(Contra)Facerea. Pe limba cui s-a ivit justitia in lume – o genealogie pe intelesul tuturor (I)
25 aprilie 2012 | Sabina DAMIAN, Freddy GÂRBACI
“Să ne socotim pe fiecare dintre noi, cei vii, ca nişte minuni zeieşti, create de zeu, fie ca distracţie a lor, fie într-un scop serios, fiindcă nu ştim nimic relativ la menirea noastră”
(Platon, Legile)
Eh, nu chiar toţi veţi pricepe, deşi veţi auzi de cartea asta şi veţi depune unele eforturi ca s-o citiţi. Scrieţi-mi pe adresa freddygarbaci@yahoo.com, admiraţi-mi inteligenţa şi frumuseţea şi poate mă înduplecaţi să vă răspund la două-trei întrebări.
Până atunci însă, trebuie să ştiţi c-am minţit. Vă zic vouă că m-am născut cu darul dezamăgirii aproapelui, cu umilinţă şi fără căinţă admit. Nu sunt suficient de nebun încât să v-aduc mântuirea, deşi după primele rânduri păream dezaxatul râvnit. Sunt doar un vestitor, un antemergător, un sol, o premoniţie, un vis, girofarul precedând blindatele din coloana oficială, fluturele prematur în care ghiciţi ocheadele primăverii, meteoritul lepădat din lehuzia asteroidului ucigaş.
Am minţit recuzând orice rigoare, negând utilitatea vreunei sistematizări cronologice.
Trebuia să vă gândiţi de-atunci că e imposibil, că avem unele limite, că nectarul coerenţei nu ştim să ni-l culegem decât dintre petale de timp.
Imaginaţi-vă splendoarea fără cusur a răsăritului de soare într-o lume nepoluată.
Stratul de ozon e în plină vigoare, aerul tare al dimineţii n-a cunoscut încă gazul de eşapament, marea e calmă, lăncile muntoase nu străpung nici un nor, sunt deja 25 de grade pe viitoarea scală Celsius, nici o adiere de vânt, liniştea e străpunsă doar de obscenităţile cântate ale păsăretului predispus la actul împerechetor.
Dar unde sunt oamenii? Ei bine, deocamdată oamenii sunt rari spre inexistenţi şi supuşi capriciilor speciei bizare care i-a precedat: zeii. Este insuficient elucidat misterul vieţii şi dispariţiei acestei specii de scamatori genetici care a născut umanitatea şi i-a îndrumat primii paşi pe pământ. Pe tema existenţei istorice a zeilor s-a tot speculat; cert e că nişte generaţii de greci au crezut. Cum n-am nici un motiv serios să infirm o întreagă cultură, am să vă invit la o vizită de curtoazie în parcul tematic, atrăgându-vă atenţia să nu staţi prea aproape de gard.
Astăzi se bâjbâie serios pe tema începuturilor justiţiei europene. În agora se vorbea mult şi despre orice. Oratorii erau, la nevoie, un fel de avocaţi. Sofişti, retori, filosofi, toţi artificierii cuvântului îşi măsurau forţele cerebrale în argumentări subtile, revendicând preţuirea cetăţii şi acces nerestricţionat la băieţi. Nimic nou în semnele puterii, decodificate ca actul râvnirii la cele lumeşti. Câteodată însă, piaţa găzduia şi masturbările lui Diogene, gest interpretat ca vădit semn de dispreţ. Un psihiatru din lumea noastră l-ar devaloriza complet, demascându-l ca pe primul exhibiţionist cunoscut. Era o lume colorată aparte, însă acum avem alte preocupări; mai târziu, puteţi să căutaţi cărţile în care este descrisă pe larg.
De când au văzut lumina zilei, oamenii au căutat companie. Din instinctul de a se aduna, au închegat colectivităţi. Sălbaticul n-a fost bun decât în delirurile lui Rousseau, individ nedemn de a fi crezut pe cuvânt. Comunităţile se menţin prin reguli, prin imperative morale, iar acestea din urmă devin, la un moment dat, legi.
E simplu să explici totul din perspectiva ideii de evoluţie, dar nu e sigur că lucrurile au mers chiar aşa. Aici s-au amestecat şi zeii, iar legile esenţiale s-ar putea să fi fost primite cadou. Mmmm, ce delicii! Ce subiecte de bârfă li s-au oferit atâtor generaţii de învăţaţi!
Doamna Themis a fost cea dintâi matroană a dreptăţii şi n-a lăsat foarte multe urme ale mandatului său. Dar cunoscându-i familia, vom pricepe de ce ne luptăm şi astăzi cu o moştenire grea.
Primii părinţi ai obiectelor însufleţite dotate cu inteligenţă standard au fost, chiar dacă pare greu de crezut, Cerul viril (agresorul sexual) şi Pământul lasciv (victima neajutorată). Cerul lua pe-atunci, la miezul nopţii, înfăţişarea unui tip detestabil, pe nume Uranus, care găsise în maica Geea cea mai nurlie dintre planete, căci la adâncimile ei albastre cine n-ar fi râvnit? N-avem mărturii asupra exprimării vreunui consimţământ explicit al Geei, însă având în vedere că Uranus, deşi cu alură de brută mediocră, era singurul pretendent, putem presupune că n-a existat decât o împotrivire de formă, cam cu jumătate de vulcan pitic în erupţie. Mă rog, haideţi să nu ne judecăm prea aspru străbunicii.
În faza ei pasională, iubirea a fost fructuoasă, în sensul că din măruntaiele mamei pământ s-au ivit o droaie de progenituri, mai mult sau mai puţin reuşite. Specialiştii şi-au îngăduit o clasificare a odraslelor în trei mari categorii: titani, titanide şi ciclopi.
N-am fi acordat o mare atenţie nesăbuitei lubricităţi a Geei dacă n-am fi identificat-o printre titanide şi pe micuţa şi cumpătata Themis.
Şase la număr, titanii sunt atestaţi ca prima generaţie de zei masculi, anterioară celei cu domiciliu stabil pe Olimp. Au primit nume pompoase (Coeus, Crius, Cronos, Hyperion, Iapetus şi Oceanus) însă au fost crescuţi, la propriu, în beznă. Necioplitul Uranus le-a oferit o copilărie nefericită, forţându-i să rămână sub fusta mamei, impenetrabilă la luminile zilei, fapt care i-a traumatizat profund. Sunt primii copii nedoriţi din istorie, rodul unei ejaculări cosmice scăpate din frâu. De departe, cele mai grave probleme psihice le-a avut mezinul Cronos, care şi-a urât din răsputeri tatăl, iar la maturitate a contactat o bulimie de stres. Istovită şi deformată de naşteri, Geea a început să-i poarte sâmbetele lui Uranus, găsind în zbanghiul Cronos braţul înarmat.
Ne putem imagina un scurt dialog de taină:
– Cronos, tu ştii cât te-am iubit eu şi câtă suferinţă ne-a pricinuit cruzimea lui Uranus!
Tu ştii că v-am crescut singură, cu preţul unor imense sacrificii şi cu teama să nu vă strivească în timpul crizelor lui.
– Şi ce să facem, mamă, doar n-o să-l omorâm?
– Ei, ce-ţi trece prin cap, prostuţule, totuşi e tatăl tău!
– Tata, tata!
– Taci, Cronos, de-acum eşti un copil mărişor. Deşi tu habar n-ai, corpul ţi s-a-ntărit.
Eşti puternic, Cronos, poţi să răneşti.
– O să mă laşi să vânez dinozauri, mama? Nu sunt prea mic?
– Ce tot vorbeşti, puiule, lasă dinozaurii, ştii că trebuie să scăpăm întâi de tirania tatălui tău.
– Mama, tu vrei să-l omorâm!
– Nu dragule, n-o lua aşa, să zicem că-l împiedicăm doar să mai facă rău.
– Vorbim cu el, mama? Îi spunem că ne-a ajuns?
– Nu Cronos, ştii că nu se poate discuta cu el. Chiar nu pricepi?… Hai, nu te-ntrista, n-are nimic, mama te iubeşte oricum. Îl faci inofensiv cu forţa ta, Cronos. Pui capăt chinurilor noastre! Îl scoţi la pensie, îl mutilezi!
– Bine, mama. O să încerc.
– Promiţi?
– Dacă-ţi spun!
Şi l-a mutilat. Aparent terminat ca mascul şi ca stăpân absolut, Uranus s-a răzbunat însă crunt: nu se ştie dacă a fost rănit în zona inghinală, dar mutilarea sa a dus – vai! – la scurgerea ultimelor picături de poţiune magică pe trupul Geei, devenită iarăşi însărcinată şi blestemând probabil clipa în care şi-a investit încrederea în Cronos.
Păgubos fiu! Cert e că Geea s-a văzut în situaţia delicată de a-şi încununa maternitatea cu o serie de copii de bătrâneţe: eriniile, nimfele şi giganţii. Să-l lăsăm baltă o clipă pe Cronos pentru a-i introduce în scenă surorile, cele şase titanide. Cum Themis şi-a primit deja nominalizarea, iată-le şi pe celelalte graţioase făpturi: Mnemosyne, inventatoarea lecitinei şi viitoare mamă de muze; Phoebe; incestuoasele Rhea, Theia şi Tethys, aceasta din urmă responsabilă cu apariţia băltoacelor pe pământ.
Cel mai prost a nimerit-o Rhea. Faptul că şi-a bătut joc de viaţa sa privată putea însemna, cel mult, un faliment personal indiferent evoluţiei speciilor. Numai că fiul său născut din incest avea să se joace de-a omul, gest decisiv în ivirea calamităţii. Noi înşine, cei de azi. Ce s-o mai lungim, nătânga de Rhea a fost o titanidă materialistă, de vreme ce a acceptat mariajul interesat cu proaspătul înstăpânit peste Univers, paricidul Cronos! Sămânţa nefericirii era deja aruncată peste solul de veci al viitoarelor căsnicii. Nu moartea trebuie să ne cutremure, ci fertilitatea incestului. Acest cuplu grotesc n-a fost şi abstinent, astfel că Rhea s-a văzut fericită mămică a şase degeneraţi: Demeter, Hades, Hera, Hestia, Poseidon şi Zeus. Din fericire, boala mintală a lui Cronos se agravase, noul hobby al monstrului fiind acela de a-şi mânca propriii copii!
A scăpat însă unul, viitorul păstor al turmei umane, viitorul soţ al fragilei Themis, marele desfrânat! Rhea se săturase să asiste neputincioasă la ospăţurile demente ale soţului său şi se săturase probabil şi să vadă maşinăria maternităţii sale funcţionând în gol. Înainte de a-l naşte pe Zeus a consultat deci o expertă în uneltiri – pe maică-sa, bătrâna zgripţuroaică Geea, aflată într-un con de umbră după gloria mutilării primului soţ. Din suveranitatea posturii de mamă-eroină, Geei i-a inspirat milă neputinţa Rheei de a atenua impactul psihologic al păcatului (din respect pentru tipicari, să spunem că noţiunea nu era cunoscută pe-atunci) prin abaterea atenţiei către creşterea unui copil.
Ne putem imagina nestematele lacrimale ale Rheei fugărindu-i-se pe obraji, indiferent cum vor fi arătat aceştia:
– Mami, ştii că nu ţi-am cerut niciodată nimic.
– Lasă prostiile, Rhea, n-avem nevoie de precauţii introductive. Ce e, o sarcină nouă?
– Da, mami. Dar când l-am întrebat ieri pe Cronos ce preferă să-i mai gătesc… ştii ce mi-a răspuns?
– …
– C-ar avea poftă de un copil, de ce nu i-am mai făcut unul de mult?
– Ha, ha, ha! Îl recunosc pe nebun!
– Nu râde, mami, că eu nu mai suport! Dacă mi-l mănâncă şi p-ăsta, îi cer surioarei
Tethys să mă piardă în hăurile mărilor ei! Nu mai vreau să trăiesc cu monstrul, mami, am îndurat destul.
– Bine, Rhea, să ne calmăm.
– Cere o fişă a viitorului de la prietena ta Steaua polară, mami, vreau să ştiu dacă pruncul ăsta va avea şansa de a trăi.
– Tu crezi în prostiile astea, Rhea? Bârfitoarea aia o să ne facă de râs în toată galaxia!
Mai bine zi dacă Cronos bănuieşte ceva.
– Mi-am ascuns starea, mami, cum o să-i spun! Dar de-acuma o să se vadă, teamă mi-e că-n curând îl voi surprinde pregătindu-şi tacâmul. E cumplit s-auzi asta, mami, dar eu mă omor.
– Ce-ţi veni, fato, ia-ţi gândul, sorţii îţi surâd! Voiam să fie surpriză, Rhea, dar dacă insişti…
– Va trăi, mami, chiar va trăi? Spune-mi odată, ai citit în inelele lui Saturn?
– Nu tocmai… mă rog, a fost un semnal dinspre constelaţia Ursei, dar e o chestiune prea tehnică, n-are rost să te plictisesc. Sigur e nu numai că va trăi, ci şi că îţi va răzbuna toate suferinţele, îl va înfrunta pe Cronos şi va fi stăpân suprem!
– Oh, mami, să fie cu putinţă? Cât te iubesc!
– Acum trebuie să m-asculţi cu atenţie: sub pretextul unei călătorii de plăcere, ai să pleci în Creta, unde vei rămâne până la naştere. Locul e sigur, e afară din timp, deci Cronos n-are de unde să-l ştie, va fi păcălit. Iar de va afla, m-am gândit la un vicleşug. Găseşte un pietroi, înfăşoară-l bine în scutece şi dă-i-l să-l înghită. Şi roagă-te să-l păzească Uranus de vreo ocluzie intestinală! M-ai înţeles?
– Da, mami, eşti cea mai bună mămică din Universul cunoscut.
Deşi pare neverosimil, planul a funcţionat. Cronos a înfulecat cataroiul, iar cecitatea avea să-l coste scump. Pruncul din Creta e Zeus, alchimistul omenirii, conducătorul echipei de specialişti care ne-a distilat în eprubetele zeieşti. A deprins însă năravul colecţionării de aventuri erotice, pentru că a crescut răsfăţat de nimfe, cele mai apetisante dintre zeităţi.
Ca orice fiu onorabil şi Zeus a visat, din fragedă pruncie, să-şi ucidă tatăl şi să conducă cele ce mai rămâneau de condus. Până acum avem trei certitudini:
a) că nici una dintre fiinţele care a avut vreodată legătură cu această planetă periferică n-a cedat puterea de bună-voie;
b) că puterea n-a fost dobândită – exceptându-l pe primul venit şi primul servit, Uranus – decât prin ceea ce astăzi numim activitate infracţională, deci prin fraudă, prin violenţă, prin uzurpare de calităţi oficiale;
c) că tot ceea ce a însemnat parte femeiască a evitat acţionarea directă a pârghiilor puterii, preferând sforăria culiselor (de maximă eficienţă, altfel).
Ştiu că nu sunteţi mândri de planeta-mamă, dar vestea consolatoare e că noi chiar n-am avut de ales. Suntem la fel de perverşi ca inventatorii noştri, ce vreţi discurs defensiv mai eficient?
Freddy GÂRBACI
* acest text este capitolul II al cărții Huța în talerele balanței – ghid de supraviețuire în casa săbiilor justițiare, București, 2006
** publicat la solicitarea JURIDICE.ro
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
