Statul pe banca III

Povestea unui credit bancar, ajunsă la episodul al treilea… (episodul 1 aici, al doilea aici)

… Luni, pe la 10 dimineața, trimit la bancă rezultatele muncii de cercetare la nivel de amator, plus opinia fundamentată juridic de colegii mei, aşa cum am arătat în postul anterior. După-amiază, telefon de la bancă: e ok, lucrurile sunt lămurite la juridic, e ok. Bine, atunci să semnăm contractul… „Nu, mai întâi trebuie să semnaţi PRE-contractul!” De ce PRE?… Banca: „pentru că vrem să fim siguri că banii pe care vi-i dăm se duc pentru ceea ce declaraţi că-i folosiţi, adică pentru achiziţionarea imobilului!”… „Păi, daca venim la voi la bancă – eu şi vânzătorul – şi, în prezenţa notarului agreat de bancă, semnăm contractul, pe ce Dumnezeu altceva să se ducă banii!?!?!  În plus, mă obligaţi la o cheltuială în plus, cu taxele notariale,  pe banii mei, pe timpul meu!”… Linişte de partea cealaltă a telefonului… „Avem nevoie de pre-contract, altfel nu se poate. Înţelegeţi-ne că trebuie să fim absolut siguri că banii se duc acolo.”… „Păi se duc acolo… dintr-un cont al meu la banca voastră, într-un cont pe care vânzătorul l-a deschis special la voi la bancă, pe ordinul de plată fiind trecut numărul contractului de vânzare-cumpărare, aşa cum l-a înregistrat notarul agreat de bancă!”… „Nu, ne trebuie pre-contract, ca să nu se răzgândească vânzătorul”… „Păi nu se răzgândeşte”… ”Nu avem de unde şti…”.

Îmi dau seama că-mi prelungesc singur agonia, aşa că cedez şi mă programez la notar pentru a doua zi la prânz. Mergem la notar cu tot maldărul de acte… Notăriţa se uită pe ele şi ne întreabă dacă banca a văzut procura vânzătorului. Da, sigur! Banca a avut procura de acum două săptămâni şi nu a zis nimic, dar ABSOLUT nimic cum că n-ar fi bună… e eliberată de consulatul României din oraşul W, nu a fost revocată… Bine, zice notăriţa, dar deja îndoiala a fost strecurată în suflet.

Până a doua zi după-amiază, când aveam programarea la notar să semnăm pre-contractul, niciun telefon de la bancă, o tăcere despre care nu mai ştiam dacă e de bine sau e de rău. În fine, ajungem la notar, ne aşezăm la masă să punem „pixul pe hârtie”, când explodează bomba: ”Banca nu e de acord cu procura.” zice notăriţa, lovindu-mă scurt în plex, cu fiecare cuvânt. „De ce?”… ”Pentru că procura este doar pentru “a mă reprezenta în vânzare şi a obţine preţul cel mai favorabil mie, semnătura fiindu-mi opozabilă”, deci nu are mandat şi pentru a „încasa preţul”… Încerc să-i explic doamnei notăriţe că vânzarea, ca proces, înseamnă „dai bun, iei bani” pentru că dacă „dai bun şi nu iei bani, aceasta înseamnă fie cadou fie şpagă” iar dacă „iei bun şi nu dai bani aceasta însemnă furt”… Nu, banca zice că procura (care, de altfel este formulă standard la toate consulatele româneşti) trebuia să menţioneze expres faptul că omul este mandatat să încaseze preţul, căci unele persoane nu vor ca mandatatul să încaseze banii. Încerc să argumentez că, dacă nu voia, scria expres că nu voia… Nu, zice doamna notar, aceasta este interpretarea dumneavoastră,  trebuia să scrie expres că vrea! Banca vrea altă procură… Tradus în timp, aceasta ar fi însemnat un drum la consulatul din oraşul W, plus trimisul prin poştă-curier, vorbim de încă cel puţin o săptămână, dacă nu chiar două… În bani, nu pe banii băncii, evident, cum a fost cazul şi cu pre-contractul – toată tevatura ar fi însemnat cam 100 de euro costul noii procuri, costul curieratului rapid şi altele… Vânzătorul – care vindea şi în numele fiicei sale plecate peste hotare – zice că, în ceea ce-l priveşte, nu vrea niciun ban din tranzacţie, ci poate să-i vireze pe toţi, în secunda doi, în contul bancar al fiicei sale… în momentul în care eu scriu ordinul de plată către el şi el scrie ordinul de plată pentru toată suma din tranzacţie, adică ce-mi dă banca plus avansul meu – către fiica sa. „Nu ştiu, zice notăriţa, mergeţi la bancă, vorbiţi cu ei…”

Mergem la bancă şi-i explicăm doamnei directoare de sucursală care-i soluţia propusă de noi: „Nu ştiu dacă se acceptă, să vorbesc în centrală”… A doua zi, victorie! „Centrala” e de acord cu propunerea noastră… o să semnăm contractul la bancă, în prezenţa notarului şi, dacă vânzătorul semnează ordinul de plată pentru transferul banilor în contul fiicei în momentul în care şi noi semnăm ordinul de plată către el, e ok… Doar că ne mai trebuie o derogare… ”Derogare de la ce?”, întreb eu pe doamna directoare de agenţie… Derogare de la faptul că imobilul nu este terminat şi noi nu acordăm credite pentru case „la roşu”… ”Nu e la roşu, zic eu… este acoperită, are uşi şi geamuri, are proces verbal de recepţie, are electricitate, are gaze… ceea ce înseamnă că legal este terminată!” Da, dar nu are TOATE finisajele… (încă va mai continua, nu uitaţi să votaţi).

Ovidiu CONSTANTINESCU
PR Manager BOSTINA SI ASOCIATII

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?