Traduttore, traditore…

Traducerea unui text juridic a ridicat întotdeauna probleme de adecvare a terminologiei. Totul pornește de la existența (în orice limbă a) unui subset specializat de termeni care au sensuri specifice în cadrul normativ. Indiferent dacă numim acest subset „limbaj specializat”, „termeni tehnici”, „jargon juridic” sau ne referim la „noțiuni autonome”, acceptăm cu toții că dreptul utilizează o serie de termeni al căror înțeles nu este facil de decelat de vorbitorul obișnuit. Cred că nu sunt singura persoană care, atunci când se întorcea acasă în studenție și povestea părinților ce a mai aflat la un curs de la Facultatea de drept, stârnea cel puțin o ridicare din sprâncene sau o replică de genul „dar tu nu mai știi să vorbești în românește?”…

O situație și mai ciudată este aceea în care un termen uzitat în limbajul curent cu un anumit sens capătă un sens diferit în cadrul terminologiei juridice. Este vorba uneori de o faliere de sens care ajunge să se îngemăneze cu omonimia (de exemplu, „acțiunea” emisă de o societate comercială are o legătură destul de îndepărtată cu „acțiunea” întreprinsă de o persoană). Interlocutorul nespecialist înțelege cuvântul, dar este bulversat de sensul atribuit…

Acest paralelism oferă și o bază pentru „democratizarea” unor termeni. Astfel, în cazul amintitului „acțiune” sensul cu care a fost preluat în limbajul comun nu diferă foarte mult de cel din jargonul juridic (în afară de sinecdoca frecventă a desemnării cu termenul de „acțiune” a oricărei participații într-o societate, indiferent dacă este civilă sau comercială, pe acțiuni sau cu răspundere limitată). Pe de altă parte, mult uzitatul „firmă” este utilizat în limbajul comun (în special, jurnalistic) cu sensul de „societate comercială”, deși înțelesul său juridic este cel de element de identificare al unui profesionist.

Iată deci că existența unui „univers paralel” în cadrul limbii române este de natură să constituie sursa unor confuzii. Dacă dublăm miza și adăugăm și o limbă străină, problemele devin mult mai complexe. Vom avea două limbi și în interiorul fiecăreia câte un limbaj specializat. Va trebui să realizăm o paralelă nu numai între fiecare unitate lexicală a fiecărei limbi către echivalentul din cealaltă limbă, ci să decelăm și sensurile specifice ale termenilor ce formează jargonul juridic din fiecare limbă.

Aici intervine însă elementul care diferențiază traducerea unui text juridic de (simpla) analiză lingvistică. Limba este un element care ține de specificitatea națională. Orice stat are (în imensa majoritate) o (singură) limbă oficială. Prin urmare, conținutul normativ care constituie eșafodajul legislativ al acelui stat va fi redactat într-o anumită limbă. În cadrul acelei limbi se va dezvolta subsetul jargonului juridic. Termenii din acest jargon vor reflecta instituțiile juridice specifice sistemului de drept al statului în cauză.

Dreptul nu reprezintă un continuum universal. El evoluează atât temporal, cât și teritorial. Instituțiile juridice specifice unui stat nu sunt niciodată identice cu cele pe care le găsim în alt stat. Ele pot fi asemănătoare sau pot fi total diferite. Cu toate acestea, un document juridic scris în limba (oficială a) unui stat trebuie (uneori) să fie tradus în limba oficială a altui stat. O dată cu integrarea europeană, acest proces constituie unul dintre pilonii armonizării reglementărilor statelor membre ale Uniunii Europene. Problema a căpătat astfel valențe noi și au apărut și studii dedicate (a se vedea, pentru o teoretizare a acestor aspecte, M. Galdia, Comparative law and legal translation, în „The European Legal Forum/Forum iuris communis Europae” nr. 1/2003, p. 1-4). În cadrul instituțiilor europene a apărut o nouă poziție: cea de „jurist-lingvist”, adică cel care efectuează traducerea oficială a actelor normative sau jurisdicționale în diferitele limbi oficiale ale Uniunii Europene (adică suma limbilor oficiale ale statelor membre).

Cred că este important de observat că nomenclatura pune accentul pe specializarea juridică („jurist”) și abia în secundar pe cea filologică („lingvist”). Oare de ce? Pentru că o traducere corectă a unui text juridic trebuie să aibă în vedere echivalența instituțiilor juridice implicate în textul juridic. În presa de după criza economică din 2008 citim frecvent despre „prescrierea” sau „prescripția” ipotecilor din Statele Unite ale Americii. În afară de faptul că „prescriere” nu este un termen juridic, conceptul (juridic) de „prescripție” este utilizat în mod fals, ca o traducere generică a lui „foreclosure”.

O traducere corectă ar fi „executarea (silită a) ipotecilor”, dar pentru a ajunge la această traducere este necesară înțelegerea funcționării mecanismului „ipotecii” („mortgage”) din dreptul anglo-saxon. Figura juridică înrudită în dreptul nostru ar putea fi vânzarea cu pact de răscumpărare (în lipsa lui „mort gage” care a fost eradicat din reglementarea continentală de Codul civil Napoleon). Creditorul devine proprietar al bunului ipotecat (el are doar un „legal title”, dar nu vom complica aici explicația) sub condiția rezolutorie a plății (integrale a) prețului de către debitor (care are doar un „equitable title”). Dreptul debitorului de a „răscumpăra” bunul ipotecat fiind un drept de creanță, el se poate „prescrie” extinctiv în cazul în care nu achită sumele la scadență, întrucât debitorul nu va mai avea dreptul de a reclama transferul titlului asupra bunului de la creditor (care își consolidează dreptul de proprietate). Acest lucru se întâmplă atunci când creditorul trece la executarea silită a bunului, devenind automat proprietar…

O altă zonă de interferență apare în procesul de elaborare a actelor normative. În ultimii 20 de ani, un număr semnificativ de acte normative românești și-au avut surse de inspirație în reglementări străine. Dacă atunci când actul folosit ca model era unul provenit din sistemul francez de drept, dificultățile erau atenuate de cei 150 de ani de „integrare” a conceptelor Codului civil francez (cu dese calcuri lingvistice) în dreptul român. Atunci când sursa textului era o reglementare redactată în limba engleză însă, lucrurile deveneau interesante. Nu vreau să revin asupra formei inițiale a proiectului legii privind regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare (devenit ulterior Titlul VI al Legii nr. 99/1999), pentru că voi fi acuzat de monomanie. Voi oferi un alt exemplu. Așa s-a încetățenit (tot printr-un calc lingvistic, prin substantivizarea adjectivului „principal”) termenul de „principal” pentru a desemna capitalul unui împrumut. Unele derapaje de traducere regăsite în traducerile inițiale ale directivelor europene au fost ulterior corectate și de aceea nu denumim azi garanția reală cu termenul „dobândă garantată” (o traducere mot à mot a englezescului „security interest”)…

Iată cum granița dintre traducător și glosator devine una extrem de subțire și cel care dorește doar să faciliteze accesul la conținutul unui text devine coautor al unui nou text (o „operă derivată”). Poate că în domeniul dreptului celebra expresie traduttore, traditore se relevă cu mai multă pregnanță.

Confruntat mai mult de 15 ani cu astfel de probleme (o parte deloc de neglijat a muncii avocatului de consultanță este cea de revizuire a traducerii unor contracte) am încercat să alcătuiesc un index de corespondență între termenii juridici din limba engleză și cei din limba română (în materia contractelor cu profesioniștii). Colegii mei au preluat acest „început de dovadă scrisă” și au reușit să realizeze un dicționar de buzunar. Editura Monitorul Oficial a avut încredere în noi și a acceptat să publice acest dicționar. Luni, 19 martie 2012, el va fi lansat la Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Radu RIZOIU

Citeşte mai mult despre dictionar juridic, Radu Rizoiu, traducator, traduceri juridice! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.