Noul cod de procedura civila. Unele elemente de noutate absoluta

Consideraţii preliminare[1]

Chiar dacă intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă („NCPC”) la data de 01.06.2012[2] este incertă, cu siguranţă ne îndreptăm cu paşi repezi către momentul la care vom avea un nou cod în materie procesual-civilă. Impactul acestuia asupra sistemului judiciar în ansamblul său va fi unul semnificativ, faţă de modificările substanţiale ale unor instituţii fundamentale, dar şi faţă de introducerea unor instituţii noi, menite să răspundă exigenţelor simplificării şi accelerării procedurilor judiciare.

Pentru ca intrarea în vigoare a NCPC să nu ne ne ia prin surprindere, scurte referiri se impun cu privire la o serie de elemente de noutate absolută preconizate de noua legislaţie procesual-civilă.

Introducerea din oficiu a unor terţi în proces[3]

De lege lata introducerea în cauză a unei persoane care nu a fost solicitată nici de către reclamant nici de către pârât, conduce în mod inevitabil la nesocotirea principiului disponibilităţii. Odată cu intrarea în vigoare a NCPC, o atare posibilitate îi va fi recunoscută judecătorului.

Această prerogativă se manifestă distinct în funcţie de caracterul contencios sau necontencios al procedurii. În cazul procedurii necontencioase (dar şi în cazurile expres prevăzute de lege), introducerea terţilor în proces se va face de către judecător, chiar peste împotrivirea părţilor. Dimpotrivă, în cadrul procedurii contencioase, dacă părţile se opun, instanţa îşi va respinge propria cerere de introducere a terţului în proces. Dincolo de caracterul lacunar al textului de lege, observăm că principiul disponibilităţii se impune cu prioritate faţă de principiul rolului activ al judecătorului, instanţa neputând aşadar să treacă peste voinţa părţilor litigante.

Semnalăm faptul că NCPC impune judecătorului să repună cauza pe rol („va repune cauza pe rol”), în măsura în care acesta constată, cu prilejul deliberării, că se impune introducerea în cauză a unor terţi.

Obligativitatea asistării şi / sau a reprezentării părţilor în faţa instanţei de recurs fie de către avocat, fie de către consilierul juridic[4].

NCPC consacră obligativitatea asistării şi după caz, reprezentării, persoanelor fizice, numai de către un avocat sau consilier juridic în ceea ce priveşte (i) redactarea cererii de recurs, (ii) a motivelor de recurs, (iii) exercitarea şi susţinerea recursului.

Aşadar, în recurs, nici persoanele fizice şi nici persoanele juridice nu vor putea fi reprezentate de către un mandatar care nu are calitatea de avocat sau consilier juridic. În schimb, în cazul persoanelor fizice există o excepţie de la această regulă – în ipoteza în care partea sau mandatarul acesteia soţ sau rudă până la gradul al doilea inclusiv este licenţiată în drept.

Sancţiunea incidenta în cazul nerespectării dispoziţiilor menţionate este una drastică – nulitatea recursului.

Competenţa facultativă[5]

NCPC stabileşte o competenţă după calitatea persoanei pentru cazurile în care, în calitate de reclamant sau pârât, figurează un magistrat (judecător sau procuror), un asistent judiciar sau un grefier[6]. Raţiunea acestui text de lege este aceea de a oferi părţii adverse pârghiile necesare pentru înlăturarea oricăror suspiciuni care ar plana asupra imparţialităţii instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul.

Astfel, în cazul în care judecătorul are calitatea de pârât într-o cerere de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea, reclamantul va putea sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă.

Dacă judecătorul însuşi este cel care formulează cererea de chemare în judecată (dobândind calitatea de reclamant) într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, pârâtul poate solicita, până la primul termen de judecată la care este legal citat, declinarea competenţei, NCPC oferindu-i posibilitatea de a opta între oricare dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă.

Eliminarea procedurii prealabile în raporturile dintre profesionişti

Gândită pentru a da posibilitatea soluţionării pe cale amiabilă a diferendului cu scopul declarat de a evita învestirea instanţei de judecată cu o nouă cauză, treptat procedura prealabilă din materie comercială (actuala procedură prealabilă în raporturile dintre profesionişti) şi-a pierdut din consistenţă.

Astăzi, această procedură este inutilă fiind de natură a întârzia sesizarea instanţei, dat fiind faptul că viitoarele părţile litigante nu fac decât să bifeze parcurgerea acesteia fără ca ele să-şi prefigureze cu adevărat stingerea pe cale amiabilă a diferendului.

Pentru acest motiv, redactorii NCPC au înţeles să elimine această procedură din viitoarea reglementare procesual-civilă.

Lucrurile ca mijloacele materiale de probă[7]

NCPC reglementează pentru prima dată în mod expres mijloacele materiale de probă, respectiv acele lucrurile care prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează, servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea procesului.

În lumina NCPC, sunt astfel de mijloace materiale, fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri etc.

Estimarea duratei procesului[8].

Noua prerogativă a judecătorului are ca punct de plecare imperativul soluţionării cauzei într-un termen optim şi rezonabil[9]. După ce durata necesară a procesului este supusă dezbaterii contradictorie a părţilor, ţinând seama şi de împrejurările cauzei, judecătorul îşi va prefigura un termen în interiorul căruia cercetarea procesului trebuie finalizată indicându-l în încheierea de şedinţă.

Introdusă ca o măsură menită să răspundă exigenţelor creşterii celerităţii soluţionării cauzelor, estimarea duratei proceselor va stârni numeroase controverse în practică, raportat la posibilitatea reală a instanţelor de a aprecia doar printr-o „pipăire” sumară a fondului, durata necesară soluţionării cauzelor.

Stabilirea precisă a duratei cercetării procesului va întâmpina dificultăţi în practică, dat fiind faptul că, pe perioada derulării judecăţii se interpun o serie de factori obiectivi sau subiectivi care pot conduce la prelungirea acestuia şi care nu puteau fi anticipaţi (cum ar fi de exemplu suspendarea judecăţii).

Ceea ce impune însă NCPC este stabilirea duratei prin raportare la condiţiile şi împrejurările de la momentul primului termen de judecată. Sigur că, în măsura în care se invocă motive temeinice, o reconfigurare a duratei cercetării procesului este posibilă[10] (aspect care îi conferă acestei încheieri caracter preparatoriu).

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept[11]

NCPC operează o extindere a competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie[12], aceasta urmând a se pronunţa asupra sesizărilor primite în legătură cu problemele de drept de care depinde soluţionarea cauzei pendinte şi care au primit o soluţie diferită în practica instanţelor.

Faţă de faptul că dezlegarea dată problemei de drept va avea efect obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti, această procedură reprezintă un nou mecanism de unificare a practicii judiciare.

Calitatea procesuală activă revine unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Reglementarea recursului incident şi a recursului provocat[13]

Spre deosebire de actuala reglementare care nu prevede recursul incident şi recursul provocat, în NCPC acestea sunt consacrate expres prin trimitere la dispoziţiile din materia apelului incident şi din materia apelului provocat.

Reintroducerea procedurii de filtrare a recursurilor[14] care sunt de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Procedura filtru a fost reintrodusă din dorinţa redactorilor NCPC de a asigura controlul de legalitate al instanţei supreme numai în cazuri temeinic justificate.

Pe baza recursului, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare, a înscrisurilor noi, precum şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, având în vedere şi poziţia doctrinei în problema de drept vizată se va întocmi un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Raportul se va comunica părţilor acestea putând formula un punct de vedere scris.

În măsura în care, în unanimitate completul decide că (i) recursul nu îndeplineşte condiţiile de formă, (ii) motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de lege sau (iii) că recursul este vădit nefondat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va anula sau, după caz va respinge recursul printr-o decizie motivată care nu este supusă niciunei căi de atac.

Recursul poate fi soluţionat pe fond de completul de filtru:

1. dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ 3 condiţii: (i) raportul apreciază că recursul este admisibil, (ii) toţi membrii sunt de acord şi (iii) problema de drept care se pune în recurs nu este controversată şi nici să nu face obiectul unei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau
2. dacă s-a formulat o cerere expresă de către părţi privind judecarea în fond a recursului de către completul de filtru.

În măsura în care recursul nu poate fi soluţionat potrivit dispoziţiilor legale menţionate, se va pronunţa o încheiere de admitere în principiu, dosarul fiind ulterior repartizat aleatoriu altui complet (căruia NCPC îi recunoaşte expres posibilitatea de a sesiza  Completul de 9 judecători, în cazul în care apreciază că recursul a fost în mod greşit declarat admisibil în principiu).

Nepronunţarea asupra unui recurs formulat în cauză – motiv de contestaţie în anulare[15]

NCPC reglementează expres un motiv de contestaţie în anulare, respectiv posibilitatea părţii de a formula contestaţie în anulare în ipoteza în care instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Contestaţia la tergiversarea procesului[16]

Contestaţia la tergiversarea procesului este un mecanism intern de constrângere a instanţei prin care se tinde la reglarea duratei procesului, astfel încât aceasta să corespundă imperativului respectării termenului optim şi previzibil de soluţionare al procesului.

Procedura a fost introdusă ca o consecinţă a jurisprudenţei constante a instanţei de la Strasbourg, care a statuat asupra necesităţii introducerii unui mecanism intern care să facă posibilă „contestarea” depăşirii termenului rezonabil. Prin această procedură, cu caracter incidental, se tinde la atingerea dezideratul conformării legislaţiei procesual-civile cu direcţia stabilită de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

[1] Materialul de faţă reflectă dispoziţiile noului Cod de procedură civilă, astfel cum a fost publicat  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485/15.07.2010.

[2] Potrivit dispoziţiilor art. 75 din Legea pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, adoptată de către Senat la data de 10.04.2012: „.Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 485/15.07.2010 intră în vigoare la 1 iunie 2012”

[3] Art. 77-78 NCPC.

[4]A se vedea dispoziţiile art. 82 alin. (3), 83 alin. (2) raportate la art. 13 alin. (2) NCPC.

[5] Art. 123 NCPC.

[6] Întrucât procurorii, asistenţii judiciari şi grefierii sunt asimilaţi judecătorilor în această materie, în cele ce urmează vom face referire numai la judecători.

[7] Art. 335-338 NCPC.

Liviu-Alexandru Viorel, Avocat, Baroul Bucureşti
Georgeana Viorel, Judecător, Judecătoria Mizil

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?