JurisprudenţăJurisprudenţă CEDOJurisprudenţă CJUEJurisprudenţă CCRJurisprudenţă ÎCCJJurisprudenţă curentă ÎCCJ / Dezlegarea unor chestiuni de drept / Recurs în interesul legiiJurisprudenţă Curţi de apelJurisprudenţă TribunaleJurisprudenţă Judecătorii
 
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE)
DezbateriCărţiProfesionişti
JURIDICE
Print Friendly, PDF & Email

Difuzarea de fonograme la televizoarele din hoteluri. Cauza C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited
22.03.2012 | JURIDICE.ro, Razvan Horatiu RADU, Anca VOICU


Cauza C-135/10, SCF şi Cauza C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited (PPL)

„Drepturi de autor şi drepturi conexe – Directivele 92/100/CE şi 2006/115/CE – Noţiunea «comunicare publică» – Difuzarea de fonograme la televizor şi/sau la radio instalate în camerele de hoteluri – Comunicare publică a fonogramelor difuzate la radio într-un cabinet stomatologic”

Consideraţii introductive

La 15 martie 2012 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a pronunţat două hotărâri referitoare la difuzarea de fonograme, în raport cu drepturile de autor şi cu comunicarea acestora către un anumit tip de public. Hotărârea SCF priveşte difuzarea de fonograme de către medicii stomatologi în cabinetele private, care este gratuită şi nu conferă producătorilor de fonograme dreptul la o remuneraţie, iar Hotărârea PPL priveşte difuzarea de fonograme de către hotelieri clienţilor lor, care se face în scopuri comerciale şi pentru care hotelierii trebuie să plătească o remuneraţie echitabilă [1].

Definiţia fonogramei se regăseşte în Tratatul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale privind interpretările şi execuţiile şi fonogramele [2], aceasta reprezentând „fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare sau execuţie sau a altor sunete sau a unei reprezentări de sunete, alta decât sub forma unei fixări încorporate într-o operă cinematografică sau o altă operă audiovizuală”.

Potrivit aceluiaşi tratat, comunicarea către public a unei interpretări, execuţii sau fonograme reprezintă „transmiterea către public, prin orice mijloc, altul decât radiodifuzarea, a sunetelor unei interpretări sau execuţii sau de sunete sau de reprezentări de sunete fixate în fonogramă”, dar şi „faptul de a face ca sunetele sau reprezentările de sunete fixate pe o fonogramă să aibă aptitudinea de a fi auzite de către public”.

După cum a arătat avocatul general Trstenjak în concluziile sale, „astfel cum descoperirea tiparului de către Gutenberg a dus la protejarea drepturilor de autor asupra operelor scrise, descoperirea fonografului de către Edison a întărit nu numai importanţa economică a protecţiei dreptului de autor asupra lucrărilor muzicale, ci a pregătit şi terenul pentru introducerea de drepturi conexe pentru artiştii interpreţi sau executanţi şi pentru producătorii de fonograme. Utilizarea unei fonograme priveşte atât dreptul autorului asupra comunicării unei opere ce face obiectul dreptului de autor, cât şi drepturile conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi sau ale producătorilor de fonograme” [3].

Situaţia de fapt

Società Consortile Fonografici („SCF”) din Italia desfăşoară activităţi pentru gestionarea, încasarea şi repartizarea drepturilor producătorilor de fonograme asociaţi, în calitate de mandatară a acestora.

În acest scop, SCF a purtat negocieri cu Asociaţia Medicilor Dentişti Italieni pentru încheierea unui acord colectiv cu privire la stabilirea unei remuneraţii echitabile pentru orice „comunicare publică” de fonograme, inclusiv cea efectuată în cabinetele liber-profesioniştilor. Întrucât aceste negocieri nu s-au materializat, SCF l-a chemat în judecată în Italia pe domnul Del Corso pentru a se constata că acesta difuza muzică ambientală în cabinetul său stomatologic privat din Torino, utilizând fonograme care făceau obiectul unei protecţii, şi că această activitate era supusă obligaţiei de plată a unei remuneraţii echitabile.

***

PPL este un organism de gestiune colectivă care reprezintă drepturile pe care producătorii de fonograme le deţin asupra înregistrărilor sonore sau asupra fonogramelor în Irlanda.

Considerând că statul irlandez încalcă dreptul Uniunii, întrucât legislaţia naţională scutea operatorii hotelieri şi de pensiuni familiale de obligaţia de plată a unei remuneraţii echitabile pentru utilizarea de fonograme în camerele de hoteluri în Irlanda, PPL a introdus o acţiune în faţa High Court, solicitând de asemenea acordarea de despăgubiri de către Irlanda pentru această încălcare.

Având în vedere că în acţiunea principală sunt vizate doar înregistrările sonore sau fonogramele audiate de clienţi în camerele de hoteluri în Irlanda, şi nu în alte părţi ale stabilimentului, nefiind vizate nici transmisiile interactive sau la cerere, pentru soluţionarea litigiului din faţa acesteia instanţa irlandeză a adresat mai multe întrebări CJUE.

Întrebările adresate

În cauza C-135/10 instanţa de trimitere din Italia doreşte să se stabilească dacă Convenţia de la Roma [4], Acordul privind aspectele legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală (Acordul TRIPS) şi Tratatul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale privind interpretările şi execuţiile şi fonogramele (WPPT) sunt de imediată aplicare în ordinea juridică a Uniunii şi dacă particularii le pot invoca în mod direct, precum şi dacă noţiunea „comunicare publică” cuprinsă în aceste convenţii internaţionale coincide cu cea care figurează în dreptul Uniunii şi dacă aceasta acoperă şi situaţia difuzării gratuite de fonograme într-un cabinet stomatologic.

În cauza C-162/10 instanţa de trimitere din Irlanda urmăreşte să afle în primul rând dacă un astfel de drept ia naştere şi în cazul în care operatorul hotelier instalează în camerele de hotel sau în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio corespunzător. Răspunsul la această întrebare depinde de răspunsul la întrebarea dacă în această situaţie operatorul utilizează fonogramele folosite în emisiunile de radio şi de televiziune pentru o comunicare publică.

În al doilea rând, instanţa de trimitere ridică problema dacă un operator care nu pune la dispoziţie în camere aparate de radio sau televizoare, ci aparate de redare şi fonograme corespunzătoare, utilizează fonogramele respective pentru o comunicare publică.

În al treilea rând, instanţa de trimitere urmăreşte să afle dacă un stat membru care în asemenea cazuri nu prevede un drept la o remuneraţie echitabilă poate invoca excepţia potrivit căreia statele membre au posibilitatea de a prevedea limitări ale dreptului la o remuneraţie echitabilă în cazul unei utilizări personale a respectivelor fonograme.

Răspunsul Curţii

În Hotărârea SCF, Curtea a arătat că, întrucât Acordul TRIPS şi WPPT au fost semnate şi aprobate de Uniune, acestea fac parte integrantă din ordinea sa juridică. Referitor la Convenţia de la Roma, deşi aceasta nu face parte din ordinea juridică a Uniunii, ea produce totuşi efecte indirecte, întrucât Uniunea este obligată să nu împiedice îndeplinirea obligaţiilor care le revin statelor membre în temeiul acestei convenţii. Cu toate acestea, astfel de dispoziţii sunt lipsite de efect direct în dreptul Uniunii şi nu sunt de natură să creeze pentru particulari drepturi pe care le-ar putea invoca direct în faţa instanţelor naţionale în temeiul dreptului Uniunii.

În plus, Curtea a subliniat că sintagma „comunicare publică” prevăzută de dreptul Uniunii trebuie interpretată în lumina noţiunilor echivalente cuprinse în convenţiile internaţionale amintite, astfel încât să rămână compatibilă cu acestea.

Cu privire la sensul noţiunii „comunicare publică”, Curtea aminteşte că aceasta implică o apreciere individualizată pentru care trebuie să se ţină cont de mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente.

Printre aceste criterii se numără, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului, care efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conştient de consecinţele comportamentului său, pentru a oferi clienţilor săi accesul la o emisiune radiodifuzată conţinând o operă protejată. În al doilea rând, Curtea a menţionat anumite elemente inerente noţiunii de public; „publicul” trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de potenţiali destinatari şi dintr-un număr destul de important de persoane. În al treilea rând, un alt criteriu relevant este caracterul lucrativ al unei comunicări publice. Se subînţelege astfel că publicul care face obiectul comunicării este vizat de utilizator şi, în plus, receptiv la comunicarea acestuia, şi nu „captat” în mod accidental [5].

Raportat la aceste criterii, Curtea a statuat că un medic stomatolog care difuzează gratuit fonograme în cabinetul său privat, în avantajul clienţilor săi care beneficiază de această difuzare independent de voinţa lor, nu realizează o „comunicare publică” în sensul dreptului Uniunii.

Astfel, deşi un asemenea medic stomatolog intervine în mod deliberat în difuzarea de fonograme, clienţii săi formează un ansamblu determinat de potenţiali destinatari, şi nu „persoane în general”. În ceea ce priveşte importanţa numărului de persoane care ascultă aceeaşi fonogramă difuzată de medicul dentist, Curtea a constatat că, pentru clienţii unui medic stomatolog, această pluralitate de persoane este una mică sau chiar nesemnificativă, întrucât cercul de persoane prezente simultan în cabinetul său este foarte limitat. În plus, clienţii nu sunt destinatarii aceloraşi fonograme. O astfel de difuzare nu are nici caracter lucrativ. Astfel, clienţii unui medic stomatolog merg la un cabinet stomatologic privat pentru a fi trataţi şi beneficiază în mod fortuit şi independent de dorinţa lor de acces la anumite fonograme, în funcţie de momentul sosirii la cabinet şi de durata aşteptării, precum şi de natura tratamentului care le este efectuat.

Prin urmare, o astfel de difuzare nu conferă producătorilor de fonograme dreptul de a percepe o remuneraţie.

În Hotărârea PPL, cu privire la rolul operatorului hotelier în distribuirea semnalului fonogramelor, Curtea a arătat că acesta este indispensabil, având în vedere că acesta instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio, iar clienţii unui astfel de stabiliment, deşi se află în interiorul zonei de recepţionare a semnalului fonogramelor, nu pot beneficia de fonograme decât datorită intervenţiei deliberate a operatorului hotelier.

Cu privire la clienţii hotelului, consideraţi în speţă ca alcătuind un public, Curtea a arătat că aceştia alcătuiesc un număr nedeterminat de potenţiali destinatari, întrucât accesul lor la serviciile stabilimentului respectiv rezultă, în principiu, din propria alegere a fiecăruia dintre ei şi nu este limitat decât de capacitatea de primire a unităţii hoteliere în discuţie.

Curtea a mai concluzionat că actul efectuat de un operator hotelier prin care urmăreşte accesul clienţilor săi la operele difuzate reprezintă un serviciu suplimentar, care are o influenţă asupra standardului acestui stabiliment şi asupra preţului camerelor, fiind, în plus, de natură să atragă şi alţi clienţi interesaţi de acest serviciu suplimentar, având aşadar un caracter lucrativ [6].

În consecinţă, un astfel de operator hotelier are calitatea de „utilizator” care realizează o „comunicare publică” a unei fonograme radiodifuzate, în sensul dreptului Uniunii.

Întrucât din această transmisie operatorul respectiv obţine beneficii materiale, independente de cele obţinute de autorul radiodifuzării sau de producătorul fonogramelor, operatorul hotelier are obligaţia de a plăti o remuneraţie echitabilă pentru comunicarea acestei fonograme, pe lângă remuneraţia plătită de autorul radiodifuzării.

Curtea a mai arătat că, deşi dreptul Uniunii limitează dreptul la o remuneraţie echitabilă în cazul unei „utilizări personale”, acesta nu permite statelor membre să scutească operatorul hotelier care realizează o „comunicare publică” a unei fonograme de obligaţia de plată a unei astfel de remuneraţii, menită să protejeze interesele legitime ale artiştilor interpreţi sau executanţi pentru formele de utilizare cu caracter de exploatare comercială a operelor acestora.

În acest context, Curtea precizează că pentru a stabili dacă operatorul hotelier se poate prevala de limitarea remuneraţiei pe baza unei „utilizări personale”, este relevant caracterul personal sau nepersonal al utilizării operei de către acest operator hotelier, şi nu al utilizării operei de către clienţii unui hotel. În plus, „utilizarea personală” a unei opere protejate, comunicată public de utilizatorul acesteia, constituie o contradicţie in terminis, întrucât un „public” este, prin definiţie, „nepersonal” [7].


[1] Acest drept este prevăzut de articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100/CEE a Consiliului privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale, şi de Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale.

[2] Acest tratat a fost aprobat în numele Comunităţii Europene prin Decizia 2000/278/CE a Consiliului din 16 martie 2000 (JO L 89, p. 6, Ediţie specială, 11/vol. 20, p. 212).

[3] Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate în cauza C-162/10, punctul 1.

[4] Convenţia internaţională privind protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune, adoptată la Roma la 26 octombrie 1961. Uniunea Europeană nu este parte la această convenţie.

[5] A se vedea Hotărârea SCF, citată anterior, punctul 91.

[6] Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, punctul 205.

[7] A se vedea punctul 72 din hotărâre.


Razvan Horatiu RADU
Agent Guvernamental pentru Curtea de Justitie si Tribunalul UE

Anca VOICU
Consilier pentru Afaceri Europene
Ministerul Afacerilor Europene

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate