cu privire la bunuri mobile corporale, susceptibile de detenție materială. Spre deosebire de reglementarea actuală, garanția reală nu se mai poate constitui cu privire la bunurile incorporale, spre exemplu drepturile de creanță, decât în măsura în care acestea sunt constatate printr-un titlu de valoare. Trebuie observat, de asemenea, faptul că, în ceea ce privește bunurile incorporale, Noul Cod Civil prevede posibilitatea constituirii unei ipoteci mobiliare, acestea nemaifiind susceptibile de a forma obiectul garanției reale a gajului.

Dacă potrivit art. 14 alin (2) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, contractul de garanție poate fi încheiat în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată, forma scrisă a contractului de gaj fiind cerută ad validitatem, Noul Cod Civil oferă părților libertatea de alegere a unei forme pentru perfectarea contractului de garanție, acesta putând fi încheiat în mod valabil chiar în lipsa unui înscris, indiferent de valoarea creanței garantate. Din analiza noilor dispoziții referitoare la garanțiile reale, se poate conchide faptul că instituția ipotecii mobiliare își are originea în prevederile Legii 99/1999, act normativ ce își va înceta aplicabilitatea odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil.

Este de observat faptul că, în ceea ce privește o mare parte din sfera bunurilor mobile ce pot fi susceptibile de a forma obiectul gajului, potrivit noii reglementări, se poate institui așa-numita ipotecă imobiliară, ceea ce, din punctul nostru de vedere, s-ar putea să determine numeroase confuzii în practică mai ales sub aspectul interpretării voinței contractuale reale a părților.

Comparând cele două reglementări, apreciem că dispozițiile Noului Cod Civil sunt de natură să genereze dificultăți în practică în materia probării existenței raportului juridic obligațional. Astfel, ne întrebăm ce se va întâmpla în ipoteza în care obiectul gajului îl vor forma bunuri care depășesc cu mult suma de 250 lei, având o valoare deci considerabilă, din perspectiva art. 303 alin (2) din Noul Cod de Procedură Civilă, potrivit căruia niciun act juridic civil nu poate fi dovedit cu martori dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Considerăm că o asemenea prevedere legală va îngreuna situația cel puțin pentru una dintre părți, în ipoteza în care convenția acestora nu a fost încheiată în formă scrisă.

Una dintre modificările extrem de utile prevăzute de noul act normativ o constituie codificarea contractelor de întreținere și de adeziune și, astfel, transformarea acestora din acte juridice nenumite în acte juridice numite, cu o reglementare de sine-stătătoare. Astfel, ca urmare a acestei schimbări, contractele încheiate începând cu intrarea în vigoare a noilor dispoziții legale vor beneficia, pentru aspectele la care părțile nu s-au referit în mod expres, de propria reglementare, nemaifiind aplicabile în această situație regulile generale ce cârmuiesc materia obligațiilor.

O abordare interesantă o regăsim, în legătură cu materia executării obligațiilor, și în ceea ce privește punerea în întârziere a debitorului. Astfel, Noul Cod Civil extinde situațiile în care debitorul se află de drept în întârziere, stipulând că sarcina probei în acest caz revine întotdeauna creditorului, în vederea protejării, în acest mod a celeilalte părți de un eventual comportament abuziv al creditorului. Totodată, în acest sens, trebuie subliniată și soluția pentru care a optat legiuitorul în sensul acordării unui termen suplimentar debitorului pentru asigurarea executării voluntare a obligației asumate, în detrimentul recurgerii imediate la procedura executării silite.

Această nouă reglementare are efecte extrem de benefice mai ales în ceea ce privește activitatea agenților economici, deci cu precădere în materie comercială, unde, cu toate că este recunoscut principiul celerității raporturilor juridice, trebuie, de asemenea, avute în vedere și consecințele deosebit de negative care decurg din declanșarea procedurii de executare, respectiv cheltuielile suplimentare ce trebuie suportate de către creditor într-un interval de timp semnificativ, eventuala afectare a situației financiare a debitorului care, la rândul său, în calitate de agent economic poate depinde de proprii furnizori, precum și întreruperea relațiilor economice, mai ales în condițiile oferite de piața actuală din România. Un aspect deloc de neglijat, conținut de noile dispoziții îl reprezintă, de asemenea, eventuala degrevare a
instanțelor de litigii în această materie.

O instituție al cărei regim juridic a suferit de asemenea modificări în Noul Cod Civil este reprezentată de clauza penală. Dacă potrivit normelor în vigoare, aceasta reprezintă o convenție accesorie prin care părțile determină în mod anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației de către debitorul său, ori a executării cu întârziere sau necorespunzătoare, prin noile dispoziții legale aceasta se transformă într-o simplă clauză cuprinsă în contractul încheiat între părți, prin care se stipulează obligația debitorului la o anumită prestație în caz de neexecutare. Este interesant de subliniat faptul că, în baza acestor modificări, nu mai este necesară dovedirea de către creditor a prejudiciului suferit, decurgând din încălcarea obligației și nici cuantumul acesteia, existența sa fiind
prezumată, însă numai într-o singură situație, și anume, în caz de neexecutare a obligației principale. Practic, noua reglementare nu a mai păstrat și posibilitatea inserării unei clauze penale în situația executării cu întârziere sau executării necorespunzătoare a obligației de către debitor, ceea ce apreciem a fi un minus față textul legal în vigoare.

Spre deosebire de sisteme de drept cum ar fi cel italian, elvețian sau cel francez, care recunosc judecătorului posibilitatea de a interveni, atunci când aceasta se impune, spre a modifica în sensul creșterii sau micșorării cuantumului clauzei penale convenite între părți, dacă aceasta este excesivă sau are caracter derizoriu, dispozițiile Noului Cod Civil au redus parțial decalajul sistemului de drept român, stabilind posibilitatea instanței de a reduce cuantumul penalității prevăzute de către părți nu numai în situația în care obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului, ci și în situația în care cuantumul acesteia este vădit excesiv față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. Această prerogativă este limitată potrivit alin (2) art. 1541 din Noul Cod Civil în sensul că penalitatea astfel redusă în cel de-al doilea caz trebuie să rămână superioară obligației principale.

O ultimă prevedere inedită consacrată în noul act normativ vizează daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești. Astfel, potrivit Noului Cod Civil, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune-moratorii, încă de la acest moment și până la data plății efective, în cuantumul prevăzut de părți, sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească existența vreunui prejudiciu. În acest caz debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de către creditor, ca urmare a întârzierii plății, ar fi mai mic.

Prin acest text legal, este reluat principiul potrivit căruia existența prejudiciului în caz de neexecutare, respectiv executare cu întârziere a obligației având ca obiect o sumă de bani, este prezumat, decurgând din lipsa folosinței capitalului respectiv de care este privat creditorul. Din coroborarea dispozițiilor legale în vigoare, dobânda datorată de către debitor în situația neexecutării unei obligații bănești este datorată de la data punerii în întârziere, care de regulă, este ulterioară scadenței. Această modificare prezintă un avantaj evident, constituind un stimulent pentru debitor în efectuarea plății, în considerarea faptului că amânarea restituirii capitalului implică o pierdere substanțială în patrimoniul său, dar vine totodată și în întâmpinarea operațiunilor economice, sporind celeritatea desfășurării acestora și mărind productivitatea la nivel macroeconomic.

Având în vedere necesitatea elaborării unui cadru legislativ modern ca un răspuns coerent și pertinent la nevoia de reformare atât a instituțiilor, cât și a mecanismelor fundamentale ce țin de substanța relațiilor socio-economice, Noul Cod Civil se constituie întrun instrument modern de reglementare a aspectelor fundamentale ale raporturilor juridice civile, corespunzător evoluției realităților sociale, economice, culturale și tehnico-științifice, răspunzând în egală măsură provocărilor ce decurg din noul statut al țării noastre, de membru al marii familii europene.

Alina-Gabriela PENA
studenta, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucuresti

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

2 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti