Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

RIL admis. Intoarcerea executarii silite. Competenta de judecata
14.04.2012 | Andrei PAP

In Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 251 din 13 aprilie 2012, a fost publicata Decizia ICCJ nr. 5 din 12 martie 2012 (Decizia 5/2012) privind examinarea recursurilor în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, referitor la instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite şi la calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

1. Obiectul recursului in interesul legii

Prin recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi s-a arătat că în practica instanţelor de judecată nu există un punct de vedere unitar cu privire la:

i) interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, referitor la instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite;

ii) calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

2. Optica jurisprudentiala

În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări s-a constatat că nu există practică unitară în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, cu referire la instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite şi la calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor astfel de cereri.

A. În ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite

a) Într-o primă orientare jurisprudenţială, unele instanţe, învestite cu o cerere de întoarcere a executării în condiţiile prevăzute de art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, au considerat că este competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite instanţa care a soluţionat în fond litigiul în care au fost pronunţate hotărârile a căror desfiinţare justifică întoarcerea executării, stabilită potrivit dispoziţiilor art. 1-19 din Codul de procedură civilă sau desemnată printr-o lege specială, în raport cu natura juridică a litigiului şi, respectiv, cu elementele acţiunii civile (obiect, părţi, cauză).

S-a considerat că o asemenea interpretare are la bază considerente de ordin raţional şi, raportat la art. 4042 alin. 2 din Codul de procedură civilă, este de neconceput instituirea unor mecanisme procedurale diferite pentru soluţionarea unor cereri ce au o natură identică.

b) Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că în stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cererii de întoarcere a executării silite se are în vedere doar criteriul valoric al obiectului litigiului.

În argumentare s-a arătat faptul că, în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, reclamantul poate exercita dreptul la acţiune pentru întoarcerea executării silite pe calea unei cereri separate care se adresează instanţei judecătoreşti „competente potrivit legii”.

S-a susţinut că, avându-se în vedere caracterul echivoc al sintagmei „instanţa judecătorească competentă potrivit legii” şi posibilitatea interpretării diferite a acesteia, se impun referinţe privitoare la conceptele de „drept subiectiv civil”, „acţiune” şi „drept la acţiune”, pentru determinarea competenţei materiale de soluţionare a cererii de întoarcere a executării silite.

Ca atare, s-a susţinut că identificarea şi cunoaşterea exactă a conceptelor sus-evocate conduc la concluzia că este exclusă ipoteza ca legiuitorul să fi avut în vedere instanţa de executare prevăzută de art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Din această perspectivă, unele instanţe au reţinut că, întrucât dispoziţiile art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă nu indică expres competenţa instanţei de executare precum în cazul contestaţiei la executare, regula nu poate fi aplicată prin extrapolare şi altei situaţii, chiar dacă există o strânsă legătură între acestea, şi, ca atare, devin incidente prevederile art. 1 pct. 1 şi art. 2 pot. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă care stabilesc competenţa judecătoriei şi tribunalului în funcţie de criteriul valoric al obiectului cererii de chemare în judecată.

În argumentarea punctului de vedere, pornind de la raportul dintre legea generală şi legea specială, potrivit principiului generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant, s-a ajuns la interpretarea restrictivă fundamentată pe argumentul că „excepţia este de strictă interpretare şi aplicare”, ce permite astfel a se trage concluzia că atunci când nu este reglementată o situaţie de excepţie intervine dreptul comun.

Ca atare, s-a reţinut că, întrucât normele care reglementează competenţa materială a instanţei de executare sunt norme cu caracter special, acestea sunt de strictă interpretare, nefiind susceptibile de a fi aplicate prin analogie.

În aceeaşi opinie s-a mai reţinut că întoarcerea executării silite nu face parte din „categoria oricăror alte incidente” apărute în cursul executării silite pentru a se putea stabili competenţa de soluţionare a cererii în favoarea instanţei de executare, dat fiind faptul că această fază procesuală s-a finalizat anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Un alt argument în susţinerea celei de-a doua opinii vizează faptul că natura juridică originară a litigiului din care a rezultat titlul executoriu nu poate avea relevanţă pentru determinarea instanţei competente prevăzute la art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, întrucât în faza execuţională se naşte un nou raport juridic în care părţile au o altă calitate, de creditor şi debitor, iar fundamentul cererii de întoarcere a executării silite îl constituie desfiinţarea hotărârii care constituie titlu executoriu, neavând nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat hotărârea.

c) În cea de-a treia orientare jurisprudenţială, instanţele au apreciat că instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite este judecătoria ca instanţă de executare.

În argumentarea acestei opinii s-a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 4041 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau executarea însăşi, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Regula rezultă din art. 4042 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi exprimă posibilitatea celui interesat de a solicita instanţei de casare ca, prin aceeaşi hotărâre, să dispună şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării.

Dacă partea nu a avut diligenţa de a valorifica posibilitatea procesuală mai sus enunţată, iar instanţa care a desfiinţat hotărârea executată nu a dispus cu privire la întoarcerea executării silite, instanţa care rejudecă fondul va putea dispune această măsură în conformitate cu art. 4042 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Dacă nici această cale nu a fost urmată, cel îndreptăţit va putea cere „instanţei competente potrivit legii” să dispună restabilirea situaţiei anterioare, astfel cum prevede art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

S-a reţinut că la determinarea instanţei competente să soluţioneze cererea de întoarcere a executării trebuie evidenţiat faptul că dispoziţiile art. 4041 alin. 1, art. 4042 şi art. 4043 din Codul de procedură civilă, ce reglementează întoarcerea executării silite, sunt cuprinse în cartea a V-a „Despre executarea silită”, cap. I „Dispoziţii generale”, secţiunea a VI1-a „Întoarcerea executării” din Codul de procedură civilă.

În această opinie s-a susţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 4041 alin. 1 şi art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă rezultă următoarele concluzii:
– cererea de întoarcere a executării este o cerere ce ţine de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului;
– dispoziţiile legale aplicabile cu privire la instanţa competentă şi căile de atac sunt cele prevăzute pentru executarea silită şi contestaţia la executare;
– stabilindu-se o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia îi este aplicabilă procedura de soluţionare prevăzută pentru contestaţia la executare – instituţia-cadru generală în raport cu procedura specială a întoarcerii executării ce reprezintă o contestaţie specială la executare.

Astfel, făcând aplicarea prevederilor art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, conform cărora instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia s-a făcut executarea, competenţa de soluţionare a litigiului privind întoarcerea executării silite aparţine aceleiaşi instanţe – judecătoriei, ca instanţă de executare.

B. În ceea ce priveşte calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă

a) Într-o primă orientare jurisprudenţială, unele instanţe au considerat că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect întoarcerea executării silite, în condiţiile prevăzute de art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, sunt supuse aceloraşi căi de atac prevăzute pentru hotărârile ce soluţionează fondul cauzei, întrucât întoarcerea executării silite este reglementată în Codul de procedură civilă într-o secţiune separată de contestaţia la executare şi nu cuprinde dispoziţii de trimitere la această din urmă instituţie, care are prevederi exprese privind competenţa şi căile de atac.

Drept urmare, s-a susţinut că nici în privinţa căilor de atac nu este aplicabilă procedura contestaţiei la executare, în condiţiile în care aceste dispoziţii procedurale sunt de strictă interpretare, iar în materia întoarcerii executării silite nu sunt prevăzute dispoziţii speciale, astfel că sunt incidente prevederile de drept comun conţinute de art. 282 şi 2821 din Codul de procedură civilă.

b) În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, alte instanţe au apreciat că, stabilindu-se o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia îi sunt aplicabile procedura de soluţionare şi căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare – instituţia-cadru generală în raport cu procedura specială a întoarcerii executării care a fost definită în doctrină şi în jurisprudenţă ca fiind o contestaţie specială la executare.

Prin urmare, împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia întoarcerii executării se poate exercita numai calea extraordinară de atac a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, cu excepţiile prevăzute de această normă.

3. Opinia procurorului general al PICCJ

Procurorul general a opinat în sensul că instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite este instanţa de executare, respectiv judecătoria, iar calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea acestor cereri este recursul.

4. Optiunea Inaltei Curti de Casatie si Justitie

Înalta Curte a considerat ca se impune admiterea recursurilor, pronunţând următoarea soluţie, redăm dispozitivul deciziei:

“Admite recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi.

1. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, instanţa judecătorească competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare este instanţa de executare, respectiv judecătoria.

2. Hotărârea judecătorească pronunţată este supusă căii de atac a recursului.”

Pentru JURIDICE.ro, Andrei PAP


Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.