Ana-Maria Puiu in dialog cu Valentin Covalciuc despre munca judecatorilor, remuneratie si Coduri
21 martie 2012 | JURIDICE.roValentin Covalciuc: Care ar fi motivele care îngreunează munca judecătorului în ziua de azi?
Ana-Maria Puiu: Judecătorul de bună-credință, dedicat profesiei – în numele căruia am vorbit public, grație căruia m-ați cunoscut și astfel m-ați onorat cu solicitarea acestui interviu – nu are multe de reproșat față de condițiile în care își desfășoară activitatea.
Ce e grav e că motivele care îngreunează munca judecătorului în ziua de azi ar fi putut fi înlăturate doar de „finanțatorul” sistemului care este în continuare Ministerul Justiției, iar nu Înalta Curte de Casație și Justiție cum a prevăzut încă din 2006 art. 136 din Legea nr. 304/2004.
Motivele care îngreunează și astăzi munca judecătorului sunt:
– lipsa acută de personal: judecători și personal auxiliar de specialitate;
– infrastructura neadaptată activității de pregătire a ședințelor, de judecată și de redactare a hotărârilor.
În privința judecătorilor, conform declarațiilor conducerii Consiliului Superior al Magistraturii, există un deficit de 700 de judecători, deficit calculat raportat la cadrul legislativ actual, dar apreciat și în baza concluziilor studiilor de impact comandate în vederea intrării în vigoare a noilor coduri. Aceasta, în condițiile în care prin Institutul Național al Magistraturii se pot selecta anual în vederea formării inițiale maxim 200 de auditori de justiție. Și astfel, ajungem din nou la inconvenientul împărțirii atribuțiilor între Ministerul Justiției și Consiliul Superior al Magistraturii. La ce folos că CSM constată un deficit de 700 de judecători dacă cel care finanțează posturile în justiție (MJ) nu e interesat de acest lucru.
La capitolul personal auxiliar, situația este și mai cruntă, iar efectele negative se transpun în plus în activitatea judecătorilor. Am ajuns să ne mulțumim, în actualul cadru legislativ, să avem grefieri de ședință măcar câți judecători suntem. Aceasta pentru că, în prezent, regula este că numărul grefierilor de ședință este și de două ori mai mic decât numărul judecătorilor, astfel încât un grefier intră în ședință cu doi judecători. Nu poate fi decât regretabil că s-a renunțat la programul pilot pe care îl desfășura la un moment dat Consiliul Superior al Magistraturii în scopul creării în instanțe a unei echipe formate dintr-un judecător și doi grefieri.
Clădirile în care își desfășoară activitatea instanțele sunt de prea multe ori neadaptate activității pe care o presupune îndeplinirea actului de justiție. Trecând peste unele sedii de instanțe din provincie, total nerenovate, trecând și peste clădirea Judecătoriei Sectorului 3 București care a beneficiat de cea mai puțină atenție între sediile judecătoriilor de sector, nemaiamintind de sediul Înaltei Curți de Casație și Justiție – problemă deja cunoscută, ajungem spre exemplu la clădirea în care își desfășoară activitatea Tribunalul București și Judecătoria Sectorului 2 București. Această clădire a fost imaginată pentru un magazin universal. Anul trecut, în timpul pregătirii unui seminar organizat în colaborare cu Inspectoratul General pentru Situații de Urgență ni s-a atras atenția că la recepționarea clădirii nu ar fi fost acordată autorizația pentru securitate la incendiu! În interiorul acestei clădiri spațiul a fost ulterior compartimentat pentru aceste două instanțe în așa fel în cât o foarte mare parte din personal lucrează în birouri în care nu există lumină naturală.
Activitatea judecătorului în capitală (studiu ședință, pronunțări, redactări ale hotărârilor pronunțate) presupune și în anul de grație 2012 lucrul în birouri de câte 4 judecători (la Judecătoria Sectorului 1 București lucrează și 6, 8 judecători în același birou). Ședințele de judecată, prezidate de 30 de judecători ce intră în ședințe de câte 50, 60, 70, 80 de dosare, trebuie să fie ținute în 4 săli de judecată.
Valentin Covalciuc: Se mai poate accede în magistratură direct pe post, ținându-se cont de vechimea în anumite profesii?
Ana-Maria Puiu: La acest moment, potrivit Legii nr. 303/2004, admiterea în magistratură se realizează doar prin concurs, fie prin admitere la Institutul Național al Magistraturii, fie prin concursul adresat persoanelor cu vechime de 5 ani în activitatea juridică.
Valentin Covalciuc: Cum vi se pare remunerația magistraților raportat la volumul de muncă?
Ana-Maria Puiu: Este o întrebare delicată la care însă orice judecător de bun-simț va răspunde cu luarea în considerare a tuturor factorilor care influențează remunerația unui judecător. Așadar, niciun judecător de bun-simț nu va nega faptul că remunerația sa depinde de contextul economic, de economia țării în care își desfășoară activitatea, de bugetul acestei țări. Cu toate acestea, același judecător de bun-simț cunoaște dispozițiile Legii nr. 303/2004, potrivit cu care, stabilirea drepturilor judecatorilor si procurorilor se face tinandu-se seama de locul si rolul justitiei in statul de drept, de raspunderea si complexitatea functiei de judecator si procuror, de interdictiile si incompatibilitatile prevazute de lege pentru aceste functii si urmareste garantarea independentei si impartialitatii acestora.
Date fiind aceste coordonate, cred că judecătorul român în numele căruia vorbesc (care își desfășoară activitatea în condițiile descrise, care poate mai are de susținut și un credit imobiliar și de educat un copil sau doi pentru societate) merită măcar respect. Și aici nu mă refer doar la respectul din sală, pe care mă aștept să-l câștig nu să îl am a priori. Mă refer însă la respectul celorlalte autorități care, indirect, au adus respectul autorității la limita de jos din aceste timpuri. Judecătorul de bună-credință, muncitor care, în condițiile date, încearcă din răsputeri să își realizeze activitatea profesionist, așteaptă respect de la puterile constituționale responsabile de contextul în care se desfășoară activitatea judiciară de astăzi: putere legislativă (responsabilă de edictare a legii), putere executivă (Ministerul Justiției – responsabil cu finanțarea).
Or, judecătorul român nu a cerut niciodată mai mult. A dorit doar să fie tratat cu respect de celelalte puteri constituționale.
Acest respect a întârziat să apară.
Când ai instanțe judecătorești cu volum de muncă disproporționat la aceeași salarizare, când generalizarea personajelor negative devine regula și dă nota întregului colectiv, când toate nereușitele acestei societăți sunt puse pe seama doar a unui segment – cel al magistraților, când ceri performanțe europene fără a ține seama de contextul național e greu să susții că tratezi cu respect magistratul român.
Valentin Covalciuc: Cum priviți inamovibilitatea judecătorului? Există amenințări din partea politicului având ca țintă inamovibilitatea?
Ana-Maria Puiu: Privesc inamovibilitatea prin prisma definiției acestei noțiuni. Inamovibilitatea este acea situație juridică creată unor categorii de persoane, de exemplu judecători, ce constă în imposibilitatea de mutare a acestora, chiar și prin avansare, fără consimțământul lor. Această instituție își găsește justificarea în necesitatea asigurării independenței acestor persoane față de guvern și alte organe ale puterii.
În 2009, în cadrul discuțiilor purtate între reprezentanții judecătorilor și reprezentanții puterii legislative, mi-a fost dat să aud amenințări voalate și surâzătoare cu acest rău: „înlăturarea inamovibilității”. Cred însă că destinatarul amenințării era greșit. Nu judecătorii trebuie să se teamă de înlăturarea inamovibilității, ci cetățeanul, beneficiarul actului de justiție.
Valentin Covalciuc: Considerați că se exercită presiuni politice asupra puterii judecătorești? Sau vin presiuni din partea politicului în anumite spețe sensibile?
Ana-Maria Puiu: Nu s-au exercitat asupra mea presiuni politice. Nu am auzit să se fi exercitat direct astfel de presiuni la adresa altor judecători.
Cu toate acestea, așa cum au atras atenția și asociațiile profesionale, nu sunt de tolerat mesajele venite în ultima vreme în privința soluțiilor judecătorești ce s-ar impune sau ce s-ar fi impus în litigiile de muncă, spre exemplu.
În timpul „jocului”, trebuie respectate regulile după care am hotărât să se desfășoare „jocul”. Or, noi „jucăm” după regulile Statului de Drept care se definește ca fiind statul în care guvernează preeminența legii. Judecătorul trebuie să soluționeze dosarul numai în baza legilor în vigoare. Aplicarea legii nu este relativă.
Valentin Covalciuc: Credeți că vor intra în vigoare codurile la datele preconizate? Vor putea fi ele puse în aplicare?
Ana-Maria Puiu: Cred că orice este posibil. Dacă aceasta este voința puterii legislative / executive, codurile vor intra în vigoare la datele preconizate.
Mai cred că ele ar putea fi puse în aplicare astfel încât în sălile de judecată să plutească în aer un parfum european, dacă „finanțatorul” sistemului și-ar dori acest lucru. Dacă însă voința va fi doar în sensul bifării unor directive și legării numelui de anumite coduri, dacă în continuare lipsa de respect și considerație față de judecătorul român va fi nota în care se vor creiona și aplica politicile publice în domeniul judiciar, dacă se va miza în continuare pe lipsa de reacție a corpului de judecători, cred că vom fi adoptat doar o nouă formă fără fond.
Știți, sunt în sistemul judiciar niște oameni atât de frumoși! Păcat că sunt condamnați la aplatizare prin toate aceste măsuri din care nu reiese niciun interes în a face lucrurile să se miște firesc, elegant, modern, european.
Colegii mei își doresc o modernizare a actului de justiție, o responsabilizare individuală, o respectare a termenelor (și de către părți, avocați și de către ei înșiși), își doresc o finalizare a reformei pe care au pretins atâția a o fi realizat. Dar nu vor să se facă toate acestea pe umerii lor, fără un minim respect. Acest respect se traduce prin conștientizarea condițiilor din instanțe și prin măsuri concrete, nu promise.
Or, dacă ne uităm numai la Noul Cod Civil intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, a cărui aplicare integrală și concretă a fost oricum decalată în timp, date fiind normele de drept tranzitoriu, observăm deja consecințele, iar ele nu sunt dintre cele care să asemene actul de justiție românesc unuia european. Spre exemplu, instanțele de tutelă au preluat în competență atribuții ale foștilor angajați ai autorităților tutelare din cadrul primăriilor. Aceste atribuții, pe lângă complexitate, noutate au mărit considerabil tipologia cauzelor adresate acestor instanțe, în condițiile în care numărul de judecători a rămas același.
Dacă cineva consideră că punerea în aplicare a Noului Cod de Procedură Civilă este la fel de firească precum a fost cea a Noului Cod Civil, dacă cineva își imaginează succesul punerii în aplicare a Noului Cod de Procedură Civilă doar pe baza efortului judecătorilor, este naiv.
Punerea în aplicare a Noului Cod de Procedură Civilă nu se împiedică de vreo opoziție a judecătorilor, de vreun refuz al acestora în a-și însuși elemente de noutate. Dacă această punere în aplicare a noilor norme de procedură civilă ar depinde doar de efortul judecătorilor, nu ar fi o problemă. Așa cum s-au instruit singuri în privința Noului Cod Civil, o fac și în ceea ce privește Noul Cod de Procedură Civilă.
Marea problemă va fi însă cea a deficitului de personal, constatată și de studiile de impact, a infrastructurii neadaptate. Noua viziune a legiuitorului, care te duce cu gândul la activitatea desfășurată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, uită că la Strasbourg judecătorul are un cabinet, că judecătorii nu lucrează 4, 6, 8 în birouri, nu își redactează singuri hotărârile, nu țin ei înșiși evidența corespondenței cu părțile. Pentru aceasta există grefieri. Acolo nu există heirupisme, nu există statistică pe care să o bifeze judecătorii Curții. Acolo tot ce contează e ca judecătorul să studieze speța, să mediteze și să soluționeze cauza de o manieră din care să răzbată și care să impună respectul demnității umane.
Or, ceea ce se va întâmpla după 1 iunie, în cazul în care va intra în vigoare Noul Cod de Procedură Civilă, fără ca „finanțatorul” sistemului să asigure personal și săli de judecată necesare noii viziuni, nu va avea nicio legătură cu justiția pe care o visează în primul rând judecătorii de mult timp. Pentru că, să știți, avem colegi care au fost în diverse stagii la instanțe din diverse țări ale Uniunii Europene, care, întorcându-se entuziasmați au povestit cele observate. Nicăieri judecătorul nu avea ședințe de 50 de dosare săptămânal. Nimeni mai mult ca noi – judecătorii și avocații pledanți – nu își dorește o aerisire, o civilizare, o modernizare, o europenizare a instanțelor.
Ce se va întâmpla dacă totuși se va întâmpla? Nimic străin de istoria noastră. Ori sistemul se va acomoda, cu adaptări și interpretări de genul „nu e obligatoriu, e recomandabil”, ori vom fi martorii a și mai multor sacrificii umane, ori rabatul de la calitate se va resimți ori sistemul va claca și, într-un final – probabil prea târziu care nu îi va mai privi – cei ce s-au grăbit să bifeze vor fi infirmați de realitate. Nu departe de acest moment este anul 2005 când o altă reformă și-a propus să transfere toate recursurile la Înalta Curte de Casație și Justiție. Nu s-au lăsat până Înalta Curte nu a intrat în colaps și a trebuit să se revină asupra răului deja făcut. Ce păcat că nu există răspundere, nu?
Valentin Covalciuc: Cum apreciați rolul avocatului în derularea procesului de împărțire a justiției?
Ana-Maria Puiu: Cred că și avocatul are un rol important în derularea procesului de înfăptuire a justiției. Rolul avocatului se conturează după ce ne reamintim rolul judecătorului. Or, judecătorul trebuie ca, după stabilirea faptelor, pe baza mijloacelor de probă administrate de părți, să identifice dreptul aplicabil pretenției afirmate. În tot acest proces, cred că avocatul are un rol de „traducător” între clientul său și judecător. Avocatul este primul chemat a identifica dreptul aplicabil pretenției clientului și calea procesuală cea mai adecvată realizării pretenției clientului său. Mi-ar plăcea ca mai mulți avocați să conștientizeze rolul important pe care îl joacă. Judecătorii cunosc acest rol al avocatului, îl respectă și așteaptă ca și avocații să fie onorați de un asemenea rol.
Valentin Covalciuc: Ati avea sugestii pentru îmbunătățirea comunicării profesionale între magistrați și avocați? Ar fi utile întâlniri profesionale în care să se expună anumite idei, propuneri sau chiar nemulțumiri de către „ambele părți”?
Ana-Maria Puiu: Cred că o mai bună comunicare între magistrați și avocați s-ar putea realiza dacă fiecare ar înțelege și ar respecta rolul pe care îl joacă celălalt în ecuația procesului în care se întâlnesc.
Cred că ne-am întâlni mai senini în sala de judecată dacă prejudecățile ar lipsi de ambele părți, dacă nu s-ar mai generaliza experiențele negative pe care poate unii le-au trăit la un moment dat de o parte sau de alta a pupitrului de magistrat.
Cred că am obține o comunicare mai bună dacă ne-am reaminti mai des că fiecare robă, fie ea de avocat sau de magistrat, ascunde un om.
Nu în ultimul rând, dacă am face acești pași, dacă timpul ne-ar permite, cred că ar fi utile întâlnirile profesionale în care să se expună anumite idei, propuneri sau chiar nemulțumiri de către „ambele părți” și constat cu încântare că astfel de întâlniri au fost posibile.
Valentin Covalciuc: Credeți că asistăm în prezent la limitări ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, atât la nivel național, cât și la nivel internațional?
Ana-Maria Puiu: Cred că există limitări ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, atât la nivel național, cât și la nivel internațional.
Dacă vorbim despre limitări stricto sensu, cred că acestea sunt firești atunci când în discuție sunt drepturi care nu sunt absolute și aceste limitări apar din necesitatea coexistenței drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, pe de o parte și interesele generale ale societății, pe de altă parte. Un prim exemplu ce îmi vine în minte este cel al dreptului de acces liber la o instanță, limitat – de o manieră acceptată, ca principiu, inclusiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului – prin obligația achitării taxei judiciare de timbru.
Dacă vă referiți la limitări lato sensu în care noțiune s-ar include încălcările de drepturi, răspunsul este de asemenea unul afirmativ, dacă ne gândim că încă mai există Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Valentin Covalciuc: Ați candidat pentru un loc în Consiliul Superior al Magistraturii. Care au fost motivele care au stat la baza candidaturii dumneavoastră?
Ana-Maria Puiu: Un singur motiv a fost cel pentru care am decis să-mi depun candidatura: am conștientizat că pot reprezenta cel mai bine interesele judecătorilor în care credeam, pentru care am intrat în acea competiție.
Valentin Covalciuc: Veți mai candida?
Ana-Maria Puiu: Știu ce spun înțelepții: niciodată să nu spui niciodată! Cu toate acestea, răspunsul meu este: NU.
Valentin Covalciuc: Dacă ați avea posibilitatea să discutați 3 minute cu ministrul justiției ce i-ați spune?
Ana-Maria Puiu: I-aș reaminti că justiția, al cărui ministru este, presupune deopotrivă justițiabili, avocați – din rândul cărora a venit – și judecători. Din această perspectivă, i-aș sugera ca, pe lângă un foarte bun avocat, un foarte bun diplomat, să încerce să fie și un foarte bun judecător. Un foarte bun judecător nu poate deveni decât dacă va exersa imparțialitatea. Ne-am dori ca Ministrul Justiției să fie imparțial raportat la cei trei actanți ai sistemului judiciar.
Valentin Covalciuc: Vă mulțumesc pentru interviul acordat!
Ana-Maria Puiu: În numele colegilor mei, noi vă mulțumim!
* multumim av. Valentin COVALCIUC, membru ADSA
