Lidia Barac despre intrarea in vigoare a Noului Cod de procedura civila
12 aprilie 2012 | JURIDICE.ro
Discursul secretarului de stat, Lidia Barac, susţinut în cadrul conferinţei „Noul Cod de procedură civilă – Ghid de utilizare practică” organizată de societatea de avocaţi Zamfirescu Racoţi Predoiu (ZRP) împreună cu Ziarul Financiar, 9 aprilie 2012:
„Doamnelor si domnilor,
Daţi-mi voie să vă mulţumesc, în numele Ministerului Justiţiei, pentru invitaţia de a participa la acest eveniment şi, totodată, să vă felicit pentru iniţiativa dumneavoastră, care nu este una singulară, ci continuă o serie de manifestari iniţiate de dumneavoastră, în scopul popularizării beneficiilor diverselor instituţii de drept, lansate prin proiecte legislative de anvergură.
Dumneavoastră aţi lansat un set de întrebări la care, în urma acestei întâlniri, ar trebui să aveţi răspunsurile. Cum schimbă noul Cod de procedură civilă desfăşurarea litigiilor şi ce influenţă are asupra mediului de afaceri? Dacă va fi scurtată durata litigiilor? Cum se pot pregăti avocaţii, consilierii juridici pentru intrarea în vigoare a acestui Cod? Care este scopul final al acestui Cod şi a întregii reforme juridice? Dacă vor deveni instanţele mai eficiente şi dacă vor recâştiga încrederea populaţiei şi a companiilor în Justiţie ?!
În cuvântul meu, am să încerc să ofer posibilitatea identificării, de către dumneavoastră înşivă, a unor răspunsuri la aceste întrebări, iar acolo unde îmi este permis şi îngăduit, chiar unele răspunsuri.
Necesitatea noului Cod de procedură civilă derivă, nu atât din vechimea Codului de procedură civilă actual care, după cum ştiţi, a fost elaborat în anul 1865, după modelul Codului Cantonului Geneva din 1819 şi al Codului francez de procedură civilă, din 1806, ci, în principal, datorită frecventelor modificări ale acestui Cod de-a lungul vieţii sale. Principalele modificări sunt legate de anul 1900, apoi, vorbim de cele 3 legi de accelerare a judecăţilor din 1925, 1929, 1943, revizuit apoi, în perioada comunistă, în *48, în *52, *54, în *85 şi nu în ultimul rând, în perioada de după anul 1989, respectiv în anii 1993 şi 2000, iar ultima modificare este cea săvârşită prin Legea 202/2010, aşa-numita Lege a Micii Reforme. De altfel, această ultimă lege, nu aş dori să o consider decât o modificare formală a Codul în vigoare, pentru că ea şi-a propus să aducă în actualitate o serie de instituţii pe care le regăsim în forma noului Cod de procedură civilă, tocmai pentru a realiza o punte, o trecere lină între vechiul Cod de procedură şi noul Cod de procedură civilă.
Un alt motiv care ţine de contextul elaborării acestui Cod este legat de ratificarea, de către România, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în anul 1994, care a adus o serie de provocări în Justiţia română, în procedura română, civilă, pentru că despre asta discutăm astăzi, ca o consecinţă a evaluării jurisprudenţei Curţii Europene şi, care, evident, a arătat că România are foarte multe minusuri în ceea ce priveşte procedurile, adeseori greoaie, durata acestora, lipsa de previzibilitate, costurile şi alte asemenea, foarte binecunoscute dumneavoastră.
Nu în ultimul rând, intrarea în vigoare a Codului civil la 1 octombrie 2011 a făcut ca noul Cod de procedură civilă să fie o consecinţă raţională a acestuia. După cum cunoaşteţi, noul Cod civil a flexibilizat instituţii de drept material, substanţiale, care stau la baza derulării raporturilor civile între oameni în societate. Pentru a obţine un câştig din această operă legislativă, evident că procedurile judiciare prin care se valorifică drepturile şi interesele părţilor în cadrul acestor raporturi juridice, trebuie să fie adecvate şi adaptate.
Statutul României de ţară membră a Uniunii Europene a impus, de asemenea, unele instituţii din noul Cod de procedură civilă. Mă refer la Directiva Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene 2035/35 cu privire la ordonanţa de plată sau la Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului Uniunii 161/2007 care prevede stabilirea unor proceduri europene cu privire la cererile de valoare redusă.
Iată câteva argumente care au impus această reglementare şi ii justifică raţiunea!
Cum ajută acest Cod mediul de afaceri? Adaug răspunsurilor furnizate deja de maestrul Zamfirescu şi alte instituţii care au directă influenţă asupra stimulării mediului de afaceri, celerităţii procedurilor. Sunt o serie de instituţii, nu numai cele ce privesc termenele de judecată, dar şi felul în care sunt gândite: competenţele, căile de atac, procedura executării silite şi alte asemenea arată că acest Cod îşi propune accelerarea procedurilor judiciare. „Banul trebuie să circule!” este deviza oamenilor de afaceri. De aceea, toate aceste răspunsuri pe care le regăsim şi le oferă Codul, sunt benefice mediului de afaceri. Apoi, predicitibilitatea este extrem de importantă pentru clientul oricărui avocat, pentru orice cetăţean, pentru mediul de afaceri, în principal. Apoi, procedurile alternative de soluţionare a proceselor, precum arbitrajul, medierea, sunt extrem de importante pentru a ajunge la un rezultat dorit, licit, cu costuri minime.
Jurisprudenţa neunitară este o problemă care elimină ideea de predictibilitate, ideea de onestitate, ideea de celeritate, ideea de costuri reduse. De aceea, în acest Cod, reglementarea este extrem de utilă şi vine în sprijinul realizării acestor valori ale Justiţiei ca serviciu public.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este concepută ca o instanţă cu atribuţii principale şi principiale în a dezlega sensul normelor de drept, pentru a da o interpretare corectă pe care instanţele să o considere valabilă şi să o aplice în aceste litigii. O să spunem că legile nu funcţionează singure, că lucrurile sunt complicate. Am auzit foarte multe discuţii în legătură cu acest nou Cod, atât din interiorul sistemului judiciar, cât şi în paginile revistelor de specialitate. Unele bune, altele mai puţin bune. Nicio lege nu poate să fie perfectă. Nicio lege nu poate rezolva toate aceste lucruri pe care ni le dorim. Viaţa a demonstrat că o lege proastă a servit intereselor Justiţiei, intereselor cetăţeanului, dacă a fost mânuită de un judecător bun. Şi invers, este valabil.
În zilele acestea mi-am pus foarte mult întrebarea, în calitate de judecător de scaun, în legătură cu eficienţa acestor instituţii introduse în noul Cod de procedură civilă şi mă refer la recursul în interesul legii şi la întrebarea preliminară. Sunt judecător şi am dimensiunea lucrurilor, cel puţin după experienţa pe care o am…mâine-poimâine împlinesc 31 de ani de activitate ca magistrat. Legea e bună, contează dacă ne asumăm valorile acestui Cod. Prima asumare trebuie să o facă sistemul judiciar.
Dacă recursul în interesul legii ridică unele semne de întrebare astăzi la o evaluare a deciziilor promulgate în ultimul timp şi multe semne de întrebare din partea instanţelor de judecată chiar, avem o problemă. Recursul în interesul legii trebuie să fie, prin consecinţa lui, extrem de edificator pentru labirintul în care, în mod constant, magistratul se află, el trebuie să găsească capătul. E vorba, prin urmare, de o creştere a profesionalismului la Înalta Curte, fiindcă judecătorii aşteaptă dezlegări efective, care să rezulte ca atare din dispozitivul acestor decizii de recurs în interesul legii, care să nu fie contrare cu considerentele acestor decizii.
Referitor la întrebarea preliminară, Codul are nuanţe bine definite. Dacă sistemul nu îşi asumă obligativitatea deciziilor de recurs în interesul legii, obligativitatea urmării unei jurisprudenţe constante la un moment dat, într-o anumită materie, avem o altă problemă, o problemă de care astăzi se teme Înalta Curte, pentru că, atunci întrebările preliminare pentru dezlegarea de principiu a unor probleme de drept vor agresa Înalta Curte din perspectiva volumului de activitate pe aceste subiecte.
Codul este foarte clar: permite punerea acestei întrebări doar la tribunal sau la curtea de apel, când judecă în ultimă instanţă şi numai atunci când problema de drept nu este clară, nu este rezolvată constant în jurisprudenţă. Dacă apelăm la acest instrument juridic pus la dispoziţie de noul Cod, ori de câte ori nu dorim să evaluăm jurisprudenţa constantă în domeniu, deciziile pronunţate în recursul în interesul legii de către Înalta Curte, vom avea probleme. De ce v-am vorbit despre aceste lucruri?
Dumneavoastră ştiţi că intrarea în vigoare a acestui nou Cod este legată de finalizarea şi fixarea datei de legea de punere în aplicare a acestui Cod care se află în Parlament. Mâine, această lege intră în Plenul Senatului. După care urmează traseul la Camera Deputaţilor. În cadrul dezbaterilor din Senat, îndoielile mele au fost confirmate prin aceea că, deşi prin legea de punere în aplicare nu este normal să modificăm instituţii fundamentale sau norme ale noului Cod de procedură civilă, există această tentaţie. Faptul că Înalta Curte a cerut amânarea secţiunii din Cod cât priveşte întrebarea preliminară, până la data de 1 ianuarie 2013, este o problemă care arată că temerile mele sunt, deopotrivă, temeri ale Instanţei Supreme. Mai poate fi susţinut discursul şi de numărul insuficient de posturi de magistrat şi volumul mare de activitate.
Vreau să vă spun că, independent de o retorică pe care ar purta-o Ministerul Justiţiei pe acest subiect, viaţa va sfărâma acest mit. Există un mit în România pentru că, prin repetiţie, el a câştigat teren. Studiile de impact deja au clătinat acest mit. Ele arată, în ciuda aşteptărilor şi declaraţiilor publice ale unora, că în sistemul judiciar este nevoie de circa 500 de judecători care trebuie să suplimenteze schemele de personal şi această evaluare este făcută nu în raport exclusiv cu procedura civilă, ci în raport inclusiv cu Codul penal şi Codul de procedură penală, acesta din urmă punând problema resurselor într-un mod deosebit. Ori aceste două Coduri sunt proiectate să intre în vigoare în anul 2013.
Iată că nu putem vorbi de o nevoie de personal pe care nu o avem astăzi şi că starea resurselor umane de astăzi nu ar putea susţine concepţia, aplicarea, implementarea acestei legislaţii, despre care astăzi vorbim. E nevoie, însă, de o redistribuire a resurselor umane şi mai este un lucru important: se spune cu foarte multă tărie că schemele acestea de personal au fost ultima dată ajustate în anul 1998. Este foarte adevărat. Numai că, ajustarea a avut în vedere înfiinţarea curţilor de apel şi desfiinţarea tribunalelor. Nu s-a produs acest lucru din motive că nu a existat o voinţă politică în acest sens. Cât priveşte volumul de activitate, experţi străini care au evaluat această stare de lucruri au vorbit despre faptul că e greu să se identifice acest volum, câtă vreme nu sunt respectate toate rigorile privind înregistrarea dosarelor. Pe cele trei modele europene, cunoscute în evaluarea necesarului de resurse umane, România pare a avea suficienţi judecători. Cultura muncii este însă diferită în zone geografice, ceea ce impune o redistribuire, o evaluare. Acest lucru il spun experţii. L-au spus în 2005, îl spun în decembrie 2011. Evaluările sunt în curs, ca şi evaluarea sistemului judiciar, în ansamblul său.
Deci, concluzia ar fi că trebuie să renunţăm la aceste lucruri care ar putea introduce confuzie în opinia publică şi, mai ales, ar putea decepţiona. Ar putea înfrânge aşteptările oamenilor în legătură cu aceste noi legi. E cazul să ne asumăm valorile acestea, pe care le discutăm ori de câte ori avem ocazia la conferinţe şi seminarii, şi primii care trebuie să facă acest lucru sunt magistraţii.
Am plăcerea, aici, de a o avea înfaţă pe preşedinta Consiliului Superior al Magistraturii care cooperează, împreună cu organismul pe care îl conduce foarte bine, cu Ministerul de Justiţie şi, în perioada aceasta şi imediat următoare, pentru consolidarea planului de implementare a acestui Cod. Este foarte important acest lucru, este foarte important ce face Institutul Naţional al Magistraturii, fiindcă celeritatea despre care am vorbit în legătură cu acordarea termenelor de judecată, cu derularea procedurii în cei trei paşi, faza scrisă în principal şi cea a cercetării, aduce în discuţie cunoaşterea managementului de caz.
Sunt lucruri noi care nu funcţionează în România la cele mai înalte cote nici măcar în mediul privat. De aceea în mediul public, şi acum mă refer la instanţe, trebuie să ne ocupăm în mod deosebit de acest lucru, fiindcă managementul de caz aduce în discuţie cooperarea, colaborarea între toate profesiile. Ma refer la etapa scrisă, etapa de cameră de consiliu pentru cercetarea fondului, în care sunt angrenaţi avocaţii, consilierii şi experţii, la faptul că recursul nu mai poate fi redactat şi susţinut decât prin intermediul experţilor, adică al avocaţilor sau consilierilor juridici, el fiind o cale extraodinară de atac în care problemele de drept sunt aduse în Justiţie, care se prezumă că sunt cunoscute de experţi şi nu pot fi lăsate la discreţia părţilor.
Toate aceste lucruri sunt reglementate în Cod, dar ele ,deopotrivă, ridică o nouă provocare: felul în care comunică judecătorul cu părţile, cu avocatul, felul în care avocatul comunică, la rândul său, cu clienţii şi cu partenerul din proces, avocat, de asemenea, felul în care provoacă calea de atac a recursului, măsura prin care se rezumă la problemele de legalitate şi renunţă la chestiunile de temeinicie, care au adus mult rău pentru că nu s-au mai terminat procesele.
În zilele trecute am primit o scrisoare de la un parlamentar german în care suntem întrebaţi dacă e normal ca în România căile extraordinare de atac, cum ar fi contestaţia în anulare, să poată fi exercitate la infinit. Răspunsul are şi el nuanţe. Şi noul Cod reglementează aceste căi extraordinare de atac, şi, la fel ca şi vechiul, doar pentru motive limitativ prevăzute de lege. Dacă forţăm limita normei sigur că ni se va părea legitimă întrebarea cu pricina. Noul Cod, însă, evaluând o jurisprudenţă eronată, care a existat în România, pune prag şi acestui număr de căi extraordinare de atac posibile a fi îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, la fel ca şi cazurilor de trimitere spre rejudecare. Nu se poate relua la infinit un proces. Durata procedurilor, predictibilitatea lor, prin aceea că judecătorul este obligat, la un moment dat, în cursul procedurii, să informeze părţile, să estimeze durata procedurii, prin faptul că acest nou Cod reglementează o nouă procedură, aceea care dă dreptul oricăreia dintre părţile dintr-un litigiu să facă o contestaţie pe cale incidentală şi într-o procedură necontencioasă, cât priveşte tergiversarea procesului lor şi obligaţia judecătorului de a lua măsurile pentru înceta această amânare nejustificată a procedurilor. Toate acestea sunt lucruri care arată, cu adevărat, că a fost cazul să se înscrie încă în primele articole ale acestui nou Cod de procedură principiile procesului civil şi să se adauge, la cele jurisprudenţial şi doctrinar consacrate, funcţionarea Justiţiei ca serviciu public. Iată valenţele acestui Cod.!
Eu vă mulţumesc pentru răbdarea cu care dumneavoastră m-aţi ascultat şi vreau să vă spun că, depinde de noi toţi ca această lege să funcţioneze la parametrii, la dragostea cu care ea a fost construită, fiindcă avem în faţă experţii care au lucrat la această lege, care ne-au fost dascăli, pe care sistemul îi respectă, care ne consiliază, ne ajută în aplicarea acestui Cod. O fac prin cărţile lor, o fac prin scrierile lor, o fac prin orice fel de intervenţie atunci când sunt chemaţi în mijlocul nostru şi atunci când aduc dezlegările necesare unor probleme serioase.
Eu doresc viaţă lungă acestui Cod, doresc ca dumneavoastră, mediul de afaceri, cetăţenii României să simtă, la foarte scurt timp de la intrarea sa în vigoare, beneficiile acestui Cod, să îşi ajusteze drepturile şi să realizeze că acestea pot fi valorificate, pot fi confirmate în proceduri suple, în proceduri moderne, în proceduri europene, într-un dialog care să aşeze pe egalitate juridică părţile şi pe o cooperare cu magistratul!
Vă mulţumesc.”
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
