ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Posibilitatea instantei de recurs de a agrava situatia inculpatului achitat din perspectiva reglementarilor interne si a jurisprudentei CEDO
09.04.2012 | JURIDICE.ro, Cristina ROTARU


În cauzele Mircea împotriva României, Spînu împotriva României, Dănilă împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că au fost încălcate dispozițiile art. 6 alin. 1 din Convenție [1] privind dreptul la un proces echitabil  întrucât Curtea Supremă de Justiție  a condamnat inculpatul fără a-l audia și fără să readministreze probatoriul  în recurs.

Întâmplător sau nu, toate aceste condamnări vizează hotărâri pronunțate în recurs  de instanța supremă. Consider că aceste condamnări nu reprezintă o analiză a Curții de la Strasbourg  cu privire la faptul dacă procesul respectiv în sine a fost sau nu unul echitabil, ci mai degrabă reflectă opinia acesteia privind posibilitatea instanței de ultim grad de a agrava situația inculpatului fără a readministra probatoriul, desprinsă dintr-o viziune diferită asupra procedurii recursului în casație.

Pentru a înțelege mai bine, voi face un scurt istoric al recursului și o analiză a posibilității de a agrava situația inculpatului în această cale de atac.

Scurt istoric al reglementării recursului în sistemul nostru de drept

Așa cum arată foarte sugestiv profesorul Gr. Theodoru, legea procesual penală „are în vedere principiul potrivit căruia trebuie prevăzute toate căile de atac necesare pentru a împiedica rămânerea în vigoare a unor hotărâri nelegale și netemeinice”. Acest principiu ar putea însă să permită folosirea nelimitată a căilor de atac și de aceea el este condiționat de alte două principii – operativitatea și autoritatea de lucru judecat [2].

Este opțiunea fiecărui sistem judiciar dacă îmbrățișează varianta cu două sau trei  grade de jurisdicție. Reputați penaliști români  – Vintilă Dongoroz, Traian Pop, Ion Tanoviceanu – au pledat pentru existența a trei grade de jurisdicție.

„Părerile sunt împărțite, iar argumentele oscilează între interesul promptitudinii represiunii și interesul unei cât mai bune împărțiri a dreptății” afirma Ion Tanoviceanu în motivarea necesității existenței căii de atac a apelului. „Argumentul promptitudinii nu este peremptoriu, fiindcă celeritate nu înseamnă justiție cum o da Dumnezeu, ci o justiție care să intervină fără întârziere, dar cu suficiente garanții” [3].

In mod tradițional, în legislațiile europene, apelul a fost conceput ca o cale de atac devolutivă, care permitea o a doua judecată în fond a cauzei, prin verificarea sub toate aspectele a legalității și temeiniciei, pe când pentru recurs s-a prevăzut un efect devolutiv limitat, în senul că era verificată doar îndeplinirea condițiilor privind legalitatea. Deoarece  recursul prevedea o devoluțiune determinată de cazurile de casare prevăzute de lege, a devenit o cale de atac extrem de rigidă, îndreptățindu-l pe profesorul Traian Pop să afirme: „recursul este atât de formalist încât se cere o adevărată specializare pentru a formula motive de recurs și a le susține; este o adevărată artă a te strecura printre formalitățile și cursele recursului” [4].

Legislația franceză a adoptat încă din secolul XIX recursul în casație care era soluționat de Curtea de Casație și care era o cale de atac doar în drept, nu și pe situația de fapt, atenția instanței supreme fiind axată pe unitatea de interpretare a legii. În acest fel se evita și încărcarea activității instanței supreme, dar se  realiza și o diferențiere clară între această cale de atac și cea a apelului.

Această orientare a inspirat atât Codul de procedură penală din 1864, cât și pe cel din 1936, chiar dacă cel din urmă prevedea că recursul poate fi soluționat și de alte instanțe decât Curtea de Casație [5].

Sub regimul primului Cod de procedură penală recursul a fost conceput ca o cale de atac de anulare, astfel că atunci când se constata o încălcare a legii care atrăgea nulitatea, se dispunea rejudecarea cauzei de către instanța de fond. Deși  a păstrat pentru recurs caracterul de cale de atac în anulare sub aspectul cazurilor ce puteau determina casarea, Codul din 1936 permitea și reformarea hotărârii atacate, astfel încât instanța de recurs putea soluționa cauza cu evocarea fondului, fără trimitere spre rejudecare. In urma reformei legislative din 1948, s-a renunțat la formalismul excesiv ce caracteriza  recursul, acesta fiind astfel reglementat încât să suplinească funcțiile de până atunci ale apelului care a fost desființat. Fiind singura cale de atac ordinară, recursul a evoluat de la o cale de atac preponderent în drept la una preponderent în fapt. Această evoluție avea corespondent și în soluțiile care puteau fi pronunțate, recursul transformându-se dintr-o cale de atac în anulare într-o cale de atac de reformare. În acest sistem, tribunalul și curtea de apel puteau da o nouă apreciere probelor și puteau reține o altă situație de fapt. Instanța supremă, însă, trebuia să se raporteze la situația de fapt reținută de prima instanță și putea pronunța o hotărâre în favoarea inculpatului.  Când însă se impunea o schimbare a situației de fapt și era necesară administrarea de probe sau când urma  să se înrăutățească situația inculpatului trebuia să caseze cauza cu trimitere spre rejudecare.

În urma modificărilor operate în 1952, nicio instanță de recurs nu mai rejudeca fondul cauzei, astfel încât soluția de bază era casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanță. Deoarece în practica judiciară sistemul s-a dovedit neviabil  pentru că ducea de multe ori la existența mai multor cicluri procesuale, determinate de casările repetate, ceea ce avea ca rezultat o prelungire a duratei procesului, în 1957 a intervenit o nouă modificare legislativă ce permitea instanțelor de recurs să dea o altă apreciere probelor administrate în fața primei instanțe, fiind permisă administrarea probei cu noi înscrisuri. Instanța de recurs avea dreptul să agraveze direct  situația inculpatului, fără a mai fi nevoie să apeleze la o casare cu trimitere spre rejudecare [6].

După intrarea în vigoare a Codului de procedură penală din 1968, prin intermediul recursului, singura cale de atac ordinară, se făcea o verificare a legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate de prima instanță, fără a fi vorba de o nouă judecată a fondului. Era suficient ca una din părți sau procurorul să promoveze recurs pentru ca instanța să fie obligată să verifice sub toate aspectele hotărârea atacată, fiind limitată doar de principiul non reformatio in pejus și de granițele trasate de efectul devolutiv. Ca atare și în această reglementare situația inculpatului se putea înrăutăți în recurs, fără să fie nevoie de o casare cu trimitere spre rejudecare.

Prin Legea 45/1993  s-a reintrodus un sistem care prevedea pentru majoritatea infracțiunilor un proces penal cu trei grade de jurisdicție, fiind reintrodusă calea de atac a apelului, în timp ce pentru o categorie redusă de infracțiuni, mai puțin grave, era prevăzută doar calea de atac a recursului.

În urma adoptării Legii 202/2011 a fost mărită sfera cauzelor în care sentințele nu sunt supuse apelului și ca atare devoluțiunea în recurs este extinsă, fiind asemănătoare celei din apel.

Ca atare au existat în sistemul nostru judiciar diferite modalități de a reglementa recursul, mai mult sau mai puțin formaliste, încercându-se prin modificări succesive să se înlăture deficiențele semnalate de practica judiciară.

Ne vom referi în continuare doar la situația cauzelor pentru care este reglementată atât calea de atac a apelului cât și cea a recursului.

Soluțiile ce se  pronunță în recurs și posibilitatea de a agrava situația inculpatului

Unele legislații nu recunosc instanței de recurs dreptul de a agrava situația inculpatului, pe considerentul că o astfel de soluție trebuie să fie supusă unei căi de atac, or, în cazul recursului, soluția de agravare directă devine definitivă și nu mai este supusă unui control judecătoresc.

In ceea ce privește soluțiile ce pot fi pronunțate, în majoritatea legislațiilor europene, cum este și cea franceză, recursul produce o devoluție numai în drept, astfel că după constatarea încălcării legii cauza este rejudecată de instanța de fond. În aceste sisteme, de regulă, competența de soluționare a recursului aparține unei singure instanțe – Curtea de Casație, care poate anula hotărârea recurată fără a putea rejudeca fondul cauzei [7].

Un alt sistem de casare este cel în care instanța de recurs este învestită cu rejudecarea cauzei, plecând însă de la situația de fapt stabilită de instanța inferioară, situație de fapt ce nu poate fi modificată (recurs cu evocarea fondului) [8], recursul fiind o cale de atac de reformare.

Alte legislații au îmbinat aceste două sisteme de casare și au ajuns la soluții legislative mixte, în sensul că după casare se poate dispune atât trimiterea spre rejudecare cât și rejudecarea de către instanța de recurs, fiind predominantă una din cele două ipoteze.

Atunci când soluția de bază este casarea cu reținere spre rejudecare, instanța de recurs poate administra probele pe care le consideră necesare, în unele sisteme fiind posibilă schimbarea situației doar în favoarea inculpatului, în altele fiind posibilă și agravarea situației acestuia, dacă recursul a fost promovat de procuror sau alte părți decât inculpatul [9].

O astfel de variantă a sistemului mixt a fost aleasă și de legislația noastră actuală.

Articolul 385/15 prevede că în caz de admitere a recursului, instanța pronunță una din următoarele soluții:
a) menține hotărârea primei instanțe, când apelul a fost greșit admis
b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de art. 11
c) dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată, în cazurile prevăzute de art. 385/9 alin. 1, pct. 6 teza a doua, pct. 7-10 și pct. 21, și rejudecarea de către instanța competentă, în cazul prevăzut în art. 385/9 alin. 1 pct. 1
d) dispune rejudecarea de către instanța de recurs în cazurile prevăzute de art. 385/9 alin. 1 pct. 11-20, precum și în cazul prevăzut de art. 385/6 alin. 3

Ca atare , în caz de admitere a recursului, instanța poate pronunța trei soluții:
– casarea cu soluționarea concomitentă a fondului cauzei
– casarea cu trimetere spre rejudecare la instanța a cărei hotărâre a fost casată
– casarea cu reținere spre rejudecare de către instanța de recurs.

Din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 385/15 pct. 2 Cp.p. rezultă că în cazurile prevăzute la literele a) și b) recursul poate fi admis, cu casarea hotărârii recurate și soluționarea concomitentă a fondului cauzei. Deși legea o permite, având în vedere natura juridică a recursului, cred că ar trebui făcute unele nuanțări. Nu în toate cazurile în care apelul a fost greșit admis și hotărârea primei instanțe este temeinică și legală și de asemenea nu în toate cazurile în care inculpatul este achitat ori se dispune încetarea procesului penal se poate dispune o casare cu soluționarea concomitentă a fondului cauzei. Dacă ar fi să trasăm o regulă, s-ar putea spune că doar în cazurile în care  sunt invocate aspecte pure de drept, ce nu necesită o analiză a fondului cauzei se poate dispune casarea cu soluționarea concomitentă a fondului cauzei. În doctrină s-a arătat că soluția casării hotărârii recurate cu  soluționarea concomitentă a fondului cauzei „implică o legătură cauzală între cazul care determină casarea și soluția de fond a cauzei, în sensul că, prin însăși admiterea cazului de casare , se rezolvă și cauza în fondul ei. Astfel, dacă se invocă, în caz de condamnare a inculpatului, că faptei îi lipsește un element constitutiv al infracțiunii, iar instanța reține ca întemeiat acest caz de casare, se rezolvă și cauza în fondul ei.” [10].

De regulă, soluția de casare cu soluționarea concomitentă a fondului presupune îndeplinirea a două condiții: să nu fie necesară administrarea de probe noi și să nu se agraveze situația inculpatului.

În redactarea inițială a Codului de procedură penală din 1968 se prevedea că nu se poate dispune casarea hotărârii recurate cu soluționarea concomitentă a fondului cauzei  atunci când recursul a fost îndreptat contra inculpatului și urma să i se agraveze situația inculpatului, ori când urma să se schimbe încadrarea juridică a faptei sau să i se modifice pedeapsa (art. 379 pct. 2 lit. b C.p.p.) [11].

Cum modificările introduse prin Legea 45/1993 nu au menținut condiția imposibilității agravării situației inculpatului în recurs rezultă că aceasta este posibilă, chiar și când se soluționează fondul cauzei concomitent cu casarea hotărârii, dacă se constată că apelul a fost greșit admis și se menține hotărârea primei instanțe și bineînțeles dacă nu este necesară administrarea de probe, pentru că o astfel de situație ar impune casarea cu reținere spre rejudecare.

În ceea ce privește casarea hotărârii cu reținerea spre rejudecare, aceasta este posibilă în cazurile de casare prevăzute de art. 385/9 alin. 1 pct. 11-20, care fac referire la o aplicare contrară sau greșită a legii și care ar putea impune administrarea de probe noi, ceea ce ar putea atrage schimbarea sau modificarea soluției în defavoarea inculpatului, motiv pentru care sunt necesare dezbateri cu privire la noua soluție ce trebuie dată cauzei [12].

În art. 385/14 se prevede că instanța verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanța de recurs. Deși textul nu o spune expres, este evident că din interpretarea dispozițiilor art. 385/16 C.p.p. („când instanța de recurs casează hotărârea și reține cauza spre rejudecare potrivit art. 385/15 pct. 2 lit. d, se pronunță prin decizie și asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare„) rezultă că în soluționarea recursului, instanța nu este limitată doar la administrarea probei cu acte, așa cum greșit se invocă uneori. Este adevărat că legea impune verificarea hotărârii atacate numai pe baza cazurilor de casare prevăzute de lege și fără administrarea altor probe, decât cele cuprinse în înscrisuri (nefiind posibilă efectuarea unei expertize, audierea de martori, cercetare la fața locului, etc. nici în baza rolului activ pe care trebuie să îl aibă instanța), însă aceasta doar până la momentul casării hotărârii, cu ocazia rejudecării fiind posibilă administrarea oricăror probe ce ar servi la aflarea adevărului.

Rejudecarea cauzei poate avea loc în aceeași ședință de judecată când administrarea unor noi probe nu impune acordarea altui termen de judecată (de exemplu s-a admis proba testimonială, iar martorii sunt prezenți în instanță și pot fi audiați) sau atunci când  motivele de recurs nu vizează chestiuni ce țin de fondul cauzei.

Conform doctrinei, rejudecarea cauzei la instanța de recurs „se poate desfășura printr-o cercetare judecătorească, urmată de dezbateri judiciare, dar, spre deosebire de judecata în prima instanță, unde cercetarea judecătorească este obligatorie, la rejudecare aceasta poate lipsi, desfășurându-se numai dezbateri judiciare. Lipsa cercetării judecătorești poate fi urmare a faptului că au rămas valabile, după casare, actele de probațiune efectuate la instanța de fond, iar alte acte de administrare de probe nu sunt necesare.” [13]

Chiar dacă instanței de recurs îi este permis ca în aceeași ședință să caseze hotărârea recurată și să rejudece cauza, din analizarea conținutului art. 385/16 C.p.p., rezultă că este obligatorie pronunțarea unei decizii de casare prin care sunt stabilite  probele ce urmează a fi administrate, urmată după rejudecare de o nouă decizie vizând soluționarea fondului cauzei [14].

Ca atare soluționarea recursului în această modalitate este văzută ca o judecată în doi timpi – o pronunțare prin decizie asupra recursului în sensul admiterii sau respingerii lui, iar dacă este adoptată soluția admiterii  cu reținere spre rejudecare, pronunțarea unei noi decizii după soluționarea fondului cauzei.

Dat fiind că recursul este al treilea grad de jurisdicţie sunt foarte rare în practică situaţiile în care instanţa de recurs consideră că este necesară administrarea unor probe noi faţă de cele administrate în faţa primei instanţe şi a celei de apel, ori este necesară readministrarea unora dintre ele, de aceea  întâlnim extrem de rar cauze  în care  să se pronunţe mai întâi o decizie de admitere a recursului şi casare a hotărârii atacate şi apoi   o alta prin care să se soluţioneze fondul cauzei [15].

Ca atare legislația internă actuală în materie procesual penală permite agravarea situației inculpatului în recurs:
a) în cazul casării cu soluționarea concomitentă a fondului cauzei, când se menține hotărârea primei instanțe, cea pronunțată în apel fiind greșită
b) în cazul casării cu reținere spre rejudecare  – când instanța consideră că nu mai este necesar să administreze alte probe și se pronunță pe baza celor administrate deja și  eventual a actelor depuse de părți
– când instanța constată că este necesară administrarea altor probe, pe care le nominalizează în decizia de casare

Efectele adoptării opiniei împărtășite de CEDO privind modul în care trebuie soluționat recursul

Curtea de la Strasbourg a trecut peste toate aceste particularităţi pe care le prezintă soluţionarea recursului în sistemul de drept românesc, obligând instanţele de recurs ca, atunci când se pronunţă asupra fondului cauzei, să dispună o readministrare a probatoriului, deși legislația internă nu impune acest lucru.

Situaţia se complică şi mai mult în cazul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de recurs, deoarece  există anumite particularităţi privitor la posibilitatea acestei instanţe de a administra probe. Este de precizat că după intrarea în vigoare a Legii 202/2010 instanța supremă este și singura care soluționează recursuri în cauzele în care este reglementată și calea de atac a apelului.

Conform  art. 385/15 lit. c C.p.p. „Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată”. Ca atare instanța supremă nu poate reține cauza spre rejudecare atunci  când este necesară administrarea de probe, ci trebuie să caseze hotărârea cu trimitere spre rejudecare. Această reglementare a fost introdusă în considerarea tradiției că instanța supremă   nu soluționează fondul cauzei, deși  legislația actuală stabilește în competența sa și soluționarea unor cauze în primă instanță (art. 29 C.p.p.). În cazul admiterii recursului formulat de procuror sau celelalte părți în defavoarea inculpatului, instanța supremă poate casa hotărârea și trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea recurată sau poate reține cauza spre rejudecare și modifica soluția, chiar în defavoarea inculpatului, dacă nu consideră necesară administrarea unor noi probe sau dacă admite doar administrarea probei cu acte.

Revenind la deciziile CEDO menționate, consider că soluția pronunțată nu ține cont de particularitățile legislației române în materie procesual penală. De exemplu în cauza Spânu contra României se constată că instanța supremă a admis recursul Parchetului și a menținut soluția primei instanțe, considerând că apelul inculpatei fusese greșit admis. Conform normelor de procedură penală, instanța de recurs putea adopta o asemenea soluție chiar fără a proceda la o rejudecare a cauzei. Cu toate acestea a dat posibilitatea inculpatei să-și formuleze toate apărările pe care le considera necesare, rejudecâd cauza.

Este curios că instanța europeană nu consideră că se aduce atingere dreptului la un proces echitabil în sistemele judiciare unde nu există apel, iar prin intermediul recursului nu se poate face decât o cenzură în drept a hotărârii atacate, reducându-se șansele ca un inculpat condamnat în mod greșit de prima instanță să fie achitat, dar stabilește reguli noi de desfășurare a procesului penal într-o legislație în care inculpatul beneficiază de două judecăți în fond a cauzei (în primă instanță și în apel) și de un recurs cu o devoluțiune extrem de generoasă, atât în fapt cât și în drept. Chiar în deciziile menționate se face trimitere la spețe din care rezultă că legislația altor țări este mult mai puțin permisivă în ceea ce privește posibilitatea ca inculpatul să-și poată apăra drepturile în cadrul unor căi de atac ordinare, existând situații în care apelul nici nu mai reprezintă o jurisdicție orală și contradictorie, pentru că părțile nu mai compar în fața Curții.

Curtea de la Strasbourg confundă soluționarea fondului cauzei cu pronunțarea unei soluții ce antamează fondul cauzei, dat fiind că în alte legislații cum este cea belgiană sau cea franceză în recurs nu pot fi rezolvate decât chestiuni de drept. Dacă din modul de reglementare a cazurilor de casare în dreptul penal român, se admite o anumită cenzură și asupra chestiunilor de fapt [16], nu doar a celor de drept, aceasta nu transformă recursul într-o a treia cale de soluționare a fondului cauzei. „Deosebirea între căile de atac de fapt și căile de atac de drept se dovedește a fi pur teoretică, fiindcă practic nu există chestiune de drept care să poată fi just soluționată fără o cunoaștere precisă a situației de fapt la care se referă. Or, de cele mai multe ori nelegalitatea soluției dată în drept provine dintr-o greșită  sau insuficientă cunoaștere a situației de fapt. Din această constatare nu trebuie trasă concluzia că instanța care judecând cauza într-o cale de atac ar fi o instanță de fond, pe motiv că examinează și faptele, pentru a putea efectua controlul judecătoresc. Instanță de fond nu este decât instanța în fața căreia se efectuează cercetarea judecătorească.” [17]

Dacă ar fi să implementăm logica procesuală relevată de deciziile CEDO citate ar trebui să concluzionăm că instanța de apel, întrucât se poate pronuța cu privire la fondul cauzei, ar trebui nu doar să aibă posibilitatea să administreze orice fel de probe, ci să fie obligată totdeauna să readministreze probatoriul efectuat în fața primei instanțe.

A obliga instanța de recurs ca atunci când  se pronunță pe fondul cauzei să dispună readministrarea unor probe înseamnă o anulare a diferențelor existente între căile de atac și o desfășurare a procesului penal într-un termen care, cu siguranță, nu va fi unul rezonabil.

Conform dispozițiilor interne inculpatul poate fi achitat în cazurile prevăzute de art. 11 C.p.p. de către instanța de recurs prin casarea hotărârii atacate, fără a rejudeca, dar prin prisma raționamentelor expuse în aceste cauze de instanța de la Strasbourg  ar trebui să ne punem problema dacă nu cumva și în această situație, atunci când există parte vătămată sau parte civilă în cauză nu ar trebui readministrat probatoriul, pentru a nu fi încălcat dreptul acestora la un proces echitabil [18].

De aceea instanța de recurs ar trebui în majoritatea situațiilor să dispună o readministrare a probatoriului. Soluția aceasta ar fi indicată poate și pentru evitarea unei antepronunțări, pentru că atâta vreme cât Codul de procedură penală nu prevede obligativitatea readministrării probatoriului în fața instanței de recurs, după soluția de achitare din apel, o dispoziție a instanței în sensul readministrării probelor poate fi interpretată ca o viitoare soluție de condamnare.

O asemenea rezolvare ar șterge însă diferențele firești existente între soluționarea cauzei în primă instanță și cea în căile de atac și ar împieta asupra scopului trasat de legiuitor pentru acestea.

Sistemul cu trei grade de jurisdicție este oricum unul complicat, ce nu asigură o soluționare promptă a cauzelor penale, dacă îl vom corija și în raport cu exigențele impuse de Curtea de la Strasbourg în jurisprudența citată, vom ajunge la un mecanism total incoerent, lipsit de logică și de eficacitate.

Justiția este construită pe un joc al căilor de atac și trebuie admise regulile acestui joc. Aceasta presupune nu doar faptul că după o condamnare poate surveni în calea de atac o achitare, dar și reversul.

Să ne imaginăm care ar fi consecințele în situația în care instanța supremă, deși nu consideră că este necesară o reaudiere a martorilor în cauză, prefigurând o hotărâre de condamnare, dă curs indicațiilor Curții europene privind judecata în recurs.

Dispozițiile art. 385 /15 pct. 2 lit. c) paragr. 4 împiedică administrarea probelor de către instanța supremă, soluția fiind în acest caz casarea cu trimitere spre rejudecare. Cu ocazia casării, instanța supremă nu va putea da celei inferioare indicații și cu privire la soluția ce trebuie pronunțată. Este foarte posibil  ca și după administrarea acestor probe, instanța de apel să pronunțe aceeași soluție pe care a pronunțat-o anterior. Problema este că  probele nu au fost administrate direct de instanța de recurs, iar soluția dată de instanța inferioară este tot una de achitare, astfel încât, după un nou ciclu procesual instanța supremă se află în același punct. Se pune întrebarea: ce ar trebui să facă Înalta Curte într-o asemenea situație: să pronunțe o soluție de condamnare, care din punctul său de vedere corespunde adevărului, dar contravine jurisprudenței CEDO, să caseze din nou hotărârea cu trimitere spre rejudecare, riscând un șir nesfârșit de cicluri procesuale care ar avea ca finalitate încălcarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei sau să respecte jurisprudența CEDO, să treacă peste convingerile sale și să mențină soluția de achitare pronunțată de instanța de apel, pe care o considera netemeinică [19]?

Raportat la audierea inculpatului de către instanța de recurs, atunci când instanțele inferioare nu au pronunțat împotriva sa o hotărâre de condamnare, prin Legea 356/2006 a fost introdusă obligativitatea unei asemenea audieri, tocmai pentru a evita viitoare condamnări ale statului român. Necondiționarea acestei audieri în legislația internă de previzionarea unei soluții de condamnare de către instanța de recurs a rezolvat și problema antepronunțării.

În ceea ce privește obligativitatea instanței de recurs de a readministra  probele după  achitarea inculpatului, soluția modificării  legislației  interne în acord cu practica CEDO, chiar dacă ar viza și posibilitatea ca Înalta Curte de Casație și Justiție să poată administra orice fel de probe în recurs, nu ar fi una viabilă, pentru că nu ar rezolva problema lipsei de celeritate în soluționarea cauzei și cea a anulării diferențelor între soluționarea cauzei în primă instanță și în căile de atac.

Concluzie

Consider că jurisprudența Curții de la Strasbourg  conform căreia în cazul condamnării inculpatului în recurs este obligatorie o readministrare a probelor dacă acesta a fost achitat în apel ignoră regulile după care funcționează justiția în orice stat democratic. Aceste reguli permit ca soluțiile pronunțate de către instanțe să poată fi cenzurate și modificate în căile de atac.

Modul cum sunt reglementate căile de atac este atributul fiecărui sistem judiciar, fiind nefirească impunerea anumitor principii de soluționare a recursului penal pe calea jurisprudenței CEDO, câtă vreme nu există o legislație procesual penală unitară la nivel european, iar  în soluționarea cauzei nu se aduce atingere dreptului la apărare pe care îl are inculpatul.


[1] În cauza Dănilă contra României statul român a fost condamnat și pentru încălcarea art. 6 alin. 3 lit. d din Convenție

[2] Gr. Theodoru – Teoria și practica recursului penal, ed.a 2-a revăzută, Ed.Hamangiu, București 2007, pag. 14

[3] I. Tanoviceanu – Tratat de Drept și Procedură Penală,Ediția a II-a revăzută și completată, Curierul Judiciar, vol. V, pag. 445

[4] Gr. Theodoru – op. cit., pag. 14

[5] Atunci când era soluționat de alte instanțe decât Curtea de Casație purta denumirea de recurs în casare. A se vedea Gr.T heodoru, op.cit., pag. 20

[6] Gr.Theodoru – op. cit., pag. 52-54

[7] Gr. Theodoru – op. cit., pag. 436

[8] Un asemenea sistem a fost cel instituit prin Codul de Procedură Penală din 1936

[9] Gr. Theodoru – op. cit., pag. 437-439

[10] Gr. Theodoru – op. cit., pag. 452

[11] V. Dongoroz, ș.a. – Explicații teoretice ale Codului de Procedură Penală Român, Ediția a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București 2003, vol. VI, pag. 242

[12] Gr. Theodoru – op. cit., pag. 465

[13] Gr. Theodoru – op. cit., pag. 497

[14] A se vedea criticile formulate de  Gr.Theodoru cu privire la practica unor instanțe de a pronunța o singură decizie și atunci când concluziile puse la judecarea recursului nu coincid cu cele puse pe fondul cauzei.

[15] Termenul de probă nu vizează în acest context și înscrisurile, deoarece acestea pot fi administrate așa cum am arătat și în cazul casării cu soluționarea concomitentă a fondului cauzei.

[16] De exemplu cazul de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 18 prevede că hotărârea este supusă casării atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare

[17] V. Dongoroz ș.a. – op. cit., pag. 217

[18] Consider că  în cazul situației de la pct. 2 lit. b) a articolului 385/15 instanța poate achita inculpatul fără a dispune rejudecarea, ca atare fără a da posibilitatea  parții vătămate să administreze probe. Nu înseamnă că procesul, din perspectiva părții vătămate, poate fi considerat unul inechitabil pentru că aceasta a avut posibilitatea în fața instanței de fond și a celei de apel să administreze probe, și întrucât ședința în recurs este publică și se desfășoară conform principiilor oralității, nemijlocirii și contradictorialității, poate pune concluzii.

[19] Prin decizia penală 2411 a ICCJ din 11 aprilie 2005 s-a constatat că instanța de apel l-a achitat pe inculpat considerând că fapta a fost comisă în legitimă apărare. Instanța de recurs a considerat că infracțiunea de omor a fost săvârșită de inculpat pe fondul unei stări de provocare, fiind greșit reținută legitima apărare. Înalta Curte a motivat că, ținând seama de dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ,după o hotărâre de achitare, instanța de recurs nu poate dispune pentru prima dată condamnarea fără ascultarea inculpatului și fără a i se da posibilitatea administrării de probe în apărare. Cum ICCJ nu rejudecă după casare când este necesară administrarea de probe, a trimis cauza spre rejudecare.  – Luciana Mera, Lucia Rog – Recursul în procesul penal. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2009, pag. 494.

In această speță ICCJ doar aparent a respectat jurisprudența CEDO, pentru că practic a dispus  condamnarea inculpatului după achitare, motivând că greșit a fost reținută legitima apărare , fără a pronunța ea însăși o asemenea decizie, dar obligând instanța inferioară să o facă. De altfel casarea cu trimitere spre rejudecare în vederea administrării de probe era inutilă atâta vreme cât instanța supremă  a dat rezolvarea în drept. Singurele probe utile rămâneau cele în circumstanțiere, care ar fi servit la individualizarea pedepsei , dar e greu de presupus că acestea nu fuseseră administrate până în faza recursului.


Cristina ROTARU
conf. univ. dr.
judecator ICCJ

* multumim Curierul Judiciar nr. 1/2012

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate