Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
3 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Proba vinovatiei si a prejudiciului moral in cadrul raspunderii civile delictuale. Aspecte doctrinare si jurisprudentiale
30.03.2012 | Andrei PAP

Fără a proceda la o analiză exhaustivă a răspunderii delictuale în dreptul civil român, în rândurile care urmează ne propunem să scoatem în evidenţă câteva aspecte conturate în literatura de specialitate şi practica judiciară cu privire la proba prejudiciului moral şi a vinovăţiei, respectiv, în ce măsură aceste elemente pot fi probate de cel care pretinde că i s-a produs un prejudiciu moral printr-o faptă ilicită săvârşită de o altă persoană.

1. Noţiuni introductive

Conform Codului civil, în vigoare de la 1 octombrie 2011, răspunderea delictuală este reglementată de art. 1349, care stipulează la alineatul (1) că „Orice persoană are indatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor personae”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că “Cel care, avand discernămant, incalcă această indatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”

Totodată,  din economia dispoziţiilor art. 1357 Cod civil reiese că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului urmând a răspunde chiar şi pentru cea mai uşoară culpă.

Mai mult, din coroborarea art. 1391 cu art. 253 Cod civil, observăm că este reglementată posibilitatea reparării patrimoniale chiar şi a prejudiciului nepatrimonial, cât şi mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care o persoană poate recurge.

2. Aspecte doctrinare

Doctrina juridică, cu referire îndeosebi la dispoziţiile art. 998-999 din vechiul cod civil, a apreciat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiţii [1], respectiv:

a) existenţa unui prejudiciu, în considerarea faptului că nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu;

b) existenţa unei fapte ilicite, considerându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală;

Sub acest aspect, se impune o scurtă precizare, respectiv că poate constitui faptă ilicită, aşa cum s-a arătat, nu numai o acţiune, dar şi o omisiune, iar orice abţinere de la îndeplinirea acelei activităţi sau de la săvârşirea acţiunii prevăzută de normele imperative ale legii constituie faptă ilicită [2], concluzionându-se că, inacţiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligaţia unei persoane de a acţiona într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă, obligaţie care însă nu a fost respectată [3].

c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, arătându-se că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu;

d) existenţa vinovăţiei, subliniindu-se că nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei.

În ceea ce priveşte proba elementelor răspunderii civile delictuale s-a arătat că potrivit principiului general, sarcina probei referitoare la existenţa elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă ceva în faţa justiţiei), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice – stricto sensu.

În privinţa dovedirii vinovăţiei, autorii citaţi admit că dat fiind caracterul subiectiv, intern, al acestui element, dovada sa directă este practic imposibilă, victimei putându-i-se cere să dovedească numai elementele exterioare de comportament, respectiv fapta autorului, caracterul ilicit obiectiv al acestei fapte, legătura de cauzalitate dintre această faptă şi prejudiciu, eventualele circumstanţe de loc şi de timp, revenindu-i judecătorului sarcina, în virtutea rolului său activ, să reconstituie desfăşurarea întregului proces psihic şi să deducă existenţa vinovăţiei autorului faptei ilicite [4].

Mai mult decât atât, în mod corect s-a arătat [5] că obligaţia generală de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi este o obligaţie de rezultat, fiind evident că atunci când se săvârşeşte o astfel de faptă, vinovăţia există, în lipsa unor cauze exoneratoare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul moral rezultând expres din însăşi săvârşirea faptei.

Tot cu privire la acest din urmă aspect, o opinie [6] interesantă ne-a atras atenţia, în măsura în care s-a susţinut că răspunderea unei autorităţi administrative care a emis un act administrativ nelegal este o răspundrere obiectivă, victima prejudiciului nefiind obligată să facă dovada vinovăţiei, întrucât o dată hotărât, de către instanţa de judecată, că actul adinistrativ este ilegal, nici autoritatea administrativă şi nici funcţionarul vinovat nu se vor putea exonera de răspundere prin proba lipsei de vinovăţie, deoarece autorităţile publice trebuie să depună o diligenţă maximă în aprecierea elementelor de fapt şi de drept care fundamentează emiterea actului administrativ, iar în privinţa funcţionarilor, incompetenţa, neştiinţa şi, mai ales, reaua-intenţie, nu pot fi scuzabile.

Vom vedea în cele ce urmează că şi instanţele naţionale împărtăşesc aceste puncte de vedere şi pronunţă soluţii în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., stabilind în echitate acordarea unor compensaţii băneşti pentru prejudiciile morale produse prin fapte ilicite.

3. Aspecte jurisprudenţiale

Deşi neuniformă încă, practica judiciară relevă că multe instanţe înţeleg să acorde compensaţii băneşti pentru prejudiciile morale cauzate prin fapte ilicite, soluţiile pronunţate prezentând un deosebit interes sub aspectul analizei elementelor care se cer a fi întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

3.1. Aprecieri asupra elementelor răspunderii civile delictuale

  • Cu privire la dovedirea existenţei prejudiciului moral

Într-o speţă soluţionată de Judecătoria Reşiţa, instanţa a statuat că singura concluzie în acord cu practica CEDO, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, este în sensul că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă [7].

În acelaşi sens s-a pronuţat şi Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. 443/288/2007, stabilind că proba faptei ilicite este suficienta, urmând ca prejudiciul si raportul de cauzalitate sa fie prezumate instanta deducând producerea prejudiciului moral din simpla existenta a faptei ilicite de natura sa determine un asemenea prejudiciu, solutie care, desi atipica în raport cu regimul general al raspunderii apare în esenta ei justificata pentru ca, dat fiind caracterul subiectiv , intern al prejudiciului moral , proba sa directa este practic imposibila [8].

Alte instanţe, dimpotrivă, deşi nu au respins acţiunile strict pe considerenul că nu s-a făcut proba prejudiciului moral, au statuat că pentru acordarea unor daune morale este necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate [9].

De asemenea, Curtea de Apel Ploieşti, a reţinut în cuprinsul hotărârii pronunţate că pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenţa unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera exprimare a instanţei, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane. Desigur nu se pot administra probe materiale pentru dovedirea cuantumului daunelor morale, deşi acest lucru nu este exclus [10].

  • Asupra dovedirii existenţei unei fapte ilicite.

Curtea de Apel Bucureşti chemată să soluţioneze o cauză a reţinut în cuprinsul hotărârii judecătoreşti, că fapta săvârşită de angajator a constat în sancţionarea nedreaptă a salariatului, iar proba faptei ilicite s-a realizat cu sentinţa judecătorească prin care s-a dispus anularea deciziei de sancţionare [11].

  • Referitor la dovedirea existenţei unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu

Aceeaşi Curte de Apel Bucureşti a dispus acordarea unor compensaţii băneşti reclamantului pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, reţinând că instituţia pârâtă se face vinovată de neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, fapta ilicită îmbrăcând forma inacţiunii, pârâta încălcând grav dispoziţiile legale care o obligau să execute o hotărâre judecătorească.  Legătura de cauzalitate dintre prejudiciul moral şi fapta săvârşită rezultă ex re [12].

  • Privitor la existenţa vinovăţiei

Tot în speţa menţionată anterior, în ceea ce priveşte condiţia referitoare la vinovăţie, Curtea a reţinut că aceasta este îndeplinită, şi că vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe (în speţa în cauză, intimata pârâtă refuza să pună în executare o hotărâre judecătorească – s.n.), apreciind că, oricum, răspunderea civilă delictuală se angajează şi pentru cea mai uşoară culpă, adică şi pentru neglijenţă.

3.2. Aprecieri asupra întinderii prejudiciului moral

În legătură cu natura daunelor morale, aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar și nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale [13].

În ceea ce privește despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale, acestea sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă [14].

Tot sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

De asemenea, întrucât este posibil ca la un moment dat şi instanţele interne să fie chemate să tranşeze probleme de drept similare, se impune a fi amintită cauza Ernestina Zullo c. Italia, în care instanţa de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenţie cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunţată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.

Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanţă specială pentru reclamant – în materia dreptului muncii, a capacităţii persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcţie de numărul instanţelor care s-au pronunţat asupra acţiunii, în raport de importanţa litigiului la nivelul de viaţă a statului respectiv. O reducrere poate interveni şi dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii. În cauza dedusă judecăţii Curţii Europene, aplicarea criteriilor mai sus amintite a condus la următorul mod de calcul: 8000 de Euro pentru o procedură de peste 9 ani, la aceasta adăugându-se 2000 de Euro dată fiind importanţa litigiului. Suma s-a redus cu 30% ca urmare a faptului că în dreptul intern s-a constatat o violare a art. 6 paragraf. 1. Deoarece reclamanta a solicitat numai 5000 de Euro, iar potrivit calculului efectuat de Curte suma care ar trebui acordată depăşeşte suma solicitată, Curtea a înţeles să acorde reclamantei suma pe care aceasta a solicitat-o [15].

4. Concluzii personale

Ca o concluzie asupra celor arătate  mai sus, considerăm că, în primul rând, se impune a fi înlăturate eventualele prejudecăţi asupra unei (false) ipoteze că orice justiţiabil care formulează o acţiune în justiţie pentru repararea prejudiciului moral, urmăreşte să se îmbogăţească pe cale judiciară, iar în al doilea rând să se ţină cont de faptul că,  judecătorul este suveran în a aprecia atât cu privire la existenţa prejudiciului moral pretins cât şi cu privire la suma ce urmează a fi acordată cu titlu de satisfacţie echitabilă, însă a fi respinsă o acţiune strict pe considerentul că reclamantul nu a făcut proba prejudiciului moral [16] – proba sa directă fiind practic imposibilă, aşa cum am văzut –  şi a respinge o acţiune pentru că nu a fost dovedită fapta ilicită de natură a produce prejudiciul moral pretins, reprezintă, în opinia noastră, două chestiuni total diferite, care trebuie tratate cu foarte mare atenţie în practica judiciară, tocmai pentru a nu-i fi creat justiţiabilului un prejudiciu moral şi mai mare, reflectat prin sentimente de nedreptate, de inferioritate, de umilinţă, de neîncredere că faptele ilicite reclamate nu pot fi sancţionate nici măcar de un judecător.


[1] pentru mai multe detalii a se vedea  Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, 2008, p. 144-215.
[2] Liviu Pop, Răspunderea civilă, Ed. ALMA MATER TIMISIENSIS MIRTON, 2001, p. 74.
[3] Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, 1981, p. 161.
[4] Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. … op.cit., p. 210-211.
[5] Mitru Carmina – jud. Tr. Dolj, ASPECTE PRIVIND REPARAREA DAUNELOR MORALE ÎN JURISPRUDENŢA INSTANŢELOR NAŢIONALE ŞI JURISPRUDENŢA C.E.D.O. – textul disponibil AICI.
[6] Ioan-Dorel Romoşan, Vinovăţia în dreptul civil român, Editura ALL BECK, 1999, p. 189-191.
[7] sentinţa civilă nr 283/27.01.2011 a Judecătoriei Reşiţa (irevocabilă) – nepublicată.
[8] rezumatul sentinţei Judecătoriei Râmnicu Vâlcea – AICI
[9] decizia nr. 681 din 16 feb. 2011 a C.A. Cluj – nepublicată.
[10] decizia nr. 683 din data de 21 aprilie 2010 a C.A. Ploieşti. – publicată în baza de date Legis.
[11] decizia nr. 1453 din 23 martie 2010 a C.A. Bucureşti, citată de Dorina Zeca în lucrarea, Daune morale în litigii de muncă, comerciale şi de contencios administrativ, Ed. Hamangiu, 2011, p. 100.
[12] decizia nr. 2175 din 2009 a C.A. Bucureşti, citată de Dorina Zeca în, op. cit., p. 148.
[13] sentinţa penală nr. 291/A/3 oct. 2007 a Tr. Cluj, rămasă definitivă prin dec. pen. nr. 44/R/20008 a C.A. Cluj – nepublicată.
[14] sentinţa penală nr. 494 din 30 iunie 2009 a Judecătoriei sector 1 București – nepublicată.
[15] a se vedea Radu Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Culegere de hotărâri 2004, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2004, p. 251-252.
[16] a se vedea, inter alia, decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011 pronunţată în recurs de Î.C.C.J – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.


Andrei PAP


Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Proba vinovatiei si a prejudiciului moral in cadrul raspunderii civile delictuale. Aspecte doctrinare si jurisprudentiale”

  1. Daniel CAZACU-GANEA spune:

    ”..a respinge o acţiune pentru că nu a fost dovedită fapta ilicită de natură a produce prejudiciul moral pretins, reprezintă, în opinia noastră, două chestiuni total diferite, care trebuie tratate cu foarte mare atenţie în practica judiciară, tocmai pentru a nu-i fi creat justiţiabilului un prejudiciu moral şi mai mare, reflectat prin sentimente de nedreptate, de inferioritate, de umilinţă, de neîncredere că faptele ilicite reclamate nu pot fi sancţionate nici măcar de un judecător. Senzațional final, excelent, felicitari!!!!

  2. Tudor RANETI spune:

    Multumesc pentru referatul privind legea, insa, „dauna morală fiind extranee realităților materiale”? Toti traim in cuantumul tuturor realitatilor, localizati in realitatea fizica, care se supune unor legi numite ale naturii, si fiindca oamenii sunt 99.5% identici genetic, restul de 0.5% fiind de natura superficiala cum ar fi culoarea ochilor, a pielii sau a parului, care in fond inseamna tot o identitate dupa adresa genetica, si, daca experimentezi pe n oamemni inselandu-i, daca acestia sunt sanatosi mintal, adica nu nevrotici, nu psihotici, nu retardati, gasesti ca se simt furati, fiindca toti poseda aceeasi functie neuronala, care ce sa vezi, nu este „extranee realitatilor materiale”, fiindca poate fi dovedita prin metoda stiintifica ca exista, motiv pentru care inselaciunea in Codul Penal a fost stabilita ca o infractiune impotriva demnitatii. Noroc ca romanii stiu sa sa citeze legea, inspirata din afara, fiindca la ratiune pica toti, asa cum au fost admisi magistrati cu nota 3 fiindca nu trecusera destui cu nota 5, cand nici eu fara studii de drept gasesc ca nu e normal ci criminal ca la un examen de logica si ratiune sa faci nici 10 greseli dintr-o suta, mai ales ca magistrat, si sa intri in magistratura astfel sa nenorocesti vietile oamenilor…

  3. Ioan PITICAR spune:

    „Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanţă specială pentru reclamant – în materia dreptului muncii, a capacităţii persoanei, pensiei etc. Suma de bază va fi redusă în funcţie de numărul instanţelor care s-au pronunţat asupra acţiunii, în raport de importanţa litigiului la nivelul de viaţă a statului respectiv. O reducrere poate interveni şi dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii. În cauza dedusă judecăţii Curţii Europene, aplicarea criteriilor mai sus amintite a condus la următorul mod de calcul: 8000 de Euro pentru o procedură de peste 9 ani, la aceasta adăugându-se 2000 de Euro dată fiind importanţa litigiului. Suma s-a redus cu 30% ca urmare a faptului că în dreptul intern s-a constatat o violare a art. 6 paragraf. 1. Deoarece reclamanta a solicitat numai 5000 de Euro, iar potrivit calculului efectuat de Curte suma care ar trebui acordată depăşeşte suma solicitată, Curtea a înţeles să acorde reclamantei suma pe care aceasta a solicitat-o.”

    O astfel de metodologie de calcul NU am văzut-o publicata pe site-ul ECHR.

    Deci: Lipsa de transparenta la cel mai înalt nivel judiciar!
    Lipsa standardelor europene judiciare in materia despăgubirilor materiale (inclusiv pentru vătămări fizice) si morale, conduce negreșit la abuz judiciar si CORUPȚIE in mediul Just-EU.
    Cum sa dovedești dauna morala? Si care ar fi unitatea de măsură a daunei? Metrul, Kilogramul? O justitie penibila! Vinovat principal este Consiliul.
    Reformarea Just-EU este o pura himera.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.